Aura Twarowska. Foto: Arhiva personală

12 ani a fost solistă a Operei de Stat din Viena – locul unde, spune, fiecare spectacol este memorabil –, evoluând doar în acea perioadă în peste 400 de spectacole, pe mari scene ale lumii, sub bagheta dirijorală a unor dirijori de anvergură mondială, printre aceştia numărându-se Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Christian Thielemann sau Cristian Măcelaru, Cristian Mandeal și Horia Andreescu.

Am invitat-o pe mezzosoprana Aura Twarowska la un dialog despre experienţa vieneză, despre spectacole, roluri, despre cum e să lucrezi alături de cele mai mari nume ale scenei mondiale de operă, despre munca din spatele acestor cariere, despre proiectele sale actuale, dar şi despre modul în care i s-a deschis drumul spre această lume a operei, întâmplător, chiar dacă din copilărie a făcut muzică şi acasă, şi la şcoală, şi cu prietenii. „Toate au venit de la sine, s-au aranjat atât de frumos”, spune Aura Twarowska.

„Când reuşeşti să te detaşezi, se deschide drumul”

CV Aura Twarowska

Este născută la Lugoj.

Este licențiată în Muzică și în Științe Economice, la Universitatea de Vest din Timișoara, are studii post-universitare de Management Cultural la Academia de Muzică din Cluj Napoca, este doctor în muzică la Universitatea Naţională de Muzică București și doctorand Management la UVT.

Îşi începe cariera de muzician profesionist ca angajată a Filarmonicii Banatul Timișoara, ca solistă de operă debutând în 1998, pe scena Operei de Stat din Timişoara, în rolul titular din Carmen, de George Bizet. În perioada 2007 – 2019 este angajată ca solistă a Operei de Stat din Viena.

Are un bogat repertoriu de operă, dar şi un repertoriu vocal-simfonic care se întinde de la muzică barocă la muzică contemporană.

Cântă pe importante scene de operă și concert ale lumii, precum Wiener Staatsoper, Wiener Musikverein, Auditorio Nacional Madrid, Carré Theater și Concertgebouw – Amsterdam, Esplanade – Singapore, Bunka Kaikan – Tokyo, Berliner Philharmonie, Rudolphinum Praga, The Shanghai Oriental Arts Center, Seoul Arts Center, National Concert Hall Taipei, Kaohsiung City Culture Center, Opera Națională București, Opera Naţională Română Timișoara, Ateneul Român, Sala Palatului, Radiodifuziunea Română, Filarmonica Moldova, Filarmonica Transilvania etc.

A evoluat sub bagheta unor dirijori de renume mondial printre care Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Christian Thielemann, Donald Runickles, Marco Armiliato, Franz Welser-Möst, Yves Abel, Pier Giorgio Morandi, Bertrand de Billy, Stefan Soltesz, Ulf Schrmer, Pinchas Steinberg, Andris Nelsons, Mikko Franck, Sebastian Weigle, Cristian Macelaru, Cristian Mandeal, Horia Andreescu ș.a.

Printre parteneri de scenă se numără soliștii Anna Netrebko, Kiri Te Kanawa, Agnes Baltsa, Marina Rebeka, Nina Stemme, Camila Nylund, Dimitri Hvorostovski, Sir Bryn Terfel, Roberto Alagna, Carlos Alvarez, Jose Cura, Neil Schikoff, Leo Nucci, Ferruccio Furlanetto s.a.

Este fondator şi director artistic al Festivalului Internațional Lugoj Clasic şi al Concursurilor Internaționale de Canto „Tiberiu Brediceanu” și „Sabin V. Drăgoi”.

Este decorată de Președintele României cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler, și premiată de Elite Art Club UNESCO pentru promovarea valorilor culturale românești în țară și în străinătate. Este Cetățean de Onoare al Municipiului Lugoj (2017) și membru de onoare AFAR (2016). Din 2018 este membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte și Știintă, iar din toamna anului 2021, membru în Consiliul Director al Asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023.

În familia dumneavoastră toată lumea a cântat. Şi doi dintre bunici, şi părinţii. În cazul lor a fost doar un hobby?

Da, bunicii cântau vocal. Cântau foarte frumos, bunica era soprană, bunicul bariton, dar nu au ajuns pe o scenă. Erau oameni simpli, veniţi dintr-un sat din apropierea Lugojului, Biniş. Mama cânta la mandolină, iar tatăl meu, la hawaiană. Mama altistă, tata bariton. Cântam adesea împreună. De Crăciun cântam colinde, iar familia Wingert, vecină cu noi, venea în vizită, ca să ne asculte.

„Nu eu am ales muzica, ci muzica m-a ales pe mine”, aţi spus la un moment dat, doamnă Aura Twarowska. Când şi în ce împrejurare v-aţi dat seama de acest lucru?

