Matei Vişniec. Foto: Andra Bădulesco

Este unul dintre cei mai apreciaţi şi jucaţi dramaturgi europeni contemporani. De aproape 40 de ani, de când s-a stabilit la Paris – plecat din ţară de teama de a nu rămâne blocat într-o Românie fără orizont – Matei Vişniec construieşte punţi culturale între Franţa şi România, între Vest şi Est. Şi o face nu doar prin teatru, ci şi prin literatură şi prin jurnalism.

L-am invitat pe Matei Vişniec la un dialog despre comunism şi efectele totalitarismului, teme recurente în opera sa, şi despre geneza unora dintre piesele sale de teatru. Despre drama deportării trăită de propria familie. Despre motivele plecării sale din România, spre sfârşitul anilor ’80. Despre primii ani parizieni. Despre decizia de a rămâne definitiv în Franţa, chiar şi după căderea comunismului în România. Despre zidul de memorie între Est şi Vest. Despre ceţurile ideologice ale veacului XX, dar şi despre pericolele care pândesc, la început de secol XXI, democraţia occidentală. „Dacă nu ar exista acum Uniunea Europeană care să ne protejeze, NATO care să ne apere, cred că ne-am afla într-o situaţie de pre-vasalitate totală, că ne-am întoarce cu un secol şi jumătate în urmă”, spune Matei Vişniec.

 „Mă înfricoşa mai mult ideea de a rămâne blocat într-o Românie fără orizont”

CV Matei Vişniec

Est născut în 29 ianuarie 1956, la Rădăuţi, judeţul Suceava.

A scris poezie încă din copilărie, debutând în revista Luceafărul, în 1972, şi apoi în volum în 1980, cu o culegere de poeme, La noapte va ninge (Editura Albatros).

A studiat Ffilozofia la Universitatea din Bucureşti, a devenit membru fondator al Cenaclului de luni, s-a remarcat ca dramaturg chiar şi când piesele i-au fost interzise pe scenele profesioniste din România.

În 1987 a părăsit ţara, stabilindu-se în Franţa, unde a lucrat pentru Radio France Internationale, iar o perioadă scurtă, pentru BBC.

Numele său figurează pe afişe teatrale în peste 40 de ţări, fiind autorul câtorva zeci de piese de teatru. Matei Vişniec s‑a remarcat însă şi ca romancier. Piesele şi romanele sale au fost publicate în Brazilia, Franţa, Iran, Marea Britanie, Maroc, Polonia, România, Rusia, Spania, Turcia, Ucraina, Ungaria.

Printre volumele publicate se numără: Păianjenul în rană (teatru, 2007); Groapa din tavan (teatru, 2007); Omul-pubelă. Femeia ca un câmp de luptă (teatru, 2007); Cafeneaua Pas‑Parol (roman, 2008, Polirom, 2014); Maşinăria Cehov & Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi (teatru, 2008, Humanitas); Sindromul de panică în Oraşul Luminilor (2009, Polirom, 2012; roman distins cu Premiul revistei Observator cultural); Cronica ideilor tulburătoare sau despre lumea contemporană ca enigmă şi amărăciune (eseu, 2010, Polirom, 2019); Domnul K. eliberat (2010, Polirom, 2015, roman nominalizat la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi); Dezordinea preventivă (roman, 2011, Polirom, 2017); Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză (proză-teatru poetic, 2011, Humanitas); Procesul comunismului prin teatru (teatru, 2012, Humanitas); Cabaretul cuvintelor (teatru, 2012, Polirom, 2018); Negustorul de începuturi de roman (2013, Polirom, 2014, volum distins cu Premiul „Augustin Frăţilă” pentru cel mai bun roman, Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi şi Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2013, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşi); Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă… (roman, 2016, Polirom, 2018); Trilogia balcanică (teatru, 2016, Humanitas); Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele (piesă pentru copii, Arthur, 2016); Ultimele zile ale Occidentului (povestiri, Polirom, 2018); Caragiale e de vină (teatru, 2019, Humanitas); Un secol de ceaţă (roman, Polirom, 2021). În 2024 primește Premiul „Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, acordat de revista Observator cultural.

Din anul 2016, Teatrul municipal din Suceava îi poartă numele.

Domnule Matei Vişniec, în toamna anului 1987, când aţi primit bursa fundaţiei literare din Franţa ştiaţi că nu vă veţi mai întoarce în ţară sau decizia a fost luată acolo, spontan, ca reacţie la interzicerea piesei dumneavoastră Caii la fereastră, la Teatrul Nottara?

Aș fi plecat chiar dacă piesa de la Nottara s-ar fi jucat cu succes. Voiam să plec. De câţiva ani căutam soluţii să plec din ţară pentru că, în acea vreme, România părea înscrisă pe drumul urmat de Coreea de Nord. Ceauşescu îşi pregătea fiul pentru a-l înscăuna şef suprem. Dinastia ceaușistă se pregătea, deci, să se înrădăcineze în România. Cultura era din ce în ce mai controlată, penuria de produse și de energie era imensă, iar rezistenţa culturală, pe care o practicam noi (intelectualii și artiştii, părea sortită eşecului, deşi cu foarte mult curaj noi continuam să ne opunem spălării pe creier.

Aveam în acel moment al plecării mele 31 de ani şi îmi doream să încerc altceva. De exemplu, să scriu într-o limbă de circulaţie internaţională, să cunosc lumea, să cunosc Occidentul. Ideea că s-ar fi putut să nu mă mai întorc niciodată în România nu mă deranja. Important era ca în a doua parte a vieţii să respir altfel şi, mai ales, să pot scrie fără obsesia cenzurii, să mă pot realiza ca scriitor. Aveam impresia că în sufletul meu se produceau combustii interesante, că aveam ceva de spus şi voiam să o spun chiar şi în altă limbă, într-un alt spaţiu unde eram avid să mă adaptez. Mă înfricoşa doar dorul de casă, dar eram dispus să trec şi peste el. Pentru că mă înfricoşa mai mult ideea de a rămâne blocat într-o Românie fără orizont.

Caii la fereastră nu a fost, însă, prima piesă căreia regimul comunist i-a refuzat punerea în scenă. Cum a scăpat de cenzură Sufleurul fricii – o piesă despre mecanismele spălării pe creier –, pe care, în 1984, Diogene Bihoi a reuşit să o monteze la Timişoara?

Numai el ştie cum a reuşit să salveze acel spectacol. Probabil că, întrucât lucra pentru o casă de cultură a studenţilor, cenzura era mai puțin vigilentă, iar Diogene Bihoi ştia, probabil, cum să propună un proiect teatral, cum să-l justifice în ochii autorităților… În orice caz a reuşit atunci să monteze acea piesă cu o trupă de tineri şi cu Mircea Meglei, actor profesionist, în rolul titular. Eu am văzut piesa la Bucureşti. Venise trupa Thespis în turneu să prezinte spectacolul. Nu îmi amintesc dacă am văzut spectacolul la Casa de Cultură a Studenţilor „Preuteasa”, cum se numea atunci, sau la Cenaclul din Tei, dar a fost un şoc, în sensul pozitiv al cuvântului, pentru că spectacolul era foarte bine făcut. Iar Mircea Meglei era excepțional în acel rol. Diogene Bihoi orchestrase o curbă dramatică in crescendo în acel spectacol care a impresionat pe toată lumea – o veritabilă reuşită. Am aflat ulterior că trupa timișoreană a mai jucat în câteva locuri, deci a reuşit să meargă în turneu cu acel spectacol și în alte orașe. Spectacolul a primit atunci mai multe premii la diverse festivaluri de teatru amator, printre altele unul pentru regie.

În mod paradoxal, acelaşi text a fost prezentat într-un context de festival de un actor de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, Constantin  Avădanei – din păcate, şi el s-a stins, ca şi alţii… Constantin Avădanei a prezentat acel text la Festivalul Tânărului Actor de la Costineşti. Îmi amintesc că în juriu se aflau oameni care mă sprijineau, printre ei și criticul de teatru Valentin Silvestru. Și atunci juriul a inventat un premiu ad-hoc pentru mine. Poate că atunci Constantin Avădanei a fost puţin supărat, pentru că premiul nu viza calitatea artistică a spectacolului, ci era unul pentru „promovarea dramaturgiei originale”. Dar ne-a convenit amândurora să fim „remarcaţi”. Deci în mod paradoxal și miraculos, Sufleurul fricii a ajuns în mâna unor actori profesioniști în acei ani.

De altfel, am şi publicat acest text, tot aşa printr-un miracol. Semnalez însă că „miracolul” era explicabil întrucât noi, autorii tineri, eram sprijiniţi de directori de reviste, de directori de edituri, de critici. Acest text a fost publicat în revista Teatrului Naţional din Iaşi, revistă care se numea, cred, Arlechino, şi a mai fost publicat în revista Viaţa românească. Acum îmi amintesc cu plăcere de aceste extraordinare momente. Doream atunci ca piesele mele să ajungă la destinaţie, la marele public din România, sub formă de spectacole. Dar nu a fost să fie.

„Preferam să fiu cenzurat decât să public texte «călduțe», pe «linia» partidului”

Efectele totalitarismului au devenit, din anii comunismului, o temă recurentă în opera dumneavoastră şi spuneaţi cândva că aţi scris despre ele dintr-o datorie morală. Ce a declanşat transformarea în dramaturgul care credea în capacitatea teatrului şi a poeziei de a denunţa manipularea omului prin „marile idei”?

Nu ne-a fost greu nouă, tinerilor de atunci, să ne dăm seama foarte repede că trăiam într-o lume a minciunii. Personal, încă din clasele mici, clasa a VII-a sau a VIII-a, mi-am dat seama că se întâmplau lucruri grotești în România, că România nu era chiar ţara ideală lăudată la radio și la televiziune pentru că toți eram supuşi unor presiuni ideologice constante. Noi, elevii, trebuia să „cântăm” cu insistenţă partidul şi ţara, dar mai ales să-l „slăvim” pe conducătorul Ceaușescu. A elogia ţara nu era grav în sine, dar a elogia la nesfârşit partidul şi conducătorul se transforma într-un exercițiu obsedant. Treptat, în anii liceului şi mai târziu, informaţiile noastre s-au diversificat. Eram în clasa a VIII-a sau a IX-a când am început să ascult sistematic postul de radio Europa Liberă, bazat la München în Germania. Şi părinţii mei ascultau respectivele emisiuni, toată lumea asculta emisiunile critice față de regim difuzate în limba română de Europa Liberă dar şi de alte posturi de radio (Vocea Americii, BBC) unde erau rostite adevăruri esenţiale.

Odată ajuns la Bucureşti, mi-am dat seama împreună cu generaţia mea, Generaţia ’80, că scrisul, literatura puteau fi forme de rezistenţă culturală, de denunţare a dictaturii prin mijloace literare: metafora, aluzia, ironia, autoironia, deriziunea. Erau multe tehnici, multe piruete stilistice prin care noi ne puteam exprima insatisfacţia, oprobriul, angoasa, inclusiv sentimentul de jenă faţă de ritualurile megalomane de slăvire a cuplului prezidențial…  Detestam în mod visceral „muzica” oficială a puterii și o ironizam în poemele noastre. Ideologia luase forme nu doar agresive, ci și grosolane, absurde, grotești, iar noi inventam noi și noi arme (metaforice) de denunţare prin poezie, proză, teatru. Am avut mare grijă atunci ca nu cumva să cedez presiunilor și să scriu în registrul realismului socialist, doctrina culturală oficială a vremii. Încercam toate formele posibile, amestecând absurdul cu oniricul și cu fantasticul. Refuzam deci să răspund comenzii sociale. Preferam să fiu cenzurat decât să public texte „călduțe”, situate pe „linia” partidului. Preferam provocările literare și îmi difuzam piesele sub formă de fotocopii. Nu eram doar noi, membrii Generaţiei 80, singurii care ne aflam într-o stare de opoziţie, de denunţare. În aceeași logică se afla şi Generaţia 60, care pusese deja bazele unei deschideri literare, iar în lumea literară de atunci existau foarte mulţi autori extraordinari care reuşeau prin romanele lor, prin eseuri sau prin poezie să provoace, să denunţe, să frâneze de fapt spălarea pe creier operată de ideologie şi de discursul oficial.

„Mama a purtat în suflet toată viața gustul amar al deportării”

Aveţi în familie oameni care au fost victime ale comunismului: închişi, deportaţi, desproprietăriţi?

Da. Familia mamei, o familie de ţărani din satul Horodnic (situat nu departe de oraşul Rădăuţi unde m-am născut) a cunoscut o dramă de genul acesta. La un moment dat, bunicii mei au fost declaraţi chiaburi. Bunicul meu, Gavril, bunica mea, Domnica, și cei opt copii ai lor (printre care un copil „de ţâţă” – cum se spunea atunci) s-au trezit într-o noapte, în 1949, îmbarcaţi în maşini, duşi la Rădăuţi împreună cu alte familii din acel sat şi din altele, apoi urcaţi în vagoane de marfă şi deportaţi în Dobrogea. Mama avea 14 ani la acea oră. Familia fusese pusă pe lista neagră a chiaburilor deși nu dispunea decât de 20 de hectare de pământ pe care le munceau cu propriile lor brațe. Erau deci departe de definiţia chiaburului, a ţăranului înstărit și „exploatator”. Partidul Comunist dorea deja de atunci, în 1949, să lanseze cooperativizarea agriculturii în stil stalinist. Imaginaţi-vă că la ora aceea comuniştii se aflau la putere de numai trei-patru ani. Regele fusese alungat din ţară în 1948, iar în 1949 comuniștii doreau deja să facă cooperativizarea agriculturii, să demonstreze cât de fideli sunt politicii staliniste.

Mama a fost profund şocată în urma acelui moment teribil, iar gustul amar al acelei deportări l-a purtat în suflet toată viața. Au stat şase luni în Dobrogea, timp în care au cerut să li se revizuiască dosarul. Cineva a recunoscut până la urmă că fuseseră puşi pe lista de chiaburi dintr-un exces de zel al primarului. Probabil că și primarul se afla sub presiune și trebuia să livreze o „cotă” de chiaburi.

Întreaga familie s-a întors după șase luni, iar mama a reuşit (singura din familie) să facă şcoală, să termine Liceul Pedagogic şi să devină învăţătoare. Dar angoasele ei au continuat întrucât învăţătorii erau obligaţi să meargă prin sat cu „lămuriri”. Mai precis, partidul forma grupuri compuse din intelectuali, activişti, membri ai serviciilor de securitate, eventual soldaţi, care mergeau din casă în casă, prin sate, ca să îi convingă pe oameni să intre în „colectivă”. Marea angoasă a mamei era că, într-o bună zi, ar fi fost obligată să meargă în propria casă, la propriii ei părinţi ca să-i convingă, chipurile, să intre în cooperativa agricolă de producţie.

În acei ani, ţărănimea a rezistat într-un mod absolut extraordinar împotriva cooperativizării. Graţie acelei rezistenţe, Partidul Comunist a încetinit puţin cooperativizarea forţată, care s-a terminat abia 1962 sau 1963. Deci au fost necesari peste 12 ani pentru înrolarea întregii ţărănimi din România în sinistrele colhozuri. Un masacru economic care a însemnat pentru țărani şi pierderea parţială a identităţii. Ei și-au pierdut sensul existenţial, pentru că sensul vieţii lor era pământul. Când i s-au luat pământul şi animalele, ţăranul a devenit dependent de stat, fără identitate precisă, total descurajat, total lipsit de motivaţie pentru a munci – unii s-au dus la oraş să muncească în uzine, cum au fost unchii mei de la Horodnic. S-a produs o catastrofă pentru clasa ţărănimii.

Eu evoc toate aceste evenimente într-un roman intitulat Un secol de ceaţă, publicat la Editura Polirom. Este o ficţiune istorică pornind de la fapte reale trăite de familia mea – mai precis deportarea trăită de mama mea –, dar romanul avansează şi spre alte zone. Îi evoc în roman și pe „idioţii utili” din Occident… Ajung şi în zona complicităţii dintre nazism şi comunism (înainte ca aceste ideologii toxice să intre în conflict). Am simţit nevoia târziu, la vârsta de 63-64 de ani, să scriu această carte legată direct de amintirile mamei mele şi de ceea ce s-a întâmplat în propria mea familie.

Matei Vişniec alături de bunica sa, Domnica, şi mama sa, Minodora, care au trăit drama deportării. Foto. Arhivă personală Matei Vişniec

„Mi-a fost blocat accesul la un loc de muncă «cultural» în Bucureşti”

Au existat forme de represiune ale regimului comunist la adresa dumneavoastră? De pildă, aţi avut de suferit din cauza dosarului, ca om care avea o ascendenţă ce nu plăcea regimului, aţi fost hăituit de Securitate, a încercat să vă racoleze?

Nu, în perioada cât am fost elev și apoi student, și până când mi-am publicat primele cărți de poezie nu am avut parte de persecuții directe. Tata era muncitor într-o fabrică de mobilă, mama era învăţătoare, nu proveneam dintr-o familie de mari proprietari, deci dosarul meu, într-un fel, era banal. Am intrat la facultate din prima. Cred că datorită faptului că eram „poet” şi păream oarecum „aerian” nu au existat încercări de racolare a mea, nici în anii studenţiei, nici înainte. Am publicat foarte repede poezie, încă din școala generală (în revista Cutezătorii). În 1972, eram în liceu atunci, am debutat în revista Luceafărul. Tot timpul scriam cu pasiune. În momentul când, fiind student la București, am început să scriu piese de teatru şi să le răspândesc în lumea literară, s-a produs însă ceva, atunci am fost pus pe o „listă neagră”. Ori de câte ori un text de-al meu ajungea undeva „sus”, la minister, ori de câte ori un director de teatru cerea o autorizaţie pentru ca una din piesele mele să fie montată, se producea un blocaj rapid.

Cred că noi, toţi cei de la Cenaclul de luni, intraserăm în vizorul Securităţii şi al celor care trebuiau să dea rapoarte în legătură cu posibile revolte sau forme de rezistență culturală din România. În acel deceniu (între 1980 și 1990) mai toţi membrii generaţiei 80 au reuşit să-și publie cărţile. Traian T. Coşovei a fost primul care a reuşit să-şi publice un volum, în 1979, apoi în 1980 am publicat eu. Din generaţia mea fac parte Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Elena Ştefoi, Magda Cârneci, Ion Stratan, Călin Vlasie, Marta Petreu, Mariana Marin, Romulus Bucur, Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Marcel Tolcea…  Sunt doar câteva nume care îmi vin acum în minte. Mai toţi am rămas legaţi prin valori comune şi suntem chiar prieteni. Generaţia 80 a fost şi una aş spune naţională, pentru că optzeciştii erau răspândiţi în toate oraşele universitare. Am fost o generaţie cu siguranţă urmărită şi observată cu atenţie.

Cert, în ce mă privește, este că mi-a fost blocat accesul la un loc de muncă „cultural” în Bucureşti. În momentul în care un director de ziar, Dumitru Radu Popescu – el era preşedintele Uniunii Scriitorilor şi directorul revistei Contemporanul – mi-a oferit o jumătate de normă în redacţia respectivă, dosarul meu s-a blocat. Îmi amintesc că adjunctul său, Corneliu Leu, mi-a spus la un moment dat: „Matei, a apărut o problemă la cadre”. Acolo la „cadre” ţi se analiza dosarul şi responsabilii respectivi puteau ajunge la concluzia că nu erai suficient de patriot, de „devotat” Partidului. Acel personaj, Corneliu Leu, mi-a sugerat însă pe loc o „soluţie”: „Matei, te trimitem timp de şase luni pe şantiere ca să faci reportaje, așa vei avea un dosar beton, se va vedea că eşti devotat partidului şi cauzei, şi după aceea vei fi angajat”. Eu, însă, cu o naivitate spontană, i-am răspuns: „Nu se poate, chiar vreţi să-mi stric numele?” Drept pentru care, probabil, cei de la cadre au considerat că sunt complet aerian, în afara „realităţii”, şi m-au lăsat în pace, în sensul că am rămas profesor navetist la ţară până în ultima clipă (până în septembrie 1987 când am reușit să plec din România). Făceam naveta (cu patru mijloace de transport – autobuz, metrou, tren și bicicletă) la 30 de kilometri de Bucureşti, în satul Dorobanţu-Plătărești.

Noroc însă cu Uniunea Scriitorilor (devenisem membru în 1983) care m-a ajutat. Datorită Uniunii puteam avea o „viză de flotant” la București, deci  puteam, totuşi, să-mi pun pe buletin o ştampilă că locuiesc legal la Bucureşti. De altfel, în momentul în care am reuşit să intru în Uniunea Scriitorilor, m-am simţit oarecum protejat. Când am reuşit să plec în străinătate, tot datorită Uniunii Scriitorilor am reuşit.

Erau vremuri în care toată lumea era sancţionată, toată lumea era un posibil adversar al regimului, toată lumea era bănuită de rebeliune sau de gânduri ascunse mult prea critice faţă de regim. Cetăţeanul român era, la ora aceea, vinovat din naştere pentru simplul fapt că exista. Atmosfera era cu totul insuportabilă.

„Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca mi-au dat o recomandare cu care am putut obţine azilul politic în numai şase săptămâni”

În 1987, când aţi ajuns la Paris, care au fost oamenii care v-au fost alături în prima perioadă, cea de acomodare, de stabilire de legături?

