România-Grivco?

Melania-CInceaDacă, în 6 ianuarie 2015, magistraţii completului de divergenţă al Curţii de Apel Bucureşti vor admite solicitarea lui Dan Voiculescu de anulare a pedepsei de zece ani de închisoare, eliberarea lui şi rejudecarea apelului din Dosarul ICA, ni se va dovedi că (încă sau din nou?) trăim într-o ţară în care sistemul construit de acesta pentru a fugi de Justiţie este, totuşi, infailibil, iar eforturile de a-l întreţine nu au fost inutile. În România-Grivco, adică.

 

Înainte de procesul în care, în 6 ianuarie 2015, un complet de divergenţă al Curţii de Apel Bucureşti urma să judece admiterea sau respingerea solicitării Dan Voiculescu de anulare a pedepsei de zece ani de închisoare, primită în vara lui 2014, eliberarea lui şi rejudecarea apelului din Dosarul ICA, mi-a atras atenţia un schimb de replici între acesta şi, până mai ieri, fostul său om de încredere, Daniel Constantin. A cărui ascensiune politică, datorată lui Dan Voiculescu, a culminat prin instalarea sa în fruntea PC şi, din 2013, prin numirea ca viceprim-ministru în Guvernul Ponta, după ce, în 2012, fusese uns ministru al Agriculturii. Schimb de replici care trădează, pe de o parte, rolul pe care Daniel Constantin urma să-l joace în maratonul judiciar la care se înhămase de ani de zile Dan Voiculescu, iar pe de alta, scopul jocurilor politice ale acestuia.

Dan Voiculescu îşi începea anul scriind pe blog, din penitenciar – un amănunt nu lipsit de însemnătate, dat fiind că deţinuţilor nu le este permis să aibă în celulă telefoane mobile, tablete sau laptopuri, prin intermediul cărora pot comunica cu exteriorul. Acuzându-l pe Daniel Constantin de „lipsă de conştiinţă” şi propovăduind că 2015 va fi anul în care acesta va fi judecat „de Dumnezeu, dar şi de Justiţie”. La scurt timp după aceea, a venit replica lui Daniel Constantin. Timidă. Şi justificativă în faţa fostului său şef. Precizând că, din poziţia de ministru şi în calitate de cetăţean, este nevoit să respecte legile şi deciziile Justiţiei şi că atitudinea sa de ministru a fost că „nu va interveni în niciun dosar”, cu menţiunea, însă, că, în 2012, i-a comunicat lui Dan Voiculescu „această decizie corectă şi consecventă cu modul de lucru instituţional”.

Ce se înţelege de aici? Că în 2012, Dan Voiculescu i-a solicitat lui Daniel Constantin ca, din funcţia de ministru al Agriculturii – în care ajunsese doar datorită susţinerii sale – să se implice în Dosarul ICA, în favoarea sa. Comandă pe care, deducem, Daniel Constantin nu a executat-o. De teamă de lege, probabil. Aşa se face că, în 2014, când dosarul privind privatizarea frauduloasă a Institutului de Cercetări Alimentare intrase pe ultima sută de metri, Ministerul Agriculturii, la a cărui conducere se afla Daniel Constantin, îşi menţinuse calitatea de parte civilă pentru recuperarea prejudiciului. În caz contrar, nu se mai putea vorbi despre prejudiciu şi, deci, dosarul urma să aibă un happy-end îndelung aşteptat. Timp de mai mult de zece ani. La scurt timp după ce, în 2013, Dan Voiculescu devenise artizanul privatizării frauduloase a Institutului de Cercetări Alimentare, şi până în 2014, acesta se înhămase la un veritabil maraton judiciar, în care a făcut uz de toate tertipurile judiciare care i-ar fi putut asigura succesul şi libertatea. Un maraton judiciar care dezvăluie o rafinare a metodelor prin care un om politic poate ţine în şah, ani şi ani, Justiţia.  Un me­lanj de tehnici care a inclus:

1. Intrarea în alianţe po­li­ti­ce prefigurate ca şi câş­ti­gă­toare. La alegerile din 2004, PUR – cum se numea pe atunci partidul lui Dan Voiculescu – a intrat în Uniunea Naţională PSD+PUR. La scurt timp, însă, a renunţat şi a trecut de partea Alianţei DA, cu care a intrat la guvernare. S-a retras şi de acolo, la finalul lui 2006. În 2008, care previziona un mariaj guvernamental PDL-PSD, a intrat în alianţă cu social-de­mo­craţii, până în 2011, când a încheiat Ali­anţa de Centru-Dreapta, alături de PNL. Apoi, împreună cu PSD, au format USL.

2. Joaca de-a şi cu Parlamentul, doar pen­tru a plimba dosarul între instanţe şi a trage de timp. Prima dată, d-l Voiculescu a părăsit Parlamentul în septembrie 2007, după ruptura Alianţei DA. Atunci a invocat lipsa de susţinere a proiectelor PC. I-a trecut supărarea în 2008, când s-a înscris şi a câştigat un nou mandat. În iu­nie 2012, însă, a demisionat din nou. Pe motiv de respingere a unui proiect privind dublarea sancţiunilor pentru evaziune fis­cală. Imposibil de crezut: ar fi avut po­si­bilitatea să-şi mai dea demisia din motive similare. Din 37 de iniţiative legislative pe care le-a avut în mandatul încheiat pre­matur, mai mult de 20 fuseseră respinse. În iunie 2012, însă, dosarul de corupţie se apropiase de final, la ÎCCJ, o instanţă ce se dovedise necontrolabilă şi ameninţătoare, odată cu condamnarea lui Adrian Năstase. Cum competenţa ÎCCJ fusese atrasă de ca­litatea de senator, demisia lui din Par­la­ment a determinat mutarea procesului la Tribunalul Bucureşti. Atrăgând astfel du­pă sine posibilitatea prelungirii termenului de finalizare a dosarului. Tentaţia de a fi, ofi­cial, în rândurile din faţă ale politicii a fost mare. După instalarea la putere a Gu­vernului USL, s-a înscris din nou în cursa pentru parlamentare. În decembrie 2012 a ajuns senator. Numai că, după alegeri, Do­sarul ICA s-a întors pe teren minat, la ÎCCJ. Pentru că problemele nu dădeau semne că se vor rezolva, cum probabil şi-a făcut cal­culele sau, poate, după cum i se pro­mi­se­se, dl Voiculescu nu s-a pre­zen­tat să de­pu­nă jurământul, fiind doar sena­tor de fac­to, nu şi de jure. După scandal şi pre­siuni mediatice, în ianuarie 2013 a de­misi­onat. A treia oară. Motivând că vrea să se pu­nă la dispoziţia anchetatorilor. Era, ori­cum, obli­gat să o facă… Diferenţa era dată de instanţa în faţa căreia urma să răs­pun­dă. A reuşit, însă, să evite Curtea Supremă. Într-un final, dosarul a ajuns la Curtea de Apel Bucureşti, unde, în vara anului trecut, s-a pronunţat sentinţa.

3. Campaniile mediatice sinonime cu lin­şa­jul prin presă – gândite în interiorul trus­tului de presă transferat pe numele fiicei sale –, îndreptate, în mare parte, îm­po­triva unor judecători ai ÎCCJ şi mem­bri ai CSM. De altfel, după parlamentarele din decembrie 2012, OSCE declara că o par­te a presei ţinteşte, fără drept, deasupra po­ziţiei de a patra putere în stat: „Un exem­plu clar de manipulare politică a presei este Trustul Intact”.

4. Punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor dinTrustul In­tact. Nu în ultimul rând, punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor dinTrustul In­tact. Despre ex-senatorul Dan Voiculescu, fondatorul PC şi al Trustului Intact, se poate spune că este omul de care liderii USL au depins pentru a ajunge, în 2012, la putere. Au beneficiat de intensă expunere mediatică pozitivă şi au fructificat elec­toral roadele agresivelor campanii me­dia­tice negative îndreptate împotriva ad­versarilor politici. Deşi logoreea live nu este echivalentul eficienţei ac­tului de guvernare, liderii USL obţinuseră, în schimb, ceea ce i-a interesat mai mult de­cât actul de guvernare: menţinerea cotei de popularitate. Ce au oferit la schimb beneficiarii spaţiilor de emisie? Posibilitatea ca omul de încredere al lui Dan Voiculescu să ajungă într-o poziţie din care putea face jocurile în favoarea şefului şi mentorului său politic. Adică, să decidă ca Ministerul Agriculturii să renunţe la rolul de parte civilă în Dosarul ICA şi, implicit, la recuperarea prejudiciului. Aşa, nu se mai putea vorbi despre prejudiciu. Deci, zarurile ar fi fost aruncate în favoarea lui Dan Voiculescu. Aici, unde era speranţa, ultima speranţă, s-a produs, însă, scurt-circuitul – şi nu datorat moralităţii lui Daniel Constantin, cât, cel mai probabil, fricii sale în faţa urmărilor legale care ar fi succedat o astfel de decizie – care a dus la sentinţa pronunţată în 8 august 2014: zece ani de detenţie pentru Dan Voiculescu.

Dacă cinci luni mai târziu, în 6 ianuarie 2015, magistraţii completului de divergenţă al Curţii de Apel Bucureşti vor admite solicitarea lui Dan Voiculescu de anulare a pedepsei de zece ani de închisoare, eliberarea lui şi rejudecarea apelului din Dosarul ICA, ni se va dovedi că (încă sau din nou?) trăim într-o ţară în care sistemul construit de Dan Voiculescu pentru a fugi de Justiţie este, totuşi, infailibil, iar eforturile de întreţine nu sunt inutile. În România-Grivco, adică.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS