Ion-Andrei Gherasim. Foto: Arhivă personală Ion-Andrei Gherasim

„Corneliu Coposu a fost omul care mi-a schimbat destinul. M-a învăţat că principiile nu se negociază”, spune Ion-Andrei Gherasim, președintele executiv al Fundației Corneliu Coposu, nepotul fruntașului țărănist Ilie Lazăr – cel mai tânăr semnatar al actului Marii Uniri de la 1918 – și omul care i-a stat alături lui Corneliu Coposu, în ultimii săi ani de viață. Ani în care Seniorul a fost politicianul cel mai temut și urât de regimul fesenist care preluase puterea în decembrie 1989, politicianul împotriva căruia fuseseră orchestrate campanii de denigrare și dirijate valuri imense de ură publică, politicianul huiduit și scuipat, căruia i se striga la mitinguri, în fața sediului PNȚ și chiar în fața casei: „Moarte!” O serie de episoade – din decembrie 1989, dar și din primii ani ai democrației românești – au fost, la vremea lor, prezentate public în mod fals, manipulator și rămase ca atare în mentalul colectiv.

Ion-Andrei Gherasim vorbește în acest interviu – în preambulul Galei Corneliu Coposu organizată de Fundația Corneliu Coposu, la Timișoara – despre câteva astfel de momente din istoria recentă, în care a fost implicat Corneliu Coposu. Despre legătura dintre familia sa maternă, Lazăr, și familia Coposu – familii unite de participarea la actul marii Uniri de la Alba Iulia, din 1918, de apartenența la același partid și apropierea de liderul țărănist Iuliu Maniu, unite de anii, îngrozitor de mulți, de temniță petrecuți în închisorile comuniste, unite de aceleași valori și principii. Despre omul Corneliu Coposu. Despre moștenirea pe care Seniorul ne-a lăsat-o.

„Între familiile Lazăr şi Coposu a fost o legătură foarte strânsă”

CV Ion-Andrei Gherasim

Este născut în 26 martie 1970, la Cluj-Napoca.

Este absolvent al Institutului d’Etudes Politiques din Grenoble, Franţa (1991-1995) şi al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti (2006-2010).

În 26 decembrie 1990, a devenit şeful de cabinet şi secretarul personal al preşedintelui PNŢCD. Din iunie 1995 până în 11 noiembrie 1995 a fost şeful de cabinet al lui Corneliu Coposu. În perioada decembrie 1995 – august 1996 a fost consilierul pe politică externă al preşedintelui PNŢCD, Ion Diaconescu. În ianuarie 1996, la congresul PNŢCD, a fost ales ca membru supleant în conducerea centrală a partidului, fiind cel mai tânăr membru al conducerii PNŢCD. La alegerile legislative din noiembrie 1996, a candidat din partea CDR (PNŢCD) pe listele electorale din judeţul Braşov, fiind ales deputat. Între anii 1996 şi 2000 a fost membru al comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor, membru al Adunării Internaţionale a parlamentarilor francofoni şi vicepreşedinte al Grupului de prietenie România-Canada.

În 2001, timp de şapte luni, a fost director teritorial al televiziunii Tele 7ABC. În perioada 2002-2005 a fost consilier pe politică internă al ambasadorului Portugaliei la Bucureşti, Zosimo Da Silva. În 2005-2010 a activat în domeniul serviciilor de interim în construcţii pentru firme din Franţa care lucrau în România. În perioada 2010 – 2013 a fost coordonatorul regional Bucureşti-Ilfov al unui proiect european destinat persoanelor diagnosticate cu cancer.

În 2014 a fost numit de către Consiliul Director al Fundaţiei Corneliu Coposu coordonator al evenimentelor Anului centenar Coposu. În iunie 2014 a fost numit director executiv al Fundaţiei Coposu, iar din noiembrie 2017 este preşedinte executiv.

Domnule Ion-Andrei Gherasim, în 26 decembrie 1989, Corneliu Coposu, liderul proaspăt reînfiinţatului Partid Naţional Ţărănesc, vă chema la Bucureşti, numindu-vă şeful său de cabinet. Ce leagă familia dumneavoastră paternă, Gherasim, de familia Coposu şi când a început această legătură care transcende generaţii?

Legăturile dintre familiile noastre datează din momentul Unirii de la 1918. Atunci, în trenul în care se afla bunicul meu, doctorul Ilie Lazăr, care venea de la Baia Mare împreună cu „bătrânul naţiei”, aşa cum atât de frumos îi spunea Nicolae Iorga lui George Pop de Băseşti, a urcat, în gara Jibou, delegaţia din zona Şimleului. În acea delegaţie se afla cu credenţial din partea Plasei Şimleu părintele Valentin Coposu, tatăl lui Corneliu Coposu. În acel tren, între familiile Lazăr şi Coposu s-a închegat o legătură foarte strânsă.

Iuliu Maniu l-a luat alături de el pe bunicul meu, Ilie Lazăr, proaspăt avocat în Baroul din Cluj, şi l-a convins să vină la Bucureşti, începând cu 1923. Începând cu 1937, tânărul secretar particular şi mai apoi secretar politic al lui Iuliu Maniu a fost Corneliu Coposu.

