Foto: Mitropolia Banatului

Mitropolitul Banatului, ÎPS Ioan, face în Pastorala de Sfintele Paște un apel la credincioși, îndemnându-i ca, dacă nu pot face o faptă bună, măcar să spună un cuvânt de mângâiere celui aflat în necaz și le cere să se roage pentru toți cei care, „în aceste clipe de grea încercare a neamului nostru, stau de strajă vieții”. Redăm mai jos mesajul integral al ÎPS Ioan.

„Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Praznicul Învierii Domnului ne aduce chiar și în anul acesta mângâiere, bucurie și învățătură duhovnicească. Azi, Hristos a venit să ne mângâie, văzându-ne că suntem mai triști ca oricând. El le spune Apostolilor Săi că vor avea necazuri în lume, dar să îndrăznească, pentru că El a biruit și împreună cu El vor birui și ei: «În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.» (Ioan 16, 33). Mai mult, El a biruit cel mai mare necaz al omului, care era moartea. Hristos, pe Cruce, biruie moartea. Hristos nu doar pătimește și moare pentru noi, ci El și înviază pentru noi, ne dă și nouă arvuna vieții veșnice.

Au fost și mai sunt și azi oameni care se îndoiesc de Învierea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel a avut în centrul propovăduirii sale Învierea lui Hristos, pe Care L-a întâlnit pe drumul Damascului (cf. Faptele Apostolilor 9, 1-5). Arătările Mântuitorului după Înviere au fost experiate de femeile mironosițe, de Apostoli și de cei peste cinci sute de frați, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: «În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până azi, iar unii au și adormit.» (I Corinteni 15, 6).

Mormântul gol, săpat în piatră, a grăit și el despre Învierea lui Hristos. Iudeii n-au putut nega punerea în mormânt a trupului lui Hristos și nici faptul că după trei zile mormântul a rămas gol (cf. Matei 27, 57-66).

Învierea lui Hristos este un act unic în istoria omenirii și a devenit arvuna învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel se adresează Corintenilor și le pune în față această mare minune: «De va zice cineva: Cum înviază morții? Și cu ce trup au să vină? Nebun ce ești! Tu ce semeni (bob de grâu) nu dă viață dacă nu va fi murit (…). Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 35-44). Vedeți ce cuvinte aspre le spune Sfântul Pavel celor care pun la îndoială Învierea lui Hristos?!

Iosif din Arimateea și Nicodim au luat trupul lui Iisus și l-au semănat în mormânt săpat în piatră. Răsare oare o sămânță care cade pe o stâncă?! Nicidecum! Dar ce-au semănat cei doi ucenici în piatră? Ei au semănat trupul lui Hristos și a răsărit Învierea. Sfântul Pavel ne spune că Învierea nu este o readucere la viață a trupului vechi și nici o creare a unui trup nou din nimic, ci o pnevmatizare a trupului muritor al lui Hristos: «Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Și supune Sieși toate» (Filipeni 3, 20-21). Apostolii și ucenicii au recunoscut o corporalitate a lui Hristos înainte de moarte, altfel nu ar fi putut propovădui Învierea Lui. Caracterul trupului înviat al lui Hristos nu poate fi cunoscut prin simpla cercetare istorică, ci numai prin credință.

Iubiți credincioși,

Să trăim așa încât viața lui Hristos să devină viața noastră. Prin împărtășire, Trupul și Sângele lui Hristos lucrează în noi în vederea învierii noastre și astfel dimensiunea fizică a trupului nostru depășește orizontul morții. Hristos ne pătrunde în Euharistie cu Trupul Lui. Hristos a îndumnezeit trupul Său încă de la zămislirea din Fecioara Maria. Nici chiar în timpul morții trupul Său nu a fost lipsit de această îndumnezeire.

Învierea lui Hristos este un act unic și creator al lui Dumnezeu și reprezintă intervenția lui Dumnezeu în istorie, în lumea noastră, în lumea morții. După căderea omului în păcat și în moarte, ridicarea lui nu putea veni prin sine. Numai Hristos, ca Dumnezeu Întrupat, a putut învinge moartea. El coboară la iad, în casa morții, și acolo învinge moartea. A murit moartea. Profetul Isaia vorbește despre Domnul Savaot că: «El va înlătura moartea pe vecie!” (Isaia 25, 8) Iar profetul Osea spune: „Din stăpânirea locuinței morților îi voi izbăvi și de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruința ta?»(Osea 13, 14)

La Vecernia din Sâmbăta Mare auzim: «Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Astăzi iadul strigă suspinând: Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat» (din Cântările Praznicului).

Învierea are și o dimensiune istorică, deoarece persoanele care L-au văzut pe Hristos Înviat erau persoane istorice. Prin Înviere, Hristos dă o nouă dimensiune istoriei, care, până atunci avea un sfârșit tragic, iar de acum ea intră în veșnicie. Hristos binecuvântează istoria și pe cei care o însoțesc aici, pe pământ. Hristos înviază istoria, pe care, însă, o va pune în cumpăna dreptății, la cea de-a doua Sa Venire în lume. Nicio faptă săvârșită în istorie nu va fi trecută cu vederea, totul va fi judecat. Nu încercați să ucideți istoria, că Iisus Hristos a murit, a înviat și a înviat-o și pe ea.

Lui Hristos I-a fost milă de om, nu doar pe Cruce, ci și atunci când a coborât la iad să-i ridice pe cei căzuți în umbra morții. Nu întâmplător în slujbele noastre cerem totdeauna mila lui Dumnezeu. Hristos nu este un pelerin prin iad, ci Acela Care îi ridică pe Adam și pe Eva și pe toți cei care ajunseseră în casa morții. În arătările Sale după Înviere, Hristos are inițiativa, El vine în întâmpinarea Apostolilor și-i ridică de pe valurile necredinței și ale îndoielii. Despărțirea de ei, la patruzeci de zile după Înviere, nu este tristă, ci este o despărțire mângâietoare, prin venirea Mângâietorului, a Duhului Sfânt, la Cincizecime. Să facem și noi azi faptele Mângâietorului și să-i mângâiem pe cei aflați în suferință.

Prin Învierea Sa, Hristos pune început credinței celei noi: veșnicia omului. Și astfel omul nu rămâne doar un personaj istoric, ci un fiu al veșniciei și al comuniunii întru iubire cu Preasfânta Treime Dumnezeu. Învierea Mântuitorului ne dă puterea să depășim greutățile acestei vieți pământești și să tindem tot mai mult la asemănarea cu Iisus Hristos, Cel Care a venit să ne ridice din robia morții și să ne ducă în Casa Părintelui Ceresc (cf. Ioan 14, 2-3).

Drept-măritori creștini,

Omul ajunsese, înainte de Învierea lui Hristos, o ființă care se târa între pământ și cer; un paznic de morminte, un paznic al durerii. Omul păzea moartea fratelui său. Timpul creștea în urma lui și îl ducea spre moarte. Dumnezeu îl făcuse pe om icoană a Sa, iar omul s-a făcut un tablou.

Iubiților, Maica Domnului a ajuns în ipostaza de a-și vedea Fiul răstignit pe Cruce. Cât de mare i-a fost durerea! Însă pe ea putem să o numim, și așa va și rămâne, Maica Vieții, iar durerea ei nemărginită s-a transformat în bucurie pentru toată lumea. Drumul Crucii, fără durere, n-ar fi dus nicăieri, dar marea durere a adus bucuria Învierii. Durerile se sting, gândurile mor, însă omul, după Învierea lui Hristos, nu mai moare. Omul nu mai rămâne străjuit de țărână în umbra morții, ci rămâne ocrotit de aripa veșniciei. Pentru unii infinitul este foarte greu, pentru alții este bucuria întâlnirii cu Iisus Hristos Cel Înviat. Omul se vremuiește, însă ferice de cel ce se vremuiește încă de aici, în Iisus Hristos. Să ne vremuim spre pocăință, că acolo unde cade o lacrimă a pocăinței, răsare o floare, iar unde cade o picătură din sângele urii, răsare un spin.

Iubiții mei,

Până la Învierea lui Hristos, moartea rămăsese singurul regizor pe scena lumii. Tot ea trăgea cu sapa cortina peste ultimul act din viața omului: moartea. Omul se învoise să joace în spectacolul lumii regizat de moarte. Ea, moartea, ar fi vrut să-I ia locul Creatorului. El este Cel Care a scris această capodoperă, Om, iar moartea începuse să o pună pe scena lumii. Însă Dumnezeu intervine în istoria lumii și nu-Și lasă opera Om să fie dirijată de moarte.

Moartea a pus în scenă chiar pironirea Iubirii pe stânca Golgotei, să nu mai înflorească niciodată. A dat-o spinilor, dar Iubirea, dintre piroane și spini, S-a înălțat la Cer, murind moartea și înviind viața.

Până la Hristos, istoria era știința nefericirii oamenilor. Hristos este începutul vremuirii noastre în lumina Învierii Sale. Hristos a înviat și noi vom învia: «Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia» (Ioan 5, 25). Oare poate Dumnezeu să dea viață morților, ar întreba cineva. Noi, în a noastră credință, mărturisim: Da! El ține viața, o păstrează în cei vii și o dăruiește celor care încă nu s-au născut. Boabele de grâu înmulțite în spice îi reprezintă pe toți cei botezați în trecut, în prezent și în viitor. Suntem toți rod al morții și al Învierii lui Hristos. Toți avem soarta unui grăunte semănat în pământ.

Fraților, Hristos îi numește «prieteni» pe Sfinții Săi Apostoli și îi iubește ca pe prietenii Săi devotați: «Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute» (Ioan 15, 14-15). Chiar atunci când Iuda Îl trădează și Îl vinde, Hristos nu-Și retrage dragostea Sa, ci-l întreabă: „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26, 50) Mântuitorul, Care l-a iertat pe tâlharul de pe cruce, l-ar fi iertat și pe prietenul Său, Iuda, dacă ar fi rămas încrezător și și-ar fi cerut iertare. Acesta însă s-a pierdut prin deznădejdea sa (cf. Matei 27, 3-5).

Iubiți fii duhovnicești,

La Praznicul Învierii din acest an vedem cum Lumina plânge și auzim vaietul Luminii. În aceste momente să facem din punct virgulă și să mergem mai departe și să fim prieteni în continuare cu timpul. Omul se naște plângând și pleacă din această lume tăcând. Moartea ia din rând, nu la rând.

În această lume, fără Dumnezeu totul este nimic. Se spune că un copil era într-o pădure și i-a zis unui ram dintr-un copac: «Vorbește-mi de Dumnezeu.» Și îndată ramul a înflorit. Și noi, chiar dacă nu putem face o faptă bună, măcar să înflorim și să spunem un cuvânt de mângâiere celui aflat în necaz. Mângâierea este semnul că inima ta încă mai bate pentru semenii tăi. Femeile mironosițe au găsit piatra răsturnată și giulgiurile zăcând. Hristos vrea să intre în inima ta (cf. Apocalipsă 3, 20), dar pe ea se află o piatră pe care scrie păcat. Ajută-L să o răstoarne și să intre în inima ta.

Doamne, vino și ne ajută să rostogolim piatra păcatului de pe inima noastră și să intri Tu în ea!

Iubiții mei frați în Hristos, dreptatea lui Dumnezeu față de noi este condiționată de iubirea față de semenii noștri. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune: «Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul» (I Ioan 4, 11). Să-i cuprindem în inima noastră pe cei care sunt acum în mare suferință și au nevoie de ajutorul nostru.

Să ne rugăm pentru toți care, în aceste clipe de grea încercare a neamului nostru, stau de strajă vieții.

Doamne, valurile mării acestei vieți s-au ridicat asupra corabiei noastre. Suntem singuri, vino Tu la cârma ei și o condu la limanul cel liniștit al iubirii Tale!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor, † Ioan al Banatului”