Ce urmează după ce PSD i-a retras sprijinul politic premierului Mihai Tudose, provocând demisia acestuia? Iau în calcul patru scenarii. Şi, nu, mingea nu este neapărat la fileul preşedintelui Klaus Iohannis, chiar dacă şeful statului este cel care desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru.

PSD şi-a dat jos din funcţie, ieri, propriul premier. Al doilea, în ultimele şapte luni. Din nou, ca în cazul înlăturării premierului Sorin Grindeanu, este o decizie care scandalizează Opoziţie şi o parte din electorat, o decizie catalogată drept iresponsabilă, dar la care PSD are dreptul să recurgă. Prin retragerea sprijinului politic acordat lui Mihai Tudose, cu un vot covârşitor în Comitetul Executiv al partidului – 60 pentru, 4 împotrivă şi 4 abţineri – Liviu Dragnea a reconfirmat că (încă) deţine controlul în PSD. Şi, chiar dacă declară că nu va mai fi el cel care face propunerea pentru un nou prim-ministru, e greu de crezut că staff-ul partidului – care tocmai ce i-a transmis o dovadă de fidelitate dusă până la absurd –, va face o nominalizare neagreată de acesta; aşa că e posibil ca Liviu Dragnea să aibă controlul nu doar asupra partidului, ci şi, de facto, (din nou), şi asupra Guvernului.

Ce urmează însă, după retragerea sprijinului politic acordat premierului Mihai Tudose şi demisia acestuia?

Pe linie instituţională, următorul pas va fi ca alianţa de guvernare să cadă de comun acord asupra unei variante de premier cu care să meargă la consultări cu preşedintele României. Şi, nu, mingea nu este neapărat la fileul preşedintelui – cum spun unele voci din Opoziţie, care se îmbată cu ideea revenirii la Putere –, chiar dacă şeful statului este cel care desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Potrivit art. 103 din Constituţie însă, o face „în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”. Deci, e posibil ca preşedintele să fie pus în faţa unei mari provocări din partea grupării Dragnea şi a sateliţilor care gravitează în juru-i. Prin urmare, pot fi luate în calcul patru posibile scenarii

1. Consens. Prima variantă este ca nominalizarea făcută de PSD (şi ALDE) să fie agreată de preşedinte, caz în care şeful statului va nominaliza premierul, va urma votul din Parlament şi, în câteva zile, ar urma să fie numit un nou prim-ministru.

2. Negocieri şi, în final, consens. Dacă propunerea nu va fi agreată de şeful statului, există posibilitatea ca acesta să ceară reprezentanţilor PSD-ALDE să vină cu o alta, care ar putea fi acceptată şi, în câteva zile, să fie desemnat un nou premier

3. Refuz urmat de alegeri anticipate. Există şi posibilitatea ca preşedintele Klaus Iohannis să nu accepte propunerea, să nu se ajungă la un consens nici după discuţii şi să facă o nominalizare neagreată de majoritatea paralamentară. În situaţia aceasta, se poate ajunge la dizolvarea Parlamentului şi, apoi, la alegeri anticipate. Potrivit art. 89 din Constituţie, dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi respinge două astfel de solicitări, preşedintele poate să îl dizolve, dar numai după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare.

Unii opinează că aceasta ar fi o variantă bună. În primul rând, deşi alegerile anticipate sunt, teoretic, o soluție pentru rezolvarea unui crize de acest gen, practic, până la soluţionare, e prelungită criza prezentă. Apoi, nu poate oferi nimeni asigurări că, după alegeri, va exista o altă majoritate parlamentară, că partidele din Opoziţie vor lăsa deoparte orgoliile, că se vor coaliza şi, mai ales, că vor convinge electoratul de dreapta să participe la vot şi să le dea puterea. Sondajele de opinie din ultima vreme nu indică cifre care să le fie favorabile.

Într-o atare situaţie, până la normalizarea situaţiei, adică aceea de a avea un Guvern care să aibă şi sprijinul politic în Parlament, pot trece vreo şase luni. Două luni până la expirarea primului termen în care Parlamentul nu acordă votul de încredere primei variante de premier desemnate de preşedinte. Încă cel puţin o lună pentru cererea celui de-al doilea vot de încredere. Apoi, după o posibilă dizolvare a Parlamentului, încă maximum trei luni pentru organizarea de alegeri anticipate, aşa cum prevede art. 63 din Constituţie. Apoi, încă o lună până la numirea unui nou Guvern. Rămâne de văzut dacă dl Iohannis îşi va asuma prelungirea crizei politice, cu efecte economice greu calculabile.

4. Refuz urmat de suspendarea preşedintelui. De asemenea, în cazul nominalizării de către preşedinte a unui premier care nu face parte din alianţa care a câştigat alegerile sau nu este agreat de aceasta, se poate ajunge la suspendarea şefului statului, pe motiv de încălcare a Constituţiei. Chiar şi printr-o forţare a interpretării legii fundamentale; Liviu Dragnea şi PSD – la fel, prietenii lor din ALDE, coechipieri de puci în vara lui 2012 – au experienţă în acest sens. Pentru asta e nevoie de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi al senatorilor – condiţie faţă de care, la scorul făcut în alegerile din decembrie 2016, nu au nicio emoţie.

Cu ce ar veni acest scenariu? Nu doar cu o prelungire a crizei politice, ci şi cu posibilitatea ca, pe perioada în care Klaus Iohannis va fi suspendat, iar la Cotroceni ajunge interimar preşedintele Senatului, Călin Popescu, Tăriceanu, alianţa de guvernare să-şi facă jocurile. Adică, să treacă legile Justiţiei în forma dorită şi, eventual, să schimbe rapid şi conducerea Ministerului Public, ţinte fiind Augustin Lazăr şi Laura Codruţa Kovesi. Va risca dl Iohannis să-i provoace? Va risca să lase şi Preşedinţia, adică toată România practic, pe mâna găştii Dragnea? Pentru că asta se va întâmpla, Opoziţia având un democratic rol decorativ. În afară de declaraţii în Parlament şi în presă – chiar şi oportune şi bine punctate –, aceasta nu poate face nimic. Înclin să cred că preşedintele va fi raţional – în ciuda criticilor care i-ar putea fi aduse – şi nu va lua o decizie care va duce spre acest scenariu. Pentru că din această mişcare ar avea de câştigat doar cei care au provocat-o.

Prelungirea crizei politice, indiferent de forma pe care o va avea, ţine, deci, strict de PSD. Care are de ales între responsabilitate şi respect pentru instituţiile statului, pentru popor, pe de o parte, şi iresponsabilitate şi cutumiara aroganţă, pe de alta. Privind în urmă, e de aşteptat să opteze pentru a doua variantă, să joace „la rupere”.

Pe linie de partid, în PSD va urma, probabil, fie o repoziţionare, o reconciliere în notă spăşită a disidenţilor – nu neapărat susţinători ai lui Mihai Tudose, cât opozanţi ai lui Liviu Dragnea –, fie rămânerea pe poziţii, fie plecarea, voluntară sau nu, a lor; sau cel puţin a unora din partid. Totuşi, nu anticipez mari schimbări, după şedinţa-fulger de ieri a CExN, în care Liviu Dragnea a câştiga detaşat meciul. Şi după care PSD a demonstrat că îl recunoaşte în continuare drept stăpân. Lăsându-i control şi putere depline. Cel puţin, până la o eventuală sentinţă judecătorească nefavorabilă.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.