Aş face o paranteză: în cartea pe care o lansăm la Timişoara, ediţia a doua a Jurnalului interzis, Seniorul Coposu povesteşte că, imediat după asasinarea marelui Virgil Madgearu, şeful Siguranţei de atunci, Cristescu, i-a propus lui Iuliu Maniu să-i dea două pistoale. Maniu a refuzat, dar a spus că, în cazul în care ar fi acceptat, le-ar fi primit doar doi oameni în care are încredere sută la sută: Corneliu Coposu şi Ilie Lazăr.
În urma înscenării de la Tămădău, din 14 iulie 1947,  bunicul meu a fost arestat chiar la Tămădău, împreună cu ceilalţi lideri ţărănişti, iar Corneliu Coposu a fost arestat noaptea, în sediul partidului, din strada Clemenceau nr. 9. Amândoi au făcut 17 ani şi jumătate de puşcărie. Au ieşit în 1964, Corneliu Coposu cu două săptămâni înaintea lui Ilie Lazăr. Când bunicul meu a ieşit de la puşcărie, locul în care s-a dus prima dată a fost casa, de fapt beciul în care locuia familia Coposu (mama Seniorului şi cele patru surori ale sale). Apoi a mers la Cluj. A fost minţit de Securitate că familia lui, adică cele trei doamne ale sale – soacra, soţia şi fiica lui, adică mama mea – trăiesc într-o vilă luxoasă la Cluj. Ele stăteau de fapt într-un beci de 24 mp dintr-o vilă în cartierul Andrei Mureşanu, vila familiei Ion Agârbiceanu.

În anii comunismului familia dumneavoastră a păstrat legătura cu familia Coposu? Seniorul rămăsese sub supravegherea Securităţii de când a ieşit din închisoare până în decembrie 1989.

Bunicul a ţinut legătura cu Seniorul, care avea pentru el o dragoste şi un respect deosebite. După 1989 am descoperit în arhiva CNSAS foarte multe scrisori pe care şi le trimiseseră, dar care au fost confiscate de Securitate.

La moartea bunicului meu, în 1976, lui Corneliu Coposu i s-a interzis însă să participe la funeraliile din cimitirul Mănăştiur de la Cluj. La fel ca multor altor lideri ţărănişti. Ultima lor întâlnire a fost în 1974, la Cluj.

După moartea bunicului, Corneliu Coposu a ţinut legătura cu familia noastră. De câte ori venea la Cluj vizita familia Boilă, nepoţii lui Iuliu Maniu, şi familia noastră. Eram fascinat de el, îmi dădea importanţă, vorbea cu mine, mă întreba ce fac la şcoală.

În 21 decembrie 1989 eram la Cluj, în stradă. Se trăgea – lângă mine fusese împuşcat în cap un tânăr – i-am aflat ulterior numele: Lucian Matiş –, dar eram fericit că puteam participa şi eu. Aflasem istoria ultimilor zeci de ani a acestui neam de la sursă: ai mei mi-au povestit ceea ce s-a întâmplat, de când am început să înţeleg lucrurile. Îmi spuneau: „Trebuie să ştii ce a fost la Sighet, ce a însemnat Piteştiul, prin ce a trecut familia noastră”.

Iulia Maniu și Ilie Lazăr, în 1939. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

„Tatăl meu a făcut întreg procesul de «reeducare» de la Piteşti”

Aţi avut pe cineva din familie şi la închisoarea Piteşti?
Da. Tatăl meu a făcut întreg procesul de „reeducare” de la Piteşti. Până când nu am fost capabil să înţeleg, pe la 14-15 ani, nu mi-a vorbit despre ceea ce s-a întâmplat în puşcăriile prin care trecuse. Spun puşcării, pentru că, pe lângă Piteşti, a fost închis şi în altele, printre care la Aiud şi la Gherla. Ca şi pe toţi ceilalţi deţinuţi ceea ce i-a ţinut în viaţă în anii aceia sumbri a fost credinţa în Dumnezeu.

În 21 şi 22 decembrie 1989, aşadar, am fost la Cluj. Imediat după ce Corneliu Coposu a fost lăsat să transmită mesajul în care anunţa naţional-ţărăniştii că partidul a fost reînfiinţat, în 26 decembrie a sunat-o pe mama, cerându-i să mă lase să vin la Bucureşti să devin secretarul lui şi şeful său de cabinet. „În preajma mea mişună securiştii şi vreau să am aproape pe cineva cu sufletul pur”, i-a spus mamei mele. Aşa am ajuns la Bucureşti, lângă Senior.

Corneliu Coposu a fost omul care mi-a schimbat destinul. Aducându-mă la Bucureşti alături de el, m-a crescut, m-a învăţat. M-a învăţat că principiile nu se negociază, că în faţă trebuie să pui oameni de cuvânt şi de caracter. Până în aprilie 1991, când am plecat în Franţa, la studii, aş spune că am stat 25 de ore din 24 alături de Senior.

Corneliu Coposu, Ilie Lazăr și Lia Lazăr, pe Calea Victoriei, în 1943. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

Însumaţi, anii în care părinţii dumneavoastră şi bunicii materni au stat în temniţele comuniste sunt aproape 40. Bunicul matern, Ilie Lazăr, a fost arestat în înscenarea de la Tămădău. Dar bunica, dar mama, dar tata de ce au fost declaraţi„duşmani ai poporului”?

Şi bunicii paterni, din zona Luduşului, au avut de suferit. Au fost scoşi din casă, aruncaţi afară, iar bunica a fost pur şi simplu călcată în picioare de doi securişti.

Înainte de a face închisoare politică în timpul regimului comunist, bunicul meu, Ilie Lazăr, care a fost împotriva oricăror forme de dictatură, a mai făcut puşcărie. Şi în timpul dictaturii regale, când a fost închis la Turnu, timp de şapte luni, şi în timpul dictaturii mareşalului Antonescu, când a fost închis la Târgu Jiu. Dar cea mai mare şi mai cruntă perioadă de detenţie a fost în timpul comunismului: 17 ani şi jumătate de puşcărie.

Bunica mea maternă a fost arestată două săptămâni, pentru că era soţia lui Ilie Lazăr. În campania electorală din noiembrie 1946 bunicului meu i se interzisese să candideze. Atunci, Iuliu Maniu a propus-o drept candidată din partea PNŢ pe soţia lui, Mara Lazăr, iar pe buletinul de vot a apărut numele Mara Ilie Lazăr. Contracandidatul ei principal a fost cel care avea să devină preşedintele Academiei Române, Constantin Parhon. 93 la sută din voturi a luat bunica mea în Maramureşul istoric. Asta dovedeşte cât de iubit şi de apreciat era Ilie Lazăr, acolo. După ce s-au falsificat alegerile, Mara Lazăr a fost printre cei 32 de deputaţi PNŢ acceptaţi de către comunişti să intre în Camera Deputaţilor. Maniu a refuzat însă, după cum se ştie, această propunere. La scurt timp, bunica a fost arestată.

Mama mea, Lia Gherasim, a fost arestată pentru că făcea – conform actului de acuzare – „educaţie subversivă” tinerilor. Adică, ţinea ore de religie cu tinerii greco-catolici din Cluj. Practic, a făcut puşcărie politică pentru că a fost greco-catolică.

Mara Lazăr și fiica sa, Lia, în 1932. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

Tatăl meu, Ion Gherasim, cum v-am spus, a făcut o grămadă de ani de puşcărie. Era student la Agronomie în Cluj în anul 1946, când fost greva împotriva comuniştilor. Clujul era ocupat de bande comuniste. Tatăl meu a fost călcat realmente în picioare şi aruncat în temniţă. În detenţie, l-a cunoscut pe bunicul Ilie Lazăr. Nu se cunoscuseră până atunci, nici tata nu o cunoscuse încă pe mama. Bunicul Ilie Lazăr şi tatăl meu Ioan Gherasim s-au cunoscut la Periprava, unde amândoi aveau domiciliu forţat. Bunicul venise de la Ministerul de Interne cu o valiză pe care bunica i-o pregătise în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947. Când a ajuns la Periprava era în zdrenţe, îmbătrânit, gârbovit de la atâta bătaie primită de la Vişinescu, la Râmnicu Sărat, de la Ciolpan, la Sighet şi de la alţii, prin alte puşcării. Hainele pe care le avea în valiză erau însă putrezite. Fiind mai mulţi aromâni la Periprava, au spus că îi vor face „cămaşa lui Iani”. În tradiţia armenească, în noaptea nunţii, prietenii mirelui îi fac o cămaşă. Ei, cei de la Periparava, au făcut acest ritual pentru Ilie Lazăr.

Câțiva ani mai târziu, în 1968, mama a venit acasă şi le-a spus părinţilor că a cunoscut un tânăr care a fost şi el deţinut politic şi care i-a povestit că l-a cunoscut la Periprava. Aflând cine este, bunicul i-a zis doar atât: „Cu el să te măriţi. Un om de calitatea morală şi de demnitatea lui Ioan Gherasim nu vei mai găsi.” M-a impresionat foarte tare…

Lia Lazăr și Ioan Gherasim, în 1968. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

„În familia noastră, nu există tovarăşi”

După 1990, când aţi citit dosarele familiei, la CNSAS, aţi aflat ceva în plus faţă de ceea ce ştiaţi deja din familie?

În ultimii doi ani, au apărut dosare noi despre toţi ai mei. Apar şi eu, la un moment dat, în perioada 1983-1989, când eram „copilul obiectivului”. Între anii 1973 şi 1976, bunicul meu mă lua cu el prin oraş. Se întâlnea cu foşti colegi de-ai lui în Piaţa Matei Corvin şi, cu un curaj nebunesc, opreau oameni şi le spuneau: „Staţi liniştiţi, comunismul va cădea.” Fiind urmăriţi, erau, desigur, duşi adesea la Securitate. Așa am ajuns şi eu acolo cu bunicul.

Ion-Andrei Gherasim și bunicul său, Ilie Lazăr, în 1976. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

Apoi, în anii ’80, au fost nişte fronde de ale mele. Eram elev în clasa a XI-a la Liceul de Filologie-Istorie din Cluj, actualmente Colegiul „Gheorghe Şincai”, unde mama era profesoară de limba şi literatura franceză. Când la Istoria României ni s-au predat Congresele PCR,  m-am ridicat şi i-am spus tânărului profesor că nu accept să vorbesc despre acest subiect pentru că bunicul meu, cel mai tânăr semnatar al actului unirii de la Alba Iulia din 1918, s-ar întoarce în mormânt şi că eu vreau să le vorbesc colegilor despre istoria adevărată. A albit, m-a dat afară. A anunţat directoarea, ne-au chemat pe mama şi pe mine. Profesorul a început: „Tovarărul Gherasim a afirmat că…” L-am întrerupt, spunând că, în familia noastră, nu există tovarăşi. Mama mi-a dat o palmă. Am fost şocat. Toată ziua după aceea am umblat prin oraş. Seara, când am ajuns acasă, mama m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Iartă-mă.” A trebuit să facă acest lucru pentru a nu păţi eu ceva. Nu am fost exmatriculat, dar am fost eliminat două săptămâni.

Aţi avut de suferit din cauza „dosarului” şi mai târziu, când aţi dat admitere la facultate.

Asta a fost în 1988. Pentru că eram copil şi nepot de deţinut politic, neavând deci „origini sănătoase”, nu puteam da nici la Drept, nici la Istorie, nici la Filosofie. Am dat la Filologie, mama fiind, cum v-am spus, profesoară de franceză. Căzusem însă al treilea, cu nota 7.97. Eram foarte dezamăgit, mai ales că ştiam limba aceasta din copilărie, fusesem la olimpiade, luasem premii.

După şapte ani, în 1995, anul în care muriseră şi tata, şi Corneliu Coposu, am adus-o la Bucureşti, unde, la Facultatea de Filologie, s-a întâlnit cu cea care fusese şefă de catedră la Franceză. I-a spus că îi va face o mărturisire care o va supăra, dar că o roagă să rămână prietene: „În 1988 am primit ordin să-i scădem un punct şi jumătate lui Ionuţ”.

„S-au temut pentru că Seniorul nu a vrut nimic pentru sine”

De ce s-a temut Ion Iliescu şi camarila sa politico-securistă de Corneliu Coposu? Ce a generat atâta ură împotriva lui? La contramanifestaţia FSN din ianuarie 1990, se striga „Moarte lui Coposu!” La fel, în timpul Mineriadei din iunie 1990, când minerii (sau securişti deghizaţi în mineri) au năvălit nu doar în sediul PNŢ, ci şi acasă la Corneliu Coposu, distrugând şi strigând, din nou, „Moarte lui Coposu!”. Lozinca aceasta îmi aminteşte de o scenă relatată de Adriana Georgescu în volumul său de memorii La început a fost sfârşitul…: era la Curtea Marţială, unde i se judeca procesul, în septembrie 1945, iar din stradă răzbăteau răcnetele comuniştilor care „manifestau”: „Moarte teroriştilor, moarte lui Ţeţu, moarte Adrianei Georgescu, moarte lui Antim Boghea, moarte…”. Oameni instigaţi să urască visceral alţi oameni pe care, probabil, nici nu îi cunoşteau…

S-au temut pentru că Seniorul nu a vrut putere, nu a vrut nimic pentru sine. În ianuarie 1990, a intuit – la fel ca mentorul său, Iuliu Maniu, a fost un vizionar – toate mişcările pe care le va face Ion Iliescu şi acoliţii lui. Eu am asistat la şase întâlniri în care Corneliu Coposu i-a spus lui Ion Iliescu: „Domnule preşedinte, vă rog foarte mult să faceţi tot posibilul să vă înscrieţi într-un partid, numai nu călcaţi pe democraţie înscriind Frontul Salvării Naţionale ca partid politic.” De fiecare dată, Iliescu a minţit: „Nu, domnule Coposu. Noi suntem doar un organ care va asigura obiectivitatea în alegerile din 1990”.

Când în 23 ianuarie 1990 s-a anunţat oficial că FSN va participa la alegeri, Corneliu Coposu a sunat la Guvern. Nu au vrut să-i răspundă. Până la urmă, Cazimir Ionescu i-a făcut legătura cu Petre Roman. I-a spus că PNŢCD împreună cu PNL şi cu PSD (cel al lui Sergiu Cunescu, nu actualul PSD) vor organiza în 28 ianuarie 1990 un miting de protest împotriva declarării FSN ca partid politic şi împotriva viitoarelor fraudări ale alegerilor. Ceea ce s-a spus despre faptul că partidele istorice au încercat atunci o lovitură de stat este o minciună sfruntată. Totul s-a făcut democratic. Corneliu Coposu a fost un democrat, un aprig adversar al comunismului, al neocomunismului şi al tuturor celor pe care îi numea poltronişti. În 28 ianuarie 1990, în Piaţa Victoriei a fost arhiplină. Ceea ce s-a întâmplat după ora 13 – cu Dan Iosif şi toată Securitatea mascată, cu IMGB-ul care „face ordine”, cu oamenii care au ocupat Piaţa Victoriei cu ciomege, cu răngi – a îndepărtat tinerii care manifestau în mod paşnic împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN-ului.

Există o filmare a TVR-ului cu o întâlnire din ziua aceea. În imagini se văd Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ion Diaconescu, Liviu Petrina, Dudu Ionescu, de la PSDR era Sergiu Cunescu şi Avramescu, de la PNL nu venise Radu Câmpeanu, ci tinerii la vremea aceea Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu. Pe partea cealaltă, din partea FSN era Ion Iliescu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Dan Iosif, Cârciumaru, o sinistră figură de la vremea respectivă. În înregistrare se vede cum, la un moment dat, toţi cei de la FSN se ridică şi intră pe o uşă din spatele lui Iliescu. Rămânând întredeschisă, l-am văzut pe Brucan. Nu a vrut să se ştie că e acolo şi că dădea indicaţii cum să-l contracareze pe Coposu. El, Alexandru Bîrlădeanu şi Corneliu Coposu au avut o istorie comună: în anii 1945, 1946 Brucan şi Bîrlădeanu erau de partea Partidului Comunist, iar Brucan, într-un articol foarte virulent din Scînteia a cerut condamnarea la moarte a liderilor ţărănişti, printre care era şi Corneliu Coposu.

În 22 decembrie 1989 – acest episod mi l-a relatat regretatul Ion Caramitru –, când Corneliu Coposu a încercat să intre în Studioul IV al Televiziunii, a trimis un bileţel, de la poartă, bileţel care a ajuns la Silviu Brucan, prezent acolo. „Oricine, dar ăsta nu”, a fost răspunsul lui Brucan. Şi nu l-au primit.

Ion Caramitru și Corneliu Coposu. Foto. Fundația Corneliu Coposu

După decembrie 1989, Corneliu Coposu l-a întrebat vreodată pe Brucan de ce i-a cerut condamnarea la moarte, în 1945?

Nu. Şi s-au evitat.

Revenind la ziua de 28 ianuarie 1990. Am stat până seara târziu, când Ion Iliescu a primit mesajul că Piaţa e ocupată de oamenii lor, şi cei manipulaţi, şi securişti care controlau tot ce s-a întâmplat acolo. Când ne-au scos dim clădire, în jurul orei 22, am fost huiduiţi, s-a strigat „Moarte lui Coposu”. De altfel, toţi se legau doar de Coposu. Până acasă la domnul Coposu, în Piaţa Unirii, ne-au dus cu o tanchetă. Acasă erau cele trei surori Coposu – una murise înainte e 1989. Una dintre ele, tanti Bobiţa, din cauza sperieturilor – în zilele acelea, în casa familiei Coposu s-a aruncat cu sticle Molotov, la fel ca la Mineriada din 13-15 iunie –, a făcut fibrilaţie şi într-o lună şi jumătate, în martie 1990, a trecut la Domnul.

În timpul contramanifestaţiei puterii feseniste, povesteaţi că Seniorul a fost invitat de generalul Nicolae Militaru la sediul Ministerului Apărării Naţionale: „La plecare, Corneliu Coposu mi-a spus doar atât: «Ruşii sunt implicaţi în România»”. Mult mai târziu, după jumătatea anilor 1900, s-a vorbit public despre reactivarea şi numirea în poziţii-cheie a 40 de generali aflaţi în slujba serviciilor de informaţii sovietice GRU şi KGB, rețea în componenţa era şi Nicolae Militaru. Dar atunci, în ianuarie 1990, ce anume din discuţia aceea l-a determinat pe Senior să facă afirmaţia „Ruşii sunt implicaţi în România”?

Fac o paranteză înainte de a vă răspunde. În mai 1987 a fost vizita oficială a lui Mihail Gorbaciov în România. Cu două săptămâni şi jumătate înainte  a venit în ţară cel care a fost mult timp ministru de Externe al URSS, atunci era secretar de stat şi consilier al lui Gorbaciov, Andrei Gromîko. Acesta a cerut să se vadă cu Corneliu Coposu. Seniorul îmi povestea după aceea că fusese o nebunie în toată zona Pieţei Unirii, unde erau şi Securitatea, şi KGB-ul peste tot. Gromîko i-a spus Seniorului că situaţia se complică foarte tare şi că URSS vrea să ştie care e poziţia sa, ca urmaş al lui Maniu, ca disident anticomunist care a stat atâta timp în puşcărie. Deci Corneliu Coposu era identificat de către URSS drept simbolul rezistenţei împotriva comunismului şi a lui Ceauşescu. Coposu mi-a povestit că i-a răspuns: „Cred că sunteţi conştient că din acest moment, după plecarea dumneavoastră voi fi neîncetat chemat la Securitate ca să le relatez discuţia. Nu am, însă nimic de ascus. Vă spun şi dumneavoastră, şi celor care ne ascultă: atâta timp cât comunismul nu va cădea în această ţară şi în Europa de Est nu se va întâmpla absolut nimic bun pentru populaţiile noastre. Iar în ceea ce priveşte viitorul, ceea ce oferă domnul Gorbaciov, socialismul cu faţă umană, nu va putea funcţiona în România.”

S-au făcut speculaţii că i s-ar fi propus să îl înlocuiască pe Ceauşescu. O mare prostie! Coposu era un democrat autentic. În plus, principalul artizan al căderii comunismului nu a fost Gorbaciov. Dacă nu era Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Helmut Kohl, nu se întâmpla nimic. Are şi Gorbaciov un rol, e adevărat, dar nu e principalul artizan.

Din acel moment, Corneliu Coposu mi-a spus că, de două ori pe zi era luat din faţa casei, nu invitat, ci dus la securitate să declare ce a discutat cu Gromîko şi ce vrea URSS împotriva lui Ceauşescu. De altfel, din momentul ieşirii din puşcărie Seniorul fusese neîncetat urmărit de Securitate. Am văzut la CNSAS dosarele de urmărire. S-ar putea face nişte etaje cu ele. Era un întreg detaşament al Securităţii care îl supraveghea, nu două-trei persoane. Şi nu doar el era filat, ci şi surorile lui.

