Dan Voiculescu, la finalul maratonului judiciar

Melania-CInceaDupă şase ani de proces – şase ani de la trimiterea în judecată –, s-a judecat ultimul termen în dosarul de corupţie ICA. Un dosar cu miză mare, în care tertipurile judiciare curente păreau să nu mai poată garanta succesul şi libertatea. Maratonul judiciar la care s-a înhămat Dan Voiculescu, de ani de zile, dezvăluie o rafinare a metodelor prin care un om politic poate ţine în şah, ani şi ani, Justiţia. Aşa cum scriam într-un editorial mai vechi, o eventuală condamnare a lui Dan Voiculescu – un final care s-a vrut preîntâmpinat inclusiv prin lupta dusă prin imperiul său mediatic – ar putea dovedi failibilitatea unui astfel de sistem. Şi inutilitatea eforturilor de a-l construi şi întreţine.

 

La scurtă vreme după privatizarea, în 2003, a Institutului de Cercetări Alimentare, pentru artizanul ei, Dan Voiculescu, a în­ceput fuga de justiţie. Maratonul judiciar la care s-a înhămat dez­vă­luie o rafinare a metodelor prin care un om politic poa­te ţine în şah, ani şi ani, Jus­tiţia. Şi pare să fi fost por­nit după conturarea unei stra­tegii bine gândite. Un me­lanj de tehnici care a inclus:

1. Intrarea în alianţe po­li­ti­ce prefigurate ca şi câş­ti­gă­toare. La alegerile din 2004, PUR – cum se numea pe atunci partidul lui Dan Voiculescu – a intrat în Uniunea Naţională PSD+PUR. La scurt timp, însă, a renunţat şi a trecut de partea Alianţei D.A., cu care a intrat la guvernare. S-a retras şi de acolo, la finalul lui 2006. În 2008, care previziona un mariaj guvernamental PDL-PSD, a intrat în alianţă cu social-de­mo­craţii, până în 2011, când a încheiat Ali­anţa de Centru-Dreapta, alături de PNL. Apoi, împreună cu PSD, au format USL.

2. Punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor dinTrustul In­tact. Despre ex-senatorul Dan Voiculescu, fondatorul PC şi al Trustului Intact, se poate spune că este omul de care liderii USL au depins pentru a ajunge, în 2012, la putere. Au beneficiat de intensă expunere mediatică pozitivă şi au fructificat elec­toral roadele agresivelor campanii me­dia­tice negative îndreptate împotriva ad­versarilor politici. Deşi logoreea live nu este echivalentul eficienţei ac­tului de guvernare, liderii USL obţinuseră, în schimb, ceea ce i-a interesat mai mult de­cât actul de guvernare: menţinerea cotei de popularitate. Logic, pragmatic, era ca şi beneficiarii spaţiilor de emisie să ofere ceva în schimb, nu? Sau măcar să pro­mită.

3. Joaca de-a şi cu Parlamentul, doar pen­tru a plimba dosarul între instanţe şi a trage de timp. Prima dată, d-l Voiculescu a părăsit Parlamentul în septembrie 2007, după ruptura Alianţei DA. Atunci a invocat lipsa de susţinere a proiectelor PC. I-a trecut supărarea în 2008, când s-a înscris şi a câştigat un nou mandat. În iu­nie 2012, însă, a demisionat din nou. Pe motiv de respingere a unui proiect privind dublarea sancţiunilor pentru evaziune fis­cală. Imposibil de crezut: ar fi avut po­si­bilitatea să-şi mai dea demisia din motive similare. Din 37 de iniţiative legislative pe care le-a avut în mandatul încheiat pre­matur, mai mult de 20 fuseseră respinse. În iunie 2012, însă, dosarul de corupţie se apropiase de final, la ÎCCJ, o instanţă ce se dovedise necontrolabilă şi ameninţătoare, odată cu condamnarea lui Adrian Năstase. Cum competenţa ÎCCJ fusese atrasă de ca­litatea de senator, demisia lui din Par­la­ment a determinat mutarea procesului la Tribunalul Bucureşti. Atrăgând astfel du­pă sine posibilitatea prelungirii termenului de finalizare a dosarului. Tentaţia de a fi, ofi­cial, în rândurile din faţă ale politicii a fost mare. După instalarea la putere a Gu­vernului USL, s-a înscris din nou în cursa pentru parlamentare. În decembrie 2012 a ajuns senator. Numai că, după alegeri, Do­sarul ICA s-a întors pe teren minat, la ÎCCJ. Pentru că problemele nu dădeau semne că se vor rezolva, cum probabil şi-a făcut cal­culele sau, poate, după cum i se pro­mi­se­se, dl Voiculescu nu s-a pre­zen­tat să de­pu­nă jurământul, fiind doar sena­tor de fac­to, nu şi de jure. După scandal şi pre­siuni mediatice, în ianuarie 2013 a de­misi­onat. A treia oară. Motivând că vrea să se pu­nă la dispoziţia anchetatorilor. Era, ori­cum, obli­gat să o facă… Diferenţa era dată de instanţa în faţa căreia urma să răs­pun­dă. A reuşit, însă, să evite Curtea Supremă. Într-un final, dosarul a ajuns la Curtea de Apel Bucureşti, unde, zilele trecute, a fost judecat ultimul termen.

4. Campaniile mediatice sinonime cu lin­şa­jul prin presă – gândite în interiorul trus­tului de presă transferat pe numele fiicei sale –, îndreptate, în mare parte, îm­po­triva unor judecători ai ÎCCJ şi mem­bri ai CSM. De altfel, după parlamentarele din decembrie 2012, OSCE declara că o par­te a presei ţinteşte, fără drept, deasupra po­ziţiei de a patra putere în stat: „Un exem­plu clar de manipulare politică a presei este Trustul Intact“.

După şase ani de proces – şase ani de la trimiterea în judecată –, de veritabil maraton judiciar, în 5 august, un complet al Curţii de Apel Bucucreşti – compus din judecătorii Camelia Bogdan şi Mihai Alexandru Mihalcea – a judecat ultimul termen în acest dosar de corupţie, al cărui prejudiciu este estimat de DNA la circa 60 de milioane de euro, instanţa rămânând, la momentul redactării acestui material, în pronunţare. O eventuală condamnare a lui Dan Voiculescu ar putea dovedi failibilitatea unui astfel de sistem. Şi inutilitatea eforturilor de a-l construi şi întreţine.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS