Era mijlocul lui decembrie 2010, cȃnd Mohamed Bouazizi, un negustor ambulant din Sidi Bouzid, se incendia în semn de protest suprem pentru confiscarea de autorităţi a căruţului din care vindea legume. A fost scȃnteia tunisiană ce a aprins revoltele din ȋntreaga lume arabă, cȃteva luni mai tȃrziu.

În primăvara lui 2011, lumea lupta cu efectele crizei provocate de căderea Lehman-Brothers, ce pusese capăt iluziei mondializării şi creşterii economice ce ar fi trebuit să nu mai cunoască sfȃrşit. Detractorii liberalismului economic ȋşi regăseau glasul, grija pentru viitor retrezea pȃnă şi spaimele vest-europenilor ce, de generaţii, nu cunoscuseră decȃt bunăstarea, iar cetăţenii Estului căutau deja figuri paternaliste care să ȋi pună la adăpost de furtuna falimentelor ce sufla dinspre Vest. Pe un asemenea fundal pesimist, speranţa avea să se aprindă – la propriu, cum scriam – pe coastele sudice ale Meditera01nei, cȃndva Mare nostrum romană (europeană?). Pătura de mijloc din ţările arabe, ce se afirmase tot mai puternic ȋn ultimele decenii, era nemulţumită de ȋngrădirea accesului la puterea politică şi tȃnjea după regulile şi condiţiile pe care le ofereau ţările de peste Mediterana, de care era tot mai conectată. Bătrȃnii lideri revoluţionari nu mai stărneau admiraţie, iar alte figuri carismatice ȋnlocuitoare fuseseră abil ȋndepărtate de camarila lor. Administraţia Obama decisese că venise vremea şi pentru dictaturile anacronice ale Magrebului şi Arabiei să lase locul democraţiei şi liberalismului. În consecinţă, cȃnd mişcările de protest au cuprins aceste ţări, lumea şi-a ȋndreptat iarăşi atenţia asupra acestei părţi a hărţii, numind, cu admiraţie şi speranţă, revoltele pentru libertate “Primăvara arabă”, ca o metaforă a “Primăverii de la Praga”, ȋnceputul “cȃntecului de lebădă” al autocraţiilor Blocului est-european.

Dar speranţa arabă s-a transformat, pe neaşteptate, ȋntr-un coşmar, la fel cum s-a ȋntȃmplat mai mereu cu evenimentele din această parte de lume, confirmȃnd, ȋncă o dată, fatalismul musulman. Dacă păturile mijlocii şi educate au fost cele ce au dat tonul mişcărilor pentru libertate, revoltele de stradă au izbucnit la periferii (a oraşelor sau a ţărilor, cum a fost cazul Libiei, unde le-au trebuit cȃteva luni confruntărilor de stradă să ajungă din Estul marginalizat pȃnă la Tripoli). Luptele s-au dus de către cei oropsiţi, printre care ȋşi găsiseră ecou nu principiile Revoluţiei franceze, ci ale celei islamice, unde ulama cu discurs aspru ca vȃntul deşertului şi eroi ce ȋnfrȃnseseră Uniunea Sovietică ȋn Afganistan stȃrneau admiraţia majorităţii debusolate pentru care ȋntoarcerea la credinţă părea singura cale de salvare.

În curȃnd, libertatea a fost ȋnlocuită de anarhie, lupta ȋmpotriva regimului, ȋn luptă interconfesională, sunniţi contra şiiţi, pe urmă Centru contra regiuni, capitală contra oraşe, cartier contra cartier. Cu singura excepţie a Tunisiei, niciunul dintre statele ȋn care ȋnfloriseră mugurii libertăţii nu s-a reformat. Protestatarii s-au ȋnrolat sub diverse steaguri ale Lorzilor războiului ori au trecut de partea dictatorilor ce au păstrat puterea. Paternalismul şi crimele au ȋnflorit din “Primăvara arabă”.

Democraţia s-a dovedit greu de păstrat. Avea nevoie de discernămȃnt, de acceptarea celuilalt, a gȃndirii sale, de compromisuri, de alegeri zilnice, de luptă fără arme, de ȋnţelegere şi mai puţin fundamentalism religios. Cetăţenii nu s-au mai ȋndreptat către pieţe pentru a manifesta ȋmpreună, ci ȋnarmaţi, unii ȋmpotriva altora, au ridicat ziduri de beton pentru ca maşinile cu explozibil ale vecinilor să nu intre pe străzile cartierelor lor, sutele de mii de oameni ce protestau laolaltă s-au transformat ȋn tabere ce luptau una ȋmpotriva alteia. Forţa centrifugă a credinţei şi intoleranţei a doborȃt peste noapte speranţa ce ȋȋ unise. Experţii au dat iarăşi vina pe “puterile imperialiste”, pe Sykes şi Picot, ce trasaseră, cu un veac ȋn urmă, o linie ȋn nisip pentru a ȋmpărţi provinciile Imperiului otoman ce se prăbuşea.

Sub presiunea morţii şi a ruinelor, clasa de mijloc din Libia, din Siria ori Irak a luat drumul Turciei ori bărcile Mediteranei către Europa. Unde scepticismul, fobiile şi teama ȋncepuseră să ȋnflorească. Teama de orice, de viitor, de străini, de birocraţia de la Bruxelles, de cutremure, de terorişti… Şi teama aceasta a suflat ȋn pȃnzele partidelor extremiste, pȃnă atunci marginalizate, care vorbeau doar unor border-lineri sau europeni anacronici. Iar cum nostalgiile ṣi eṣecurile democraṭiei s-au trăit cel mai bine în Est, rând pe rând, statele de aici au căzut pradă partidelor naṭionaliste, xenofobe, cu lideri populiṣti, doritori de putere personală. Cărora, alături de adeziunea populară, le-a venit în ajutor ṣi fostul aliat-stăpân al Pactului de la Varṣovia.

Democraṭia e, uneori, dificil de trăit. Nu doar fiindcă presupune instituṭii puternice ṣi reguli ale jocului ce nu pot fi schimbate, ci implică dreptul ṣi obligaṭia corelativă a fiecărui ins de a lua decizii, de la alegerea unei profesii până la cea a unui partid. Iar alegerea înseamnă responsabilitate, înseamnă să nu mai ai un “acar Păun” căruia să îi arunci vinovăṭia unui eṣec. Eṣti propriul tău stăpân ṣi asta se dovedeṣte dificil: nu doar magrebienii scăpaṭi peste noapte de dictatură s-au simṭit ai nimănui odată ce “tătucul” a dispărut, ci ṣi europenii cărora prăbuṣirea unor bănci le-a reamintit de spaimele generaṭiilor ce îṣi drămuiau veniturile pentru a-ṣi plăti rata, ṣcoala copiilor ṣi Fiatul 500.

Iar sărmanii estici, cei ce s-au trezit peste noapte că nu mai era nimeni să decidă pentru ei, că locul de muncă dintr-o fabrică “mȃndria luptei socialiste” pe vremea cȃnd Partidul se îngrijea de toate mai valora doar câṭiva forinṭi, lei sau zloṭi, cum să nu se ȋndrepte docili spre discursul ȋnflăcărat al lui Viktor Orban ori a lui Kaczynski. Liderii noii Europe de Est ṣtiu care sunt problemele fiecăruia, cunosc rezolvarea lor ṣi nu se dau în lături să lupte cu “inchiziṭia” birocraṭilor, ei asigură pe toată lumea că se poate reuşi “prin propriile forţe”, că cei cărora le vorbesc sunt “demni şi viteji” (unguri/polonezi/ cehi/bulgari/romȃni. Iar duşmanii vin de afară: fie gloate de migranţi, fie bancheri hrăpăreţi; doar turiştii care ȋşi cheltuie banii plimbȃndu-se prin frumoasele lor metropole sunt bineveniţi.

Dar nu poţi judeca o lume ce jumătate de veac a “ṣtiut” întotdeauna ce are de făcut fiindcă aṣa îi trasau directivele Partidului şi ale vreunui Conducător prea-iubit, când, în faṭa schimbărilor uimitoare (evident, pozitive) ale Marii Britanii din ultimii cincisprezece, pȃnă şi “democraţii” englezi s-au panicat ṣi au decis că e vremea să părăsească bunăstarea europeană fiindcă de peste Canalul Mânecii veneau gloate primitive ce le furau locurile de muncă ṣi le murdăreau străzile, iar marile lor şantiere navale s-au mutat ȋn ţări unde salariul se plăteşte ȋn rupii sau pesos, nu ȋn lire.

La fel ca ṣi în Orientul Mijlociu, bunăvoinṭa lui Putin s-a manifestat faṭă de Bulgaria ori Ungaria. Fiecare ȋncălcare a normelor democrate era răsplătită de gaze la preţuri reduse, ȋntȃlniri la nivel ȋnalt şi ȋndemnuri prieteneşti. Când excesele faṭă de libertatea de opinie ṣi gardurile de sârmă împotriva migranṭilor au stârnit oroarea în capitalele vestice, mâna înṭelegătoare a fostului camarad ṣi călău dinspre Ural s-a aṣezat părinteṣte pe umărul Ungariei. Iar crimele din 1956, evident, uitate. Aspiranṭii la dictatură de pretutindeni sunt mereu pe placul ruṣilor.

Gardurile sunt metafora coconului în care naṭionalismul ṣi autoritarismul închid naṭiunile. Este versiunea europeană a zidurilor ce au secţionat Bagdadul în anii în care răfuielile între miliṭiile sunnite ṣi ṣiite făceau ca un cartier să lupte cu cel vecin. Iar când ridicăm ziduri pentru a ne proteja, când uităm să mai comunicăm, să facem comerţ, să ne invităm vecinii să se bucure de frumuseţile noastre (plătind şi un preţ pentru asta), trebuie să avem ṣi un duṣman, fricile trebuie hrănite. Dacă nu, trebuie inventat, altminteri zidurile nu îṣi au sensul. Iar demagogii sunt cei mai pricepuţi ȋn a plăsmui istorii şi personaje ȋnfricoşătoare. Când am găsit duṣmani, ne trebuie arme să ne protejăm zidurile. Iar armele nu sunt făcute să ruginească. Zidurile prevestesc războiul.

Cȃnd Al Baghdadi proclama califatul şi instaura sharia, putea regăsi un oarecare temei ȋn Coran fiindcă Islamul (cuvȃnt ce provine din rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este, după cum scria orientalistul Raymond Charles, în primul rȃnd o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură. Dar Iisus a spus fără ocolişuri: Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Poate că Revoluţia franceză, ȋn materialismul ei, a fost cel mai aproape de ȋnvăţătura biblică. Dragostea este individuală, nu colectivă, la fel ca şi credinţa. Amȃndouă se trăiesc, nu se impun, nici de stat, nici de biserici, nici de părinţi. Dogma şi legile promovate de partidul lui Kaczynski, deşi se revendică din catolicismul ȋncă fervent ȋn Polonia, nu au de-a face cu Biblia, sunt mai mult o identificare a statului cu religia, aşa cum le vede Coranul. Extremismele religioase ajung toate ȋn acelaşi punct, individul dizolvat ȋn masa amorfă a unei societăţi teleghidate, dragostea la schimb pentru reguli şi credinţa la schimb pentru religie.

Dar Europa de Est reprezintă doar un simptom al unei maladii pe care o crezusem eradicată. “Brexitul” putea fi pus pe seama hazardului dacă nu ar fi urmat alegerea la Casa Albă a unui preşedinte-personaj de benzi-desenate. Care a promis ziduri: cu Mexicul, cu Europa, cu mai toată lumea… Singurii care nu vorbesc de ziduri sunt ruşii, poate fiindcă ȋnspre ei nu se grăbeste nimeni să plece; şi, cu siguranţă, pentru că patria lor de astăzi li se pare prea mică, zidurile pe care le-ar face ar trebui, după liderii lor, să fie mult mai ȋnspre vest, est şi sud

Suntem pe drumul către ceea ce dezavuăm. Iar cei ce urăsc străinii, cei ce condamnă o altă religie, cei ce cred că doar naţiunea lor este măreaţă, că e nevoie de legi creştine/islamice, au ajuns deja la fel ca şi cei pe care ȋi detestă. Dar nu există credinţă care să le de-a dreptul să ne ducă pe toţi acolo, nici vreo lege să ne oblige a-i urma. Doar dacă, atunci cȃnd cei mulţi tac, cei puţini ȋşi vor permite să facă legea lor.