Sursă foto: Digi 24

Frica de umbra mea este titlul celui mai nou roman al lui Cezar Paul-Bădescu. Un roman, cu tuşe autobiografice, în care moartea şi teama de ea joacă un rol central. Evocând pierderea unor oameni dragi sau întâlniri cu oameni care au adus moartea ori episoade din perioada în care lucra în presă, mediu care, în goană după senzaţional şi, implicit, audienţă ori trafic, foloseşte adesea moartea în scop comercial, Cezar Paul-Bădescu încearcă de fapt să exorcizeze – pe alocuri cu ironie şi umor tonic –, aceste frici fireşti de finitudine, de boală, de despărţire. „Nu există om imun la frici, dar poți să înveți să conviețuiești cu ele”, spune Cezar Paul-Bădescu în acest interviu.

„Când mă apuc să scriu, mă așez pe un fel de sofa a psihanalistului”

 CV Cezar Paul-Bădescu

 

Cezar Paul-Bădescu (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii București, în 1994. Între 1994 şi 1995 a urmat cursurile de masterat ale aceleiași facultăți, la secția Teoria literaturii și literatura comparată.

În mass-media, Cezar Paul-Bădescu a activat 22 de ani, timp în care a fost angajat la mai multe instituții de presă. Între 1996 şi 2007 a fost redactor al revistei Dilema (ulterior, Dilema veche) unde a rămas apoi colaborator extern, continuând să scrie săptămânal în rubrica de analiză a fenomenului televizual. A fost redactorul-șef al suplimentului Adevărul literar și artistic, a condus secția de cultură a ziarului Adevărul. A fost realizatorul emisiunii Cartea cea de toate ziele (TVR2 și TVR+).

A debutat, cu proza scurtă, în volumul colectiv Tablou de familie, Editura Leka Brâncuş, 1995 (Premiul pentru debut al revistei Tomis și nominalizare pentru premiile ASPRO), apoi a publicat volumele Tinerețile lui Daniel Abagiu, Editura Polirom, 2004, Luminița, mon amour, Editura Polirom, 2006 (roman adaptat cinematografic în filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer), Umbre pe ecranul tranziției, Editura Humanitas, 2013.

În anul 2000, Președinția României i-a conferit lui Cezar Paul-Bădescu medalia „Mihai Eminescu”, pentru merite culturale.

 

Sursă CV: I.C.R.

Frica de umbra mea este cel mai recent roman al tău. Cum ai ajuns, Cezar, să scrii o carte în care moartea, e adevărat ocupă rolul central?

Umbra de care ne este frică e în principal moartea, bineînţeles: e o umbră care ne urmăreşte din momentul în care ne naştem. Dar în cartea mea, umbra nu e numai moartea, ci sunt, deopotrivă, şi amintirile (individuale sau colective), traumele sau, pur și simplu, inconştientul. Sunt, deci, tot felul de fantome ale trecutului sau ale prezentului care ne bântuie.

De ce a apărut acum acest subiect? Când i-am spus unui amic că scriu o carte care are ca subiect principal moartea, s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Da, ai o vârstă…” (Râde.) Încet-încet, vezi cum oamenii dragi se sfârşesc şi atunci începi să realizezi că moartea nu mai e undeva, departe, cum o vedeai în adolescenţă, ci din ce în ce mai aproape. Tot ce poți să faci e să încerci să gestionezi impactul pe care-l are această realitate implacabilă în tine însuți. Asta am încercat să fac prin acest volum.

De fapt, nu este despre o frică ta, deşi acolo duce titlul, ci despre cum poţi, în diferite contexte, să învingi fel de fel de frici – de moarte, de boală, de despărţire. A scrie despre dureri sufleteşti, despre frici, angoase echivalează cumva cu o exorcizare a lor, cu un act de autoterapie?

Da, la mine chiar funcţionează astfel. Am observat asta și vorbind cu alţi scriitori: pentru unii scrisul în sine este o formă de autoterapie. Pentru Herta Müller, de exemplu. Eu, când mă apuc să scriu, mă așez pe un fel de sofa a psihanalistului.

Scenă în care tu eşti şi pacient, şi psihanalist.

Da, și lucrurile chiar funcționează. La un moment dat, scrierea uneia dintre cărţi m-a vindecat de insomnie. Aveam, în vremea aceea, insomnii care nu se mai terminau şi, la un moment dat, m-am apucat să scriu despre ceea ce mă frământa. După câteva ore de scris, am adormit. Zilele următoare am repetat scena şi mi-am recâștigat somnul.

Frica de umbra mea este un roman autobiografic, înţeleg. Al treilea tău volum autobiografic. Nu simţi că te vulnerabilizezi expunându-ţi public temeri, sentimente?

Într-adevăr, punctul de plecare este autobiografic. Dar, dacă stai să te gândeşti, orice autor scrie despre el însuşi; chiar și dacă ar scrie despre alte subiecte, aparent străine de el, tot despre propriile experienţele scrie de fapt, că nu are cum altfel. Autorul nu face altceva decât să delege experienţele sale altor personaje. Sau viceversa: să topească povești exterioare, pe care le documentează, în propria sa existență interioară. În general, scriitorul porneşte de la un fapt real, de la experienţa proprie de cele mai multe ori, şi ficţionalizează. Asta fac și eu. E ca atunci când ai o bucată de carne și vrei faci mâncare din ea: desigur, nu o serveşti crudă celorlalți, ci o găteşti, îi faci sosuri şi interesant e că, uneori, sosurile acelea pe care le pui pe lângă sunt mai importante decât bucata propriu-zisă de carne.

Totuşi, la tine personajele sunt recognoscibile. Dacă ai ales calea asta de autoexpunere, de ce nu ai mers pe varianta clasică a jurnalului şi ai ales romanul, pe care cititorii care te cunosc îl percep ca autobiografie mascată, ceilalţi, ca ficţiune?

În această formă de ficţionalizare a realităţii la care am recurs, îmi convine că pot apăsa pe anumite pedale şi pot da anumite sensuri. Altfel, realitatea e o materie brută lipsită de sens. E adevărat că poţi să-i dai sens chiar şi doar decupând o secvenţă din ea. E ca în cazul fotografiei: colţul de realitate pe care alege să-l surprindă fotograful îl reprezintă cumva pe el însuși. Ei bine, eu nu numai că decupez bucăți semnificative din realitate, dar şi ficţionalizez, gătesc sosul de care spuneam mai înainte, ceea ce îmi dă voie să confer diferite sensuri, diferite savori și să controlez narațiunea să meargă în ce direcție vreau eu.

Este ceva de care ţi-e frică, o frică din aceea angoasantă?

Temeri am în continuare, căci oameni suntem, dar îmi place să cred că încep să le gestionez. Totul e ca frica să nu ne copleşească, căci în cazul acesta ne-am bloca, nu am mai putea face nimic. Nu cred că poți să nu ai frici sau măcar temeri, nu există om imun la ele, dar poți să înveți să conviețuiești cu ele.

„Când te expui pentru a-ţi proteja copilul, frica de propria moarte se estompează, până la dispariție”

Scrii la un moment dat că doar de două ori ai plâns în public în viaţa ta: la moartea prietenului tău, Cristian Popescu, şi în momentul în care ţi-ai văzut pentru prima dată fiica, la maternitate: „M-a năucit, pur şi simplu, a îngenunchaet definitiv individul pătruns altădată de importanţa propriei persoane”. E scena cu care închei romanul şi duce cititorul cu gândul că nu mai e atât spaima în faţa propriei morţi, cât spaima de a nu pierde oamenii cei mai dragi.

Cred că aşa suntem programaţi genetic ca, în momentul în care avem un copil, să ne concentrăm din toată ființa să-l apărăm pe el, să nu mai contăm noi, părinţii. E momentul în care îţi pierzi instinctul de conservare şi te expui, dar o faci în ideea de a-ţi proteja copilul. Când începi să funcţionezi astfel, frica de propria moarte se estompează, până la dispariția totală.

E foarte emoţionantă scena asta. Cei care te cunosc se întreabă de ce ai fost atât de emoţionat, dat fiind faptul că nu ai fost la prima experienţă de acest gen. E diferit să fii tată de fată?

A fi tată de fată e într-adevăr foarte diferit de a fi tată de băiat, iar asta se vede de la început, ci pe parcurs, când realizezi că intri într-o altă lume. Ca tată de băiat, rămâi în universul acţiunii în care ai trăit tu însuți în copilărie. Ca tată de fată, ai posibilitatea să explorezi un teritoriu cu totul nou şi interesant este că fiica ta îţi devine călăuză în această lume: ea te conduce, ţinându-te de mână, printr-o lume a sensibilităţii.

Și mai e ceva: un tată de fată ajunge să conștientizeze poziția ingrată pe care încă o are femeia în lumea noastră. Conștientizează, pentru că ajunge să se pună în postura femeii, prin fiica sa.

Sunt preocupat de lucrurile acestea și, de altfel, în cartea Frica de umbra mea există şi un capitol care se numeşte O femeie în lumea bărbaţilor. Acolo, spunând povestea bunicii mele, pun problema statutului femeii, a modului în care era văzută în perioada interbelică, dar și după aceea, în regimul comunist. Căci lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Deşi comuniștii afirmau că preţuiesc femeia și defilau cu exemple de tractoriste sau de brigadiere care munceau și trăiau cot la cot cu bărbații, totul era numai proapgandă. În realitate, femeia era în continuare desconsiderată, percepută ca o persoană de categoria a doua. La fel cum, adesea, e percepută şi acum. Să ne uităm la câte cazuri de agresiune împotriva femeilor sunt în România și, pe de altă parte, cum autoritățile chemate să rezolve situațiile respective le minimalizează, nu le acordă importanță. O fată dispărută „poate că a plecat cu Făt-Frumos”, iar una violată ”poate s-a îmbrăcat provocator”. Pe mine, situația asta mă revoltă enorm! Și nu vorbesc aici ca tată de fată, ci, pur și simplu, ca om.

„Cultura poate fi la fel de importantă ca economia, pentru dezvoltarea unei țări”

O altă „umbră” se referă la un episod din perioada în care lucrai în presă: replica redactorului-şef venită după discuţia privind propunerea ta de a scrie un articol despre Nobelul pentru Literatură care îi revenise lui Murakami: „Şi cine p… mea a auzit de Origami ăsta al tău? Un c…t”!

Replica e absolut reală.

Acela a fost momentul când ai decis să demisionezi din presă?

Da, atunci mi-am dat seama, după şapte ani de la angajarea la acel ziar, că locul meu nu mai e în presă. Deşi replica nu se referea direct la mine, negarea și batjocorirea lui Murakami însemna negarea și batjocorirea mea, a muncii mele, căci eu mă ocupam de cultură.

Coordonai suplimentul literar al ziarului.

Adevărul literar şi artistic, al cărui redactor-şef am fost, fusese omorât ceva mai înainte de acest episod. Scene de acest gen dau măsura statutului culturii, care este o Cenuşăreasă, o ultimă roată la căruţă, ceva tolerat în presa din România. Sunt mulţi care nu-şi dau seama că prin cultură creşti nivelul de civilizaţie al populaţiei şi, crescându-l, tuturor ne va fi ceva mai bine. Cultura poate fi la fel de importantă ca economia, pentru dezvoltarea unei țări.

Mai este în presă acest om care decidea ce e ştire şi ce nu?

Nu. Am auzit că tocmai a fost adoptat de Plus şi va fi responsabil de comunicare acolo. (Râde.) Înainte să fie adus de naşul lui la Adevărul – e finul lui Burci – şi plantat redactor-şef, fusese consilierul lui Miron Mitrea. De la Mitrea, a avut o „acoladă” la Adevărul și a redevenit responsabil de comunicare, de data asta la Dacian Cioloş. O evoluţie interesantă – ca, de altfel, multe altele din România noastră dragă.

Din goana asta a presei după senzaţional, după numărul de vizualizări, după trafic se consolidează colosul cu picioare din euro, cum îl numeai cândva. Ca om care ai lucrat 22 de ani în mass-media, cum ai caracteriza succint presa de azi?

În momentul în care am plecat, acum vreo patru ani, am zis că nu mai vreau să am de-a face cu presa, pentru că devenise o hazna foarte urât mirositoare. Între timp, în peisajul media de la noi au apărut tot felul de iniţiative care s-au alăturat ultimelor bastioane, iar dinspre ele vine speranţa că acești germeni sănătoși pot remodela cândva întreaga presă. Dar în majoritatea ei este în continuare subordonată grupurilor de forță – la ziarele centrale unde am lucrat, tot timpul erau comenzi politice sau economice, deşi nimeni nu recunoaşte acest lucru.

Asta e o meteahnă a unei mari părţi a presei. O alta, la fel de nocivă şi la fel de greu de dus de ziariştii profesionişti, este tabloidizarea.

Exact. „Dă click aici, să vezi marea cu sarea!” şi, când intri pe site, vezi o gogoaşă dezumflată. Sau o făcătură, în descendența celebrei găini care a născut pui vii.

A cui e vina? A publicului, a jurnaliştilor, a patronatului care cere doar trafic şi audienţă, chiar dacă acest lucru presupune scăderea tot mai accentuată a calităţii produsului jurnalistic?

Cred că vina e combinată. Publicul a fost format în sensul acesta. Tabloidele din Marea Britanie – The Sun, de exemplu – nu au atâţia sâni la vedere, au subiecte light, subiecte de can-can, dar nu-și fac un titlu de glorie din promovarea obscenității. La noi s-a intrat într-un cerc vicios: cu cât apeşi mai mult pedala tabloidizării, a vulgarității, cu atât publicul devine mai dependent de acest stil de presă şi cere lucruri din ce în ce mai „tari”. E ca în cazul drogurilor.

În ce condiţii te-ai mai întoarce în presă?

Cum ziceam, încă există nişte insule de normalitate. Cel puţin, privite din afară – nu ştiu cum se văd lucrurile din interior. Din poziția mea, de cititor, văd unele lucruri faine şi mi-ar plăcea să fiu la un moment dat angrenat în ele, să pun și eu umărul la salvarea a ceea ce mai poate fi salvat.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.