Ca toţi intelectualii, ca toţi artiştii care ajungeau la Paris, primul contact a fost cel de la Europa Liberă, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Postul de radio era bazat, cum spuneam, în Germania, dar avea și o antenă la Paris de unde se transmiteau emisiunile culturale. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ne ştiau pe toţi cei care scriam în România fără să facem concesii, pe cei care strecuram în literatura noastră elemente critice. Când am ajuns la Paris, primul reflex a fost să merg să-i caut. I-am găsit foarte repede, mai ales că avusesem grijă ca prin prieteni să le trimit cărţile mele de poezie. M-au primit cu braţele deschise, mi-au dat sfaturi foarte importante. Atunci, în timp foarte scurt, i-am cunoscut, tot la Europa Liberă, pe Paul Goma, pe Virgil Tănase, pe Alain Paruit, pe Sanda Stolojan. La Paris, exista un fel de diasporă culturală şi diasporă scriitoricească foarte numeroasă. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca mi-au dat atunci o recomandare cu care am putut obţine azilul politic în numai şase săptămâni, ceea ce a fost o performanţă extraordinară. Scriitorul și regizorul Virgil Tănase a fost un om de o mare generozitate, el mi-a tradus prima piesă şi tot el mi-a montat-o. Am fost ajutat şi de Marie-France Ionesco. În casa familiei Ionesco am ajuns datorită unei alte distinse doamne, Geta Dimisianu, redactor de carte la București la Editura Cartea Românească, ea era invitată la Paris, atunci, de Marie-France Ionesco. Când am intrat în casa lui Eugène Ionesco pentru a bea o cafea am simţit un fior profund. M-am simţit ca într-un muzeu al literaturii.

Exista şi un cenaclu literar românesc la ora aceea la Paris. El se ţinea în apartamentul unui domn numit Leonida Arcade care îşi zicea „Mămăligă”. La acel cenaclu literar – frecventat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca, dar şi de alţi scriitori din diasporă – am citit pentru prima dată poezii, apoi teatru. Eram foarte numeroşi, 60-70 de scriitori din diverse generaţii, astfel că, la un moment dat, ne-a venit ideea de a crea la Paris un fel de filială în exil a Uniunii Scriitorilor din România.

Eu însă m-am dus timp de un an şi două luni (între august 1988 și octombrie 1989) să lucrez la BBC la Londra pentru că mă interesa și spaţiul anglo-saxon, dar nu mi-a convenit prea mult şi am revenit la Paris, unde am început un doctorat şi am început să scriu în franceză.

„Am construit, atât cât puteam, la nivelul meu, legături între Franţa şi România”

În 1990 nu v-aţi întors definitiv în ţară pentru că nu credeaţi într-o vindecare rapidă a societăţii de traumele lăsate de comunism?

Nu, motivul a fost strict personal-cultural. După 1989 mi s-a oferit posibilitatea să mă întorc în România, să iau conducerea unui teatru, dar decizia mea a fost aceea de a rămâne în Franţa şi de a continua să scriu în franceză şi, mai ales, să încerc în spaţiul francez să-mi impun piesele de teatru, ceea ce s-a şi întâmplat.

Voiam să trăiesc această experienţă occidentală, franceză, să văd ce pot da eu într-o altă limbă care circulă mai bine, să văd ce pot face eu într-un spaţiu foarte generos pentru teatru şi să pot, eventual, să contribui la răspândirea culturii române prin crearea unor poduri între Franţa şi România. De altfel, foarte repede, am început să lucrez la Radio France Internationale, la Secţia în limba română. Transmiteam zilnic în limba română, ceea ce era ca şi cum aş fi trăit în România. Consideram că această legătură cu ţara este suficient de solidă ca să merite să îmi investesc în ea energia şi existenţa. Timp de 32 de ani (m-am pensionat de la RFI în urmă cu doi ani), am continuat o activitate pe două planuri: jurnalismul în limba română, dar cu o tematică internaţională, europeană, cu analize politice legate de evenimentele internaţionale, de Europa, cu multe magazine culturale şi interviuri, cu o libertate extraordinară de ton; şi scrisul: în franceză, piese de teatru în special, iar în română poezie și romane. În tot acest timp în am construit, atât cât puteam, la nivelul meu, legături între Franţa şi România.

„Mi-am dat seama că există un zid al memoriei între Est şi Vest”

„Procesul comunismului prin teatru”, Humanitas, 2012

Spuneaţi într-un interviu că, după stabilirea în Franţa, aţi avut nevoie de zece ani ca să vă adunaţi energiile pentru a scrie piesa despre comunism şi spălarea creierelor prin intermediul ideologiei: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. De ce s-a impus o perioadă atât de lungă?

Fiecare subiect de piesă are perioada lui gestaţie… Legat de limba franceză: am avut nevoie de vreo trei ani de muncă și de eforturi ca să pot să ajung la un nivel suficient pentru a scrie direct în limba lui Molière.

În tot acel timp, pe măsură ce cunoșteam tot mai bine Franţa și Occidentul, mi-am dat seama cât de vagă este istoria Europei de răsărit în mintea vest-europenilor. Mi-am dat seama că există un zid al memoriei între Est şi Vest: dacă după al doilea război mondial, în Europa occidentală s-a făcut în mod exemplar procesul nazismului, procesul comunismului a rămas în suspensie.

Există câteva lucrări fundamentale scrise în Franţa legate de ororile comunismului. Istoricul Thierry Wolton a scris o carte foarte importantă, Negaţionismul de stânga. În această carte, Wolton arată că suferinţele provocate de comunism sunt considerate în foarte multe minţi occidentale ca fiind secundare faţă de suferinţele provocate de nazism, ceea ce este o injustiţie. În Occident nu sunt bine cunoscute dezastrele pe care comunismul le-a provocat nu numai în spaţiul european şi în Rusia, ci şi în China, în Coreea de Nord, în Cambodgia, în Cuba şi alte zone ale lumii. Comunismul este considerat – sau, în orice caz, era considerat – ca fiind o doctrină încă valabilă, care merită tot respectul, dar care a fost prost aplicată.

Toate contactele mele din lumea teatrului erau cu oameni de stânga, absolut remarcabili în demersul lor artistic. Când discutam însă despre comunism, despre istoria recentă a Europei, ajungeam întotdeauna la un impas. Ei ajungeau la concluzia că de fapt comunismul este o doctrină luminoasă, dar prost aplicată. În urma acestor numeroase discuţii, mi-am spus că această ignoranţă a Occidentului nu e normală, că de fapt există o mare incultură geopolitică în Occident, că propaganda – dusă atât de URSS, cât şi de partidele comuniste care au fost servitori fideli ai lui Stalin şi ai lu Brejnev – a intoxicat minţile.

În această logică am scris câteva piese având ca teme comunismul, mecanismele îndoctrinării,  tehnicile de spălare pe creier. O piesă importantă în acest sens este Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. O altă piesă, în aceeași arie tematică, este  Richard al III-lea se interzice sau Scene din viaţa lui Meyerhold (în acest text abordez tema cenzurii). O a treia piesă pe care o recomand celor interesaţi de „procesul comunismului” este Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre. Si în alte texte am abordat subiectul spălării pe creier, de exemplu în Teatru descompus sau Omul-pubelă. Nu am scris aceste piese doar pentru o lume occidentală, ci pentru toată lumea, inclusiv pentru tinerii din ţările Europei de Răsărit care nu au cunoscut comunismul. Ele sunt un fel de invitaţie adresată cititorilor și spectatorilor de a intra în bucătăria ororii totalitare, acolo unde se pregăteşte de fapt intoxicarea spiritelor şi subordonarea totală a minţilor. Intoxicarea se face uneori cu pretinse „mari idei”, dar ele merită o disecţie atentă, aş spune chiar pe viu. Am scris, deci, în raport cu şocurile și revelaţiile avute în Occident, unele dintre ele fiind, de fapt, nemulţumiri și stupefacţii.

Ceea ce nu înseamnă că în Occident nu există şi autori care continuă să scrie despre toate formele de dictatură. Când m-am înscris la École des Hautes Études en Sciences Sociales (unde am obţinut o diplomă de studii aprofundate) am urmat cursurile unui mare sovietolog, Alain Besançon, care anunţa căderea comunismului și avea curajul de a compara nazismul şi comunismul. Critica marxismului și denunţarea comunismului de stat începuseră în Franţa din anii ’70. Cartea lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, produsese deja un şoc enorm în tot Occidentul. Dar când am ajuns eu la Paris, Partidul Comunist Francez era, totuşi, încă foarte puternic; forma o coaliţie cu socialiştii, iar în guvern se aflau patru miniștri comunişti. În prezent, Partidul Comunist Francez este aproape inexistent în peisajul politic francez, extrema stângă i-a luat locul și este foarte puternică, mai precis radicalii de stânga conduşi de Jean-Luc Mélenchon. Ideea că revoluţia este încă posibilă şi că trebuie provocată, eventual prin distrugerea ordinii existente, rămâne în continuare foarte puternică în Franţa.

Totuşi, când vine vorba de comunism, asistăm la o percepţie conceptuală diferită în unele ţări din Europa Occidentală faţă de Europa de răsărit. Unele partide comuniste occidentale au fost foarte implicate în rezistenţa împotriva nazismului și a dictaturilor de dreapta. Partidul Comunist Portughez, de pildă, este foarte respectat pentru că în anii dictaturii lui Salazar a fost cel care s-a angajat cel mai puternic în rezistenţă. Partidul Comunist Francez, după ce a fost obligat să accepte Pactul Ribbentrop-Molotov, s-a angajat și el în rezistenţă în mod exemplar în momentul când Hitler a ocupat Franţa. Partidul Comunist Francez mai era denumit de unii istorici ca fiind un „partid al împuşcaţilor”. În ce privește Partidul Comunist Italian, el are meritul că s-a destalinizat primul (în Occident) devenind independent faţă de Moscova. Iată deci că peisajul politic este foarte „accidentat” în Occident când vine vorba de mișcările de stânga și de cele comuniste.

În orice caz a fost o mare surpriză pentru mine să constat că, dacă în estul Europei nimeni nu mai credea în comunism, în vestul Europei sute de mii de oameni mai credeau în validitatea doctrinei.

Matei Vişniec, într-o conferinţă susţinută, în 4 iunie, la Universitatea de Vest din Timişiara. Sursă foto: UVT

„UE se află la răscruce: ori se trezeşte, ori va ieşi din istorie”

Pare că este încă valabil acel strigăt al dumneavoastră din Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal: „Stalin nu e mort!” pe care l-aţi motivat prin faptul că „în orice moment, noi profeţi, noi «mari» iluminaţi pot să reînceapă oriunde experimentul «celei mai bune lumi posibile» pe spatele a milioane de oameni”. După aproape 35 de ani de la prăbuşirea comunismului, ce percepeţi, din inima Europei, ca fiind drept cel mai mare pericol la adresa democraţiei, a însăşi Uniunii Europene?

