Defensiva disperată a lui Dan Voiculescu

Melania-CInceaIeşirea publică a lui Dan Voiculescu, din ziua în care urma să fi pronunţată sentinţa definitivă în „Dosarul I.C.A.” şi cu doar câteva ore înainte de arestarea unuia dintre judecătorii cauzei sale, bănuit de luare de mită, trădează nu doar obişnuinţa de a soma Justiţia, de a o ţine în şah. Pare să trădeze şi o clacare în faţa unui deznodământ de care fuge de ani şi ani.

 

Ieşirea furibundă a lui Dan Voiculescu, la câteva ore după ridicarea de către D.N.A. a judecătorului Stan Mustaţă şi cu alte câteva înainte de arestarea acestuia, indică o obişnuinţă a d-lui Voiculescu de a trata oameni importanţi din instituţii ale statului ca pe propriii angajaţi. Dacă mai demult îi soma public pe procurorul-şef al D.N.A., Daniel Morar, şi pe ministrul Justiţiei, Monica Macovei, să-i lase în pace familia (adică, una din fiice, pe numele căreia începuse cercetarea penală), acum, inculpat  în ultima fază de judecată fiind, îi cere apăsat procurorului general al României „să facă o anchetă la D.N.A.”, să-i cerceteze pe procurorii care au reţinut un judecător suspectat de acte de corupţie. Iar Parlamentului României, să constituie o comisie care să ancheteze activitatea D.N.A. Deşi nu are calitatea să lanseze astfel de solicitări şi deşi analizarea unor presupuse abuzuri comise de procurori anticorupţie este de competenţa C.S.M., nu a Parchetului General. Şi nu a Parlamentului României – altfel, vorbim despre o Justiţie paralelă, despre o încălcare a separaţiei puterilor în stat.

Aceeaşi ieşire furibundă a lui Dan Voiculescu poate fi percepută şi o disculpare publică făcută, surprinzător, în lipsa unei inculpări publice. În fond, de ce ia dl Voiculescu apărarea unui judecător, suspectat de luare de mită într-un dosar cu care, oficial, nu are nicio tangenţă? De ce ia apărarea unui judecător suspectat de corupţie, când orice justiţiabil onest şi-ar dori să fie judecat de un magistrat cinstit? Să fi ajuns anxietatea la un nivel incontrolabil?

De altfel, teama de un deznodământ defavorabil l-a transformat pe dl Voiculescu într-un maratonist judiciar, la scurtă vreme după privatizarea, în 2003, a Institutului de Cercetări Alimentare, al cărei artizan a fost. Maratonul judiciar la care s-a înhămat dez­vă­luie, însă, o rafinare a metodelor prin care un om politic poa­te ţine în şah, ani şi ani, Jus­tiţia. Un maraton judiciar ce pare să fi fost por­nit după conturarea unei stra­tegii bine gândite. Un me­lanj de tehnici care a inclus:

1. Intrarea în alianţe po­li­ti­ce prefigurate ca şi câş­ti­gă­toare. La alegerile din 2004, P.U.R. – cum se numea pe atunci partidul lui Dan Voiculescu – a intrat în Uniunea Naţională P.S.D.+P.U.R. La scurt timp, însă, a renunţat şi a trecut de partea Alianţei D.A., cu care a intrat la guvernare. S-a retras şi de acolo, la finalul lui 2006. În 2008, care previziona un mariaj guvernamental P.D.L.-P.S.D., a intrat în alianţă cu social-de­mo­craţii, până în 2011, când a încheiat Ali­anţa de Centru-Dreapta, alături de P.N.L. Apoi, împreună cu P.S.D., au format U.S.L.

2. Punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul In­tact. Despre ex-senatorul Dan Voiculescu, fondatorul P.C. şi al Trustului Intact, se poate spune că este omul de care liderii U.S.L. au depins pentru a ajunge, în 2012, la putere. Au beneficiat de intensă expunere mediatică pozitivă şi au fructificat elec­toral roadele agresivelor campanii me­dia­tice negative îndreptate împotriva ad­ver­sarilor politici. Logic, pragmatic, era ca şi beneficiarii spaţiilor de emisie să ofere ceva în schimb, nu? Sau măcar să pro­mită.

3. Joaca de-a şi cu Parlamentul, doar pen­tru a plimba dosarul între instanţe şi a trage de timp. Prima dată, d-l Voiculescu a părăsit Parlamentul în septembrie 2007, după ruptura Alianţei D.A. Atunci a in­vocat lipsa de susţinere a proiectelor P.C. I-a trecut supărarea în 2008, când s-a înscris şi a câştigat un nou mandat. În iu­nie 2012, însă, a demisionat din nou. Pe motiv de respingere a unui proiect privind dublarea sancţiunilor pentru evaziune fis­cală. Imposibil de crezut. Ar fi avut po­si­bilitatea să-şi mai dea demisia din motive similare. Din 37 de iniţiative legislative pe care le-a avut în mandatul încheiat pre­matur, mai mult de 20 fuseseră respinse. În iunie 2012, însă, dosarul de corupţie se apropiase de final, la Î.C.C.J., o instanţă ce se dovedise necontrolabilă şi ameninţătoare, odată cu condamnarea lui Adrian Năstase. Cum competenţa Î.C.C.J. fusese atrasă de ca­litatea de senator, demisia lui din Par­la­ment a determinat mutarea procesului la Tribunalul Bucureşti. Atrăgând astfel du­pă sine posibilitatea prelungirii termenului de finalizare a dosarului. Tentaţia de a fi, ofi­cial, în rândurile din faţă ale politicii a fost mare. După instalarea la putere a Gu­vernului U.S.L., s-a înscris din nou în cursa pentru parlamentare. În decembrie 2012 a ajuns senator. Numai că, după alegeri, Do­sarul I.C.A. s-a întors pe teren minat, la Î.C.C.J. Pentru că problemele nu dădeau semne că se vor rezolva, cum probabil şi-a făcut cal­culele, d-l Voiculescu nu s-a pre­zen­tat să de­pu­nă jurământul, fiind doar sena­tor de fac­to, nu şi de jure. După scandal şi pre­siuni mediatice, în ianuarie 2013 a de­misi­onat. A treia oară. Motivând că vrea să se pu­nă la dispoziţia anchetatorilor. Era, ori­cum, obli­gat să o facă… Diferenţa era dată de instanţa în faţa căreia urma să răs­pun­dă. A reuşit, însă, să evite Curtea Supremă.

4. Campaniile mediatice sinonime cu lin­şa­jul prin presă – gândite în interiorul trus­tului de presă transferat pe numele fiicei sale –, îndreptate, în mare parte, îm­po­triva unor judecători ai Î.C.C.J. şi mem­bri ai C.S.M. De altfel, după parlamentarele din decembrie 2012, O.S.C.E. declara că o par­te a presei ţinteşte, fără drept, deasupra po­ziţiei de a patra putere în stat: „Un exem­plu clar de manipulare politică a presei este Trustul Intact“.

Acum, când ziua pronunţării sentinţei definitive este foarte apropiată, disperarea e la cote paroxistice, generând fie reacţii virulente împotriva oricui este considerat vinovat, direct sau indirect, pentru această stare de fapt, fie, iată, cum a fost în cazul recentei sale ieşiri publice, nesăbuite, care induc ideea unei disculpări publice făcute, surprinzător, în lipsa unei inculpări publice. O eventuală condamnare a sa, în „Dosarul I.C.A.”, cu un prejudiciu estimat de D.N.A. la circa 60.000.000 de euro, ar putea dovedi failibilitatea acestui sistem pe care l-a pus la punct. Şi inutilitatea eforturilor, de ani şi ani, de a-l construi şi întreţine.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS