Nu folosesc verbul „a învinge” la timpul trecut şi nici nu-l aşez într-o construcţie afirmativă, pentru că îmi impun să-mi păstrez un licăr de speranţă că mă înşel, totuşi, şi că fac afirmaţia doar pe fondul dezamăgirii.​

În momentul de faţă, însă, nu mai cred că va fi făcută dreptate pe de-a-ntregul nici în Dosarul Revoluţiei, nici în cel al Mineriadei. Ambele sunt încă, la trei ani de la redeschidere, departe de final. Iar în anii care au trecut de la comiterea faptelor, aproape 30, au fost, probabil, distruse probe şi au dispărut, biologic, şi martori, şi călăi. Şi până vor ajunge dosarele la final, după cine ştie câţi alţi ani, e posibil să mai dispară şi alţii. Şi ca şi când nu ar fi fost îndeajuns faptul că victimelor nu li s-a făcut dreptate, mai suntem şi sfidaţi de către exponenţii regimului vinovat de aceste crime.

PSD s-a străduit să-l numească, zilele acestea, la conducerea Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pe Cazimir Ionescu, trimis în judecată în Dosarul Mineriadei, pentru crime împotriva umanității, alături de Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu şi Miron Cozma. Calculele pentru numirea lui la vârful CNSAS par să fi fost simple. Şi parşive. În calitate de preşedinte, acesta punea sau nu semnătura pe documente ce urmau să fie trimise la Parchetul General, în Dosarul Revoluţiei – adică, putea să blocheze probe care urmau să ajungă la procurori –, dosar în care, zilele trecute, a fost începută urmărirea penală pe numele lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi al lui Petre Roman – de ce doar a celor trei nu e clar. Cazimir Ionescu părea, deci, omul potrivit la locul potrivit. Nu a fost să fie, însă, împotriva lui coalizându-se, la vot, reprezentanţii PNL şi ai USR, ceea ce l-a adus la conducerea CNSAS, la propunerea Guvernului Dăncilă, pe Constantin Buchet. Acesta a mai fost membru al Colegiului, la începutul anilor 2000, din partea partidului lui Corneliu Vadim Tudor, în 2005 fiind nevoit să demisioneze în urma unui scandal public generat de minciuni la care a recurs în apărarea lui Vadim Tudor. Omul, însă, promite devotament faţă de cei care l-au numit. E suficient să ne amintim de o declaraţie de a sa, din urmă cu 15 ani: „Am căutat ca abordările, poziţiile mele să fie sincrone cu ideologia politică a PRM, în aceste chestiuni legate de istoria contemporană a României”. Deci, sincrone nu cu legea, nu cu ideea de a face lumină, ci cu politica stăpânului, cu  „ideologia politică a PRM”.

Tot zilele acestea, la Institutul Revoluţiei a fost numit un apropiat al lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, inculpat în Dosarul Mineriadei şi pus sub acuzare în Dosarul Revoluţiei, fiind unul dintre membrii completului de judecată care, în ziua de Crăciun a anului 1989, i-a condamnat la moarte pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, în urma unui simulacru de proces de trei zile. La Institutul Revoluţiei, Voican Voiculescu i-a luat locul lui Claudiu Iordache – unul dintre liderii Revoluţiei de la Timişoara, al cărui mandat urma să expire anul viitor – „după o acţiune în forţă” a grupării Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu, Emil Cutean şi Răzvan Teodorescu, cu toţii apropiaţi de PSD, scrie Adevărul. „Să ne lase funcţia de director liberă, să ne putem vedea de treabă”, a cerut Cazimir Ionescu, potrivit aceluiaşi ziar.

Să mai amintim, ca informaţii de fundal, strădania unora de a mistificare a adevărului istoric – şi nu doar prin istorici de casă ai fostului regim –, de încercare perfidă de punere a Securităţii într-un tablou mai luminos. Aici se încadrează odele ridicate (şi) post-mortem, pe unele canale media, ultimului şef al Securităţii comuniste, generalul Iulian Vlad. Odată cu ele ni se transmitea că Securitatea (cel puţin a ultimilor ani din regimul comunist) nu a fost opresivă, atâta timp cât a fost condusă de un om “solar”, “un om deasupra timpurilor”, “făcător de istorie, “iluminat” etc. etc., aşa cum l-a caracterizat, graseind, o jună jurnalistă pe Iulian Vlad. Tot aici se încadrează lansările de carte ale unor exponenţi ai Securităţii, făcute sub cupola Academiei Române.  Sau emisiunile în care foşti capi ai Securităţii sunt prezentaţi în culori pastelate. Recent, Radio România Cultural, vorbea despre generalul de securitate Aurel Rogojan și despre fostul director al Securităţii, generalul Iulian Vlad, ca despre „repere spirituale” ale României. În ziua Buneivestiri, în cadrul emisiunii omonime, postul public de radio a difuzat un interviu cu Aurel Rogojan și fragmente dintr-un interviu al acestuia cu fostul lui şef, generalul Iulian Vlad. S-a vorbit destins, cu mingi ridicate la fileu şi despre un volum al generalului Rogojan, dedicat „omului solar” Iulian Vlad. Carte care, au plusat cei de la Radio România Cultural, poate deschide șansa unei posibile vindecări…

Mi se pare că sunt, toate, dovezi că se încearcă uciderea sau măcar estomparea memoriei colective. Dovezi de dispreţ profund faţă de victimele regimului comunist şi ale Securităţii, faţă de miile de morţi şi de răniţi din Revoluţie şi de la Mineriadă, faţă de zecile de mii de oameni din familiile lor, faţă de toţi cei care au aşteptat ca vinovaţii pentru atrocităţile din decembrie 1989 şi iunie 1990 să răspundă în faţa legii. Nu am folosit verbul „a învinge” la timpul trecut şi nici nu l-am aşezat într-o construcţie afirmativă, pentru că îmi impun să-mi păstrez un licăr de speranţă, să-mi spun că, totuşi, mă înşel şi că fac afirmaţia doar pe fondul dezamăgirii.

Şi toate astea au fost posibile pentru că România nu a trecut printr-un proces de lustraţie. Tot din cauza lor.

Articol publicat şi în Revista 22.