Construcţia europeană este, fără îndoială, cel mai fabulos proiect apărut pe planetă de când oamenii au conştiinţa că trebuie să se organizeze şi să colaboreze între ei pentru a se opune răului. Dar după căderea comunismului s-a produs ceva bizar în sânul Uniunii Europene: a triumfat iluzia că istoria s-ar fi „încheiat” şi că, de fapt, capitalismul, liberalismul şi democraţia ar fi câştigat definitiv. Or această iluzie îi costă mult pe europeni, în acest moment. După căderea comunismului, Uniunea Europeană a luat un viraj ultra-liberal, a uitat să fie vigilentă și să devină o mare putere militară. Extinderea Uniunii Europene și integrarea ţărilor din Europa de Răsărit a fost, fără îndoială, esenţială. Extinderea NATO a fost o garanţie suplimentară pentru aceste ţări că nu vor fi din nou dominate de Rusia. Dar faptul că Europa şi-a pierdut prestigiul militar şi diplomatic este inacceptabil, şi o dovadă că nu a fost condusă chiar în cea mai bună direcţie. Europa resimte un şoc enorm în acest moment: îşi dă seama că se află în faţa unui adversar care s-a reconstituit, s-a reînarmat şi a reînarmat ideologic masele. Vladimir Putin nu este singur în ofensiva sa împotriva lumii libere, el manipulează milioane de oameni (în special ruși) în proiectul său de demolare a Uniunii Europene. În faţa acestui adversar Europa s-a văzut brusc practic dezarmată. S-a considerat apărată de Alianţa Nord-Atlantică şi de americani, or, vedem că şi în SUA lucrurile sunt mult mai complicate şi că un om ca Donald Trump, dacă ajunge la putere, poate dizolva NATO sau poate, pur şi simplu, să le spună europenilor: Apăraţi-vă singuri, că noi nu vă mai apărăm. Uniunea Europeană şi-a delocalizat capacităţile economice, a crezut că poate trăi din servicii şi din inovaţie, din turism şi din prosperitatea deja acumulată. Au fost făcute  greșeli majore în ultimele două decenii, liderii Uniunii Europene nu au ştiut să asculte de vocile competente care avertizau că adversarul nu e mort, că Stalin „e viu” şi că, într-un moment sau altul, cel puţin două-trei imperii vor trece la ofensivă. Ceea ce se întâmplă acum cu Rusia care, cu nostalgiile sale imperiale şi cu ideologia sa toxică neoimperială şi ultraortodoxistă, trece la atac împotriva valorilor europene. La rândul său, Turcia, deşi face parte din NATO şi e candidată la integrarea europeană, are alte nostalgii neoimperiale. Iranul încearcă să refacă zonele de influență ale fostului imperiu persan. China vrea să redevină o putere imperială și chiar prima putere mondială în toate privințele.

Uniunea Europeană a fost ca frumoasa din pădurea adormită timp de cel puţin două decenii, iar acum se află la răscruce: ori se trezeşte, ori va ieşi din istorie. Cum spuneam, prestigiul ei la nivel militar şi diplomatic este deja foarte redus, dovadă că nu are niciun cuvânt de spus, de mulţi ani, în conflictul din Orientul Apropiat. Iar ca forţă militară, sunt doar două ţări care au capacităţi nucleare în Europa: Marea  Britanie, care nu mai face parte din UE, şi Franţa. Sigur că există o mobilizare în favoarea Ucrainei, dar nu suficientă şi care, mi se pare, a venit prea târziu, din lipsa capacităţilor economice necesare şi pe fond de naivitate geopolitică.

Cred însă în continuare că UE are posibilitatea de a renaşte, de a se remobiliza. Mai rămâne ca marea masă a populaţiei să îşi dea seama că se află într-un pericol existenţial, pericolul de a-şi pierde libertăţile. Din nefericire, însă, marea masă a europenilor este preocupată mai mult de problema şomajului, a imigraţiei, a menţinerii avantajelor sociale decât de ceea ce se întâmplă în Ucraina. UE ar fi trebuit să treacă, de mai bine de un an, într-un regim de economie de război ca să poată răspundă acestei agresiuni. Nu a făcut-o. Probabil, la orizont nu există altă soluţie decât această foarte puternică mobilizare pentru a opri o agresiune barbară.

„Un secol de ceaţă”, Polirom, 2021

În romanul Un secol de ceaţă scrieţi despre două ceţuri ideologice ale secolului XX: nazismul şi comunismul. Nu vi se pare că azi o ameninţare vine din zona progresismului radical, sub diferite forme, de exemplu mişcarea woke ori tehnicile de tip cancel culture? Sunt aspecte care nasc îngrijorări nu doar din cauza modului de manifestare, ci şi din faptul că potenţează o altă extremă, cea de dreapta.

Observăm o tentaţie a extremelor, în acest moment, în peisajul democraţiei. Vedem ce se întâmplă în SUA, unde e şi greu de înţeles în ce direcţie merge democraţia americană dat fiind că radicalismul lui Trump câştigă atât de multe voturi. În ce priveşte woke-ismul, nu dezbaterea de idei este neliniştitoare. Când ideile se ciocnesc de alte idei, când aceste ciocniri produc scântei intelectuale și dezbateri interesante, când ele declanşează controverse, ne aflăm într-o logică democratică. Verbul a dezbate vine de la francezul débattre. Or, dacă analizăm bine semnificaţia acestui verb vedem că el înseamnă renunţare  la violenţă. Se renunţă la battre (a bate) și intrăm în zona de căutare civică a unor soluţii prin enunţarea de opinii și scenarii diferite sau chiar opuse. În contextul ofensivei woke însă dezbaterile nu mai sunt senine. De fapt, persoanele care nu au aceleaşi idei cu minorităţile hiperactive sunt puse la stâlpul infamiei mediatice sau eliminate din posturile lor. Sancţiunile inchizitoriale decretate de  noi doctrine şi de noi poziţionări ideologice nu sunt compatibile cu valorile libertăţii și ale democraţiei. Faptul că profesori din SUA au fost practic daţi afară din funcţii pentru că au îndrăznit să contrazică un student ori pentru că au folosit un cuvânt considerat nelalocul lui, faptul că în spaţiul mediatic, prin reţelele de socializare, s-au creat adevărate ofensive împotriva unor intelectuali, împotriva altor poziţionări ideologice, aceste fenomene sunt neliniştitoare.

Acestea atrag după sine o autocenzură care, iată, înlocuieşte la nivel de masă, poate, autocenzura impusă de comunism.

Asistăm la un fel de justiţie mediatică și ideologică. Cei care sancţionează nu mai sunt judecătorii, instanţele legale, ci instanţele mediatice și curentele ideologice. Cineva declară că scriitorul cutare este homofob sau transfob şi brusc, fără niciun fel de verificare, fără niciun fel de argumentare, alte mii şi mii de voci se aruncă într-un linșaj, editorii se sperie, îi retrag sprijinul autorul respectiv care nici nu are timp să se apere. De fapt i se refuză spaţiul legal de apărare şi este scos din circuit. După aceea, adesea se observă că totul a fost o formă de febră mediatică, de isterie colectivă, de instinct de turmă, de ignoranţă halucinantă, dar reabilitarea nu mai vine, sau vine prea târziu.

Eticheta, însă, rămâne. Stigmatul chiar.

Eticheta rămâne şi omul respectiv are de suferit. Au fost distruse multe cariere în acest fel, prin explozii mediatice, prin ofensive neavând nici bază legală, nici bază morală, fiind de fapt accese de febră sau forme inacceptabile de revanșă.

În Franţa constat că există totuși o opoziţie, că există multe voci, mulţi intelectuali care se opun acestui tip de sancţiune rapidă, acestui woke-ism, dar fenomenul e mai complex. Există oameni care scriu despre el, care denunţă fenomenul, de pildă Pascal Bruckner. Acest fenomen vine din zona anglo-saxonă, pătrunde de o vreme în Europa de Vest dar în Europa de Răsărit încă nu a ajuns…  În spaţiul Europei occidentale el provoacă însă reacţii de stupefacţie, uneori de paralizie mentală şi duce la autocenzură. Ceea ce, de fapt, înseamnă un risc pentru democraţie, o viciere a democraţiei, chiar o vidare de sens a acesteia. Într-un litigiu, numai justiţia poate avea ultimul cuvânt, nu justiţia mediatică, nu justiţia ideologică, nu justiţia spontană a maselor, a grupurilor, a minorităţilor, a indivizilor, nu justiţia grupurilor constituite ad-hoc. Fundamentele democraţiei sunt, ştim bine, independenţa formelor de contra-putere: justiţia, presa, cultura. Or, trăim momente de erodare a democraţiei, din cauza unor excese favorizate şi de uluitoarea dezvoltare a reţelelor de socializare şi a tehnologiilor de comunicare. Dacă aceste tehnologii nu ar fi existat, astfel de răbufniri, de ofensive toxice nu ar fi fost posibile. Este, deci, un fel de revers al progresului tehnologic faptul că progresismul poate deveni toxic, poate contrazice prin excesele sale chiar bazele democraţiei.

„Dacă nu ar exista acum UE şi NATO, cred că ne-am afla într-o situaţie de pre-vasalitate totală”

Suntem în faţa unui şir de alegeri în foarte multe state. Sunt sondaje care arată că unul din trei europeni urmeză să voteze partide populiste, extremiste. Rusia – nu mai e o noutate – încearcă, printr-o propagandă agresivă şi chiar prin finanţarea unor partide extremiste, să slăbească UE, să determine o implozie a acesteia. În acest context, noi, oamenii de rând, care ne-am obişnuit de zeci de ani să trăim în pace şi democraţie, ce putem face pentru a apăra democraţia?

Putem face foarte multe lucruri: putem rămâne lucizi, putem rămâne cetăţeni cu spirit critic şi nu consumatori docili ascultând de impulsurile primare; putem vota cu forţele care sunt favorabile continuării construcţiei europene, care doresc exact ceea ce ne lipseşte acum: mai multă înţelepciune, mai multă unitate, mai multă solidaritate.

Nu văd niciun fel de orizont negru venind peste noi întrucât ceea ce ne uneşte mi se pare mult mai important decât ceea ce ne divizează, iar interesele noastre comune mi se par infinit mai importante decât interesele noastre individuale. Interesele noastre comune sunt legate de conservarea acestui elan democratic, de conservarea libertăţilor, de conservarea valorilor europene care sunt numeroase, printre ele figurând libera circulaţie, egalitatea dintre bărbaţi şi femei, dreptul la liberă exprimare.

Sigur că arhitecţii construcţiei europene au comis şi greşeli, dar pe ansamblu, dacă nu ar exista acum Uniunea Europeană care să ne protejeze, NATO care să ne apere, cred că ne-am afla într-o situaţie de pre-vasalitate totală, că ne-am întoarce cu un secol şi jumătate în urmă. Faptul că în această lume capitalismul şi societatea de consum nu sunt cei mai buni prieteni ai democraţiei mi se pare o evidenţă, dar nu înseamnă că trebuie să ne descurajeze. Dacă ne pierdem ceea ce atât de greu am obţinut – libertatea – ne pierdem şi identitatea. Uneori aud voci afirmând că un bun român este un român credincios. Nu, un bun român este în primul rând un român care se luptă pentru libertate. De altfel, această definiţie o aplic şi pentru ceea ar trebui să fie „un bun european”. Un bun european este în primul rând un european care ştie că pierderea libertăţii este cel mai grav lucru posibil. Multe popoare nu au cunoscut niciodată libertatea, printre ele şi poporul rus, care efectiv nu a avut niciodată şansa de a trăi durabil în libertate, de unde şi uşurinţa cu care ruşii pot fi manipulaţi. Ucrainenii au avut raporturi mai apropiate cu Polonia, cu Occidentul, și au fost mai uşor iniţiaţi în ceea ce înseamnă libertatea, de unde şi extraordinara tenacitate cu care luptă împotriva Rusiei putiniste.

Deci, în acest moment, în niciun fel nu trebuie cedat în faţa pesimismului, a „declinologiei” practicată uneori cu masochism chiar în interiorul Uniunii Europene. Pesimismul este o formă de sinucidere.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.