Corneliu Coposu și soții Gherasim, Ion-Andrei și Mihaela, în 6 octombrie 1995, când Seniorul a primit Legiunea de Onoare. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

Să-l sperie pe Ceauşescu, să îi arate că Coposu e perceput ca un potenţial eliberator al României. A fost doar un joc.

Şi revin la momentul întâlnirii cu Nicolae Militaru. Corneliu Coposu intuia că acesta este agent KGB. Când a ieşit şi a făcut afirmaţia aceea, „Am dovada clară că ruşii sunt implicaţi”, era doar o confirmare a ceea ce intuia.

Într-un interviu aţi povestit despre întâlnirea din 16 aprilie 1990 dintre Corneliu Coposu şi un om al Securităţii: „Bărbatul a intrat preţ de câteva minute în cabinetul Seniorului, i-a dat o hârtie şi a plecat. Pe foaie erau numele unor partide şi scoruri. După alegeri, Seniorul s-a uitat din nou pe listă: rezultatele erau identice cu cele anunţate în seara de 20 mai, la televizor. La alegerile generale şi prezidenţiale care au avut loc la 20 mai 1990, exact de ziua lui Corneliu Coposu, câştigători detaşat au fost FSN şi Ion Iliescu”. Cu ce scop i-a fost înmânat bileţelul: a fost o atenţionare binevoitoare sau un avertisment-ameninţare că jocurile sunt făcute, că puterea e în alte mâini şi acolo va rămâne o vreme?

Şi, şi. Multă lume era mirată de relaţia pe care Corneliu Coposu o avea cu Virgil Măgureanu. Erau din acelaşi judeţ şi, în plus, Seniorul ştia că şeful unui serviciu de informaţii este cel care practic conduce, din multe puncte de vedere, ceea ce se întâmplă într-o ţară. Părerile personale pe care le avea despre Măgureanu erau însă cu totul altele. Spunea că e un om inteligent, dar că e o mare vulpe.

„A ştiut care e rolul nefast pe care Măgureanu l-a avut în tot ceea ce s-a întâmplat în 1990”

O dovadă e rolul jucat de Securitate în fratricidul din 13-15 iunie 1990, când minerii (sau cei deghizaţi în mineri) au năvălit în sediile partidelor istorice, în sediile unor edituri, căutând anumiţi oameni. Au fost şi la PNŢ, au fost şi la familia Coposu acasă. E limpede că aveau liste cu persoanele „indezirabile”, liste care nu cred că fuseseră făcute de mineri, în subteran.

Categoric. Ceea ce am vrut să spun este că Seniorul avea o relaţie corectă cu toată lumea. Anul 1990 au fost crunt. Dar le spunea colegilor de generaţie, la partid: „Noi trebuie să avem grijă, să nu-i considerăm duşmani, ci adversari pe cei care gândesc altfel decât noi.” El avea această şcoală a lui Iuliu Maniu. Singura persoană pe care nu a vrut să o mai vadă, pentru că l-a jignit personal, a fost Ion Iliescu. Dar, a spus-o, acest lucru nu a însemnat că PNŢ şi colegi lui din partid nu vor avea întâlniri cu Ion Iliescu.

În privinţa lui Măgureanu, a ştiut care e rolul nefast pe care Măgureanu l-a avut în tot ceea ce s-a întâmplat în 1990.

Tot acea persoană cu bileţelul, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a sunat la locuinţa familiei Coposu şi le-a spus: „Dacă dumneavoastră nu părăsiţi casa, surorile dumneavoastră vor avea de suferit”.  I-a dat de înţeles că „minerii” care vor intra acolo vor distruge tot. Surorile sale erau persoanele pe care Corneliu Coposu le iubea cel mai mult. În noaptea aceea, la ora 2, colegul meu Marius Lupuţiu, i-a luat din locuinţa lor. Au stat ascunşi până în 16 iunie.

Corneliu Coposu. Foto: Rador

„Corneliu Coposu a suferit mult, dar a rămas demn în cele mai grele momente”

Cum a primit Corneliu Coposu aceste valuri de ură dirijate împotriva lui, campaniile de linşaj mediatic cărora le-a fost ţintă? Public, l-am văzut ca pe un om care para aceste lovituri cu eleganţă şi demnutate. Dar în interiorul mlui era afectat de aceste nedreptăţi care i se făceau?

Nu pot să spun că nu l-au afectat. De exemplu, în 29 ianuarie, când Petre Roman şi Cazimir Ionescu i-au spus să meargă la televiziune să transmită mesajul: „Vă garantez că îl veţi transmite în direct”. După modelul vechilor politicieni, pentru care strânsul de mână era cuvântul dat, Corneliu Coposu i-a întins mâna şi l-a întrebat: „Îmi promiteţi, domnule Roman?”. „Vă dau cuvântul meu de onoare”, i-a spus acesta. Ceea ce nu s-a întâmplat. Am plecat de la sediul PNŢ cu o tanchetă. În drum spre tanchetă a apărut un individ cu o rangă de fier care a încercat să-l lovească pe Senior. Punându-mă în faţa lui, m-a lovit pe mine, în umăr. Maiorul Lupoi l-a pus imediat la pământ. Din stradă se striga „Moarte lui Coposu!”, lumea bătea în tanchetă, iar unii scuipau printr-un gemuleţ lăsat deschis. Am pus mâna acolo. Mi-a tras-o Corneliu Coposu. În fracţiunea imediat următoare a apărut un cuţit. Corneliu Coposu ne-a spus: „Staţi liniştiţi cu toţii pentru că nu au niciun interes să ne omoare. Dar să nu fiţi împotriva acestor oameni care strigă acum «Moarte!» pentru că ei sunt manipulaţi. Cei care sunt responsabili sunt cei de la putere. Voi trebuie să aveţi puterea să-i convigeţi pe aceşti oameni că voi sunteţi cei care aveţi dreptate.”

Şi mai e ceva important: atunci, la Televiziune, Corneliu Coposu a fost primul lider politic care a vorbit despre proiectele de ţară euroatlantice ale României.

Un discurs nu a fost difuzat nici în direct, cum i se promisese, nici după aceea. Aţi găsit înregistrarea?

Nu, nici până în ziua de azi. Cineva a luat acea casetă. Au fost 45 de minute în care Corneliu Coposu a vorbit despre necesitatea integrării României în structurile euroatlantice şi despre importanţa ca ţara să nu rămână alături de URSS. A făcut o lecţie de democraţie. Nici în 2004, la intrarea în NATO, nici în 2007, la intrarea în UE, numele lui Corneliu Coposu nu a fost însă amintit.

M-ați întrebat dacă a fost afectat de nedreptăţi, de valurile de ură. Da. Prima dată când l-am văzut lăcrimând a fost în campania electorală din mai 1990, când se întorcea în judeţul lui, era candidat la Sălaj. Peste tot pe unde mergea a avut parte de contramanifestaţii. Dacă nu ne spărgeau geamurile maşinii, ne împlântau cuţite în cauciucuri. Momentul care l-a marcat a fost însă la Bădăcin, unde revenea după zeci de ani la casa lui Iuliu Maniu, unde petrecuse atâta timp până în 1947. În jurul casei era sârmă ghimpată pe care Seniorul a încercat să o sară. Nu a reuşit. Cel care la vremea respectivă era şeful Poliţiei Judeţului Sălaj, Viorel Dumitraş, era la câţiva metri distanţă şi a spus: „Atâta timp cât eu voi fi şef al Poliţiei Judeţului Sălaj, Coposu nu o să intre aici.” Atunci l-am văzut pe Senior cu lacrimi în ochi.

A doua oară când l-am văzut în lacrimi a fost în 1 Decembrie 1990, la Alba Iulia. Seara fusese festivitatea la Palatul Cotroceni, iar apoi am plecat spre Alba Iulia. A fost volubil, era într-o formă interioară extraordinară. Ne-a spus: „Vă daţi seama, ultimul care a transmis un mesaj din partea PNŢ, la Alba Iulia, a fost marele Maniu. Iar acum eu voi transmite mesajul partidului care a făcut unirea”. De la Sebeş am avut indicii că urmează ceva groaznic. Aşa a şi fost. Mi-e şi greu să vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci… La întoarcere, Coposu nu a scos un cuvânt până la Bucureşti. Nu şi-a putut închipui că acei nenorociţi care au condus România atunci pot să manipuleze în asemenea hal lumea.

Corneliu Coposu a suportat multe, a suferit mult, dar a rămas demn în cele mai grele momente. Cred că acesta ar trebui să fie modelul pentru generaţiile viitoare de politicieni. Aşa cum spunea în Testamentul lui, politica trebuie să fie o activitate morală. Aşa a fost şi pentru el, şi pentru Maniu şi de aceea au fost atât de respectaţi de oameni. Din păcate, şi în cazul lui, ca şi în cazul Majestăţii Sale Regele Mihai, respectul din partea multora a venit doar postum.

Ion-Andrei Gherasim și Flavia Bălescu Coposu, în 2019. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

Aţi vorbit în mai multe situaţii despre capacitatea lui Corneliu Coposu de a ierta. Şi-a iertat şi călăii. Aţi relatat despre întâlnirea sa, în anii ’90, cu torţionarul Alexandru Vişinescu, cel care îl bătuse şi în schingiuise în penitenciarul Râmnicu Sărat. Cum a reacţionat Vişinescu?

Vişinescu a fost foarte speriat, atunci. Ştiam de acasă, de la mama, cât de mult îl schingiuse. La fel cum l-a schingiuit şi pe bunicul meu, care şi el a fost închis timp de patru ani şi jumătate la Râmnicu Sărat. După 1990 am aflat detalii cumplite de la CNSAS despre aceste bătăi. Când la acea întâlnire din 1990, Corneliu Coposu ne-a întrebat pe mine şi pe Marius Lupuţiu: „Ştiţi cine este acesta? Este Alexandru Vişnescu, cel care m-a călcat în picioare şi m-a schingiuit”, am vrut să sar pe el. În acel moment Seniorul s-a pus în faţa noastră şi a spus: „Nu, în niciun caz. Singurul care dreptul să judece este Dumnezeu”. S-a întors spre Vişinescu şi i-a spus: „Dacă va fi un proces, să mă chemi. Dacă voi trăi, voi veni ca martor. Şi voi spune că doar un nebun putea să facă ce ai făcut tu cu noi la Râmnicu Sărat.”

În 8 ianuarie 2015, am fost martor în procesul Vişinescu. Când am terminat depoziţia, Vişinescu şi-a întrebat avocatul: „De ăsta de ce nu mi-ai spus nimic?”

„Coposu a ţinut PNȚCD viu, prin diplomaţie, prin înţelepciune, prin viziune”

La ultima întâlnire cu Iuliu Maniu, la închisoarea Malmaison, acesta i-a spus lui Corneliu Coposu: „Eu nu voi supravieţui. Voi, care veţi scăpa de iadul comunist, aveţi datoria să duceţi mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!”. Corneliu Coposu l-a dus, atât cât a mai trăit, după 1990. Ce s-a întâmplat însă cu PNŢCD după aceea? Cum a ajuns acest partid istoric să fie distrus? Cine se face vinovat?

Cu toţii, cei care am fost în PNŢ, ne facem vinovaţi. Cei care după 11 noiembrie 1995 am fost în acest partid.

Nu cred că vina poate fi uniformizată, extinsă la toată lumea…

Mai mult sau mai puţin. Mă simt şi eu vinovat pentru că nu am făcut mai multe pentru ca principiile şi valorile lui Corneliu Coposu să fie puse cu adevărat în aplicare. Sigur, nu eram cel care care avea decizia, eram doar o voce. Eram foarte tânăr când am fost ales deputat şi membru supleant în conducerea partidului, aveam 26 de ani.

O cauză importantă pentru situaţia în care a ajuns partidul este, din punctul meu de vedere, pierderea legăturii cu masa, cu alegătorii, cu simpatizanţii. O altă cauză este infiltrarea puternică a PNŢCD de către Securitate. După moartea lui Coposu – care a ţinut partidul viu, prin diplomaţie, prin înţelepciune, prin viziune – s-au sfâşiat între ei. Şi nu numai cei de la conducerea centrală, ci şi în judeţe. S-a întâmplat pentru că, repet, au fost foarte mulţi infiltraţi.

Trebuie spus însă că PNŢCD a încercat să schimbe multe şi chiar a reuşit în cadrul Convenţiei Democratice, deşi nu a avut majoritatea. În 2000, PNŢCD a fost trădat de către aliaţi şi de către cel care nu a mai vrut să candideze pentru încă un mandat la funcţia de preşedinte al României şi în care, din păcate, Corneliu Coposu a avut mare încredere, şi anume Emil Constantinescu. După 2000, cei care au venit la conducerea partidului nu au fost capabili să-l ridice și să-l aducă înapoi în Parlament.

Dacă ne uităm ce se întâmplă acum în partid, sunt de fapt două-trei partiduleţe, e foarte trist. Să vorbeşti despre Iuliu Maniu şi despre Corneliu Coposu în momentul în care ai puţin peste zero la vot, să faci alianţe cu aşa-zişi suveranişti care de fapt sunt vocea Moscovei, când ai avut nişte înaintaşi cum au fost aceşti mari oameni care au creat PNŢ în 1926, este o ruşine! Din punctul meu de vedere, ei nu au dreptul să vorbească.

Dar atâta timp cât mai existăm câţiva călăuziţi de credinţă şi de principiile şi valorile lui Corneliu Coposu şi ale lui Iuliu Maniu, speranţa nu va muri.

Ion-Andrei Gherasim. Foto: Arhiva personală Ion Andrei Gherasim

„Valorile creştin-demorate sunt singurele care pot să ridica România în cadrul UE”

Aţi fost câţiva ani în politică, iar timp de un mandat, în perioada 1996-2000, aţi fost şi deputat PNŢCD, fiind la un moment dat cel mai tânăr membru al conducerii acestui partid. Luaţi în calcul o reîntoarcere în politică pentru a duce mai departe aceste valori creştin-democrate?

Cum spune englezul: Never say never. Categoric, mă tentează. Dacă mă uit la înaintaşii mei, la istoria familiei mele, la ce am trăit în anii ’90, răspunsul este categoric da. Dar nu oricum. Am nişte principii de la care nu mă pot abate. Pentru mine, cuvântul dat este foarte important. Credinţa, valoarea oamenilor sunt, de asemenea, foarte importante. De aceea încurajez performanţa, valoarea, pentru că îmi dau seama că acestea pot ridica ţara în mod real. Şi anul acesta, la fel ca în anii trecuţi, mi s-au făcut oferte să intru în diferite partide. Am refuzat. Aşa cum Corneliu Coposu spunea că nu puterea este importantă, ci principiile şi valorile, la fel spun şi eu. Valorile creştin-demorate sunt, din punctul meu de vedere, singurele care pot să ridica România în cadrul Uniunii Europene. Am alături oameni remarcabili şi le mulţumesc şi sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, principiile lui Maniu şi ale lui Coposu vor fi puse în cadrul unui partid politic.

Conduceţi, de câţiva ani, Fundaţia Corneliu Coposu. Există o moştenire pe care Seniorul ne-a lăsat-o?

Da, fără discuţie. În 2018 am avut onoarea să găsesc şi să prezint public Testamentul lui Corneliu Coposu, scris în noaptea de 24 spre 25 iulie 1994, înainte de operaţia aceea căreia el credea că nu-i va supravieţui. Cât sunt sănătos, cât trăiesc nu voi lăsa pe nimeni să-şi bată joc de moştenirea lui Corneliu Coposu. Deşi e multă lume dezamăgită, atâta timp cât există speranţa, vom duce mai departe aceste valori.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.