În tot ce am de spus este o poveste. Pe parcursul vieţii şi în urma experienţelor trăite am realizat acest lucru. Am făcut muzică dintotdeauna. Copil fiind, cântam cu părinţii, cu vecinii, cu prietenii, cântam în biserici, cântam la şcoala de muzică. La un moment dat, însă, când am ajuns în clasa a XII-a, am crezut că voi renunţa la muzică. Nu am avut curajul să urmez studii la Iaşi, la Cluj sau la Bucureşti, unde erau facultăţi de muzică, aşa că am hotărât să dau admitere la Facultatea de Ştiinţe Economice, la Timişoara; am învăţat în timp record, de două luni, şi am intrat a douăsprezecea, cu media 9,24, parcă. În aceeaşi vacanţă, eram la Lugoj, la părinţi, când am aflat că la Filarmonica din Timişoara este un post liber de soprană. Am dat concursul, am fost angajată, astfel că, la începerea anului universitar, eram şi studentă la Ştiinţe Economice, şi angajată în corul Filarmonicii Banatul. În primul an după Revoluţie a fost înfiinţată Facultatea de Muzică din Timişoara, dar nu am luat în calcul admiterea; aveam atunci un prim turneu extraordinar la Roma, cu Orestia lui Aurel Stroe. În anul următor, însă,  m-am înscris la Facultatea de Muzică. Fiind două facultăţi de stat, a trebuit să renunţ la una. Aşa că, în ultimul an, mi-am retras actele de la Ştiinţe Economice şi m-am înscris la Muzică. După absolvirea la Timişoara, am urmat masteratul la Bucureşti, apoi s-a deschis o poartă spre Opera din Timişoara, unde m-am angajat ca mezzosoprană. Era anul 1998. La scurt timp a apărut un alt drum, cel spre Viena. Toate au venit de la sine, s-au aranjat atât de frumos. Eu spun că, atunci când reuşeşti să te detaşezi, se deschide drumul.

„Toată copilăria şi toată adolescenţa am făcut muzică”

La şase ani aţi fost dată la lecţii de pian şi de mandolină…

În prima parte a copilăriei am fost pianistă, elevă la Școala de Muzică din Lugoj, la clasa renumitei profesoare Elisabeta Toth. Eram la grădiniţă când au venit niște profesori de la Şcoala de Muzică să ne testeze urechea muzicală şi simţul ritmic şi i-au îndemnat pe părinţi să mă dea la această școală. În aceea perioadă, tatăl meu era „vocalistul” familiei, iar eu trebuia să-l acompaniez la pian, ore întregi pe zi. Evident, și când primeam musafiri, numărul nostru muzical era nelipsit. Toată copilăria şi toată adolescenţa am făcut muzică, cu prietenii și verișorii mei. Îmi amintesc că doar de vreo două ori am fost la discotecă, în rest ne întâlneam și cântam, fiecare la instrumentul său; eram o orchestră ambulantă.

De ce mandolină? Nu e un instrument foarte popular.

La biserica din Lugoj unde mergeau părinţii mei era o orchestră, în cadrul căreia se cânta şi la mandolină. Cum v-am spus, cânta şi mama la mandolină, aşa că m-au îndreptat și pe mine spre studiul acestui instrument. Acum câțiva ani, în Viena, mi-am cumpărat o mandolină construită în Italia și, chiar dacă nu am mai cântat de zeci de ani la acest instrument, îmi doresc să organizez un recital la care să cânt vocal, cât și la mandolină, recital la care vă invit de pe acum.

„Twarowska, am nevoie de tine la Viena”

 „Twarowska, am nevoie de tine la Viena”, v-a spus Ioan Hollender, după un concert pe care l-aţi susţinut ca solistă a Operei Naţionale din Timişoara. Era anul 2006. La cât timp după aceea aţi susţinut primul concert ca solistă a Wiener Staatsoper?

În 2006 primisem invitaţia să cânt Simfonia a IX-a, de Beethoven, la Craiova şi, cum în decembrie nu fusesem distribuită în niciun spectacol la Opera din Timișoara, unde eram angajată, am acceptat-o. Cu o săptămână înainte de spectacol, a apărut însă la avizierul Operei  anunţul privind un concert aici, în care am fost distribuită să cânt foarte puţin, ceva insignifiant, o strofă din Liliacul, de Strauss. Nu puteam să refuz, însă. Mi-am contactat o prietenă din Bucureşti şi am întrebat-o dacă poate cânta în locul meu la Craiova, a acceptat şi aşa am rămas în Timişoara. Domnul Holender – care mă mai auzise cântând şi la Timişoara, şi la Bucureşti – s-a nimerit să fie în sală. După spectacol a venit la cabină şi mi-a spus, într-adevăr: „Twarowska, am nevoie de tine la Viena”. Asta era în decembrie 2006. La câteva luni după aceea aveam deja contractul semnat, în vara lui 2007 am fost la repetiţii în Viena, iar în septembrie eram deja angajată. Mi se par foarte interesante răscrucile în viaţă: după ce o perioadă, lucrând intens, mergi înainte din inerţie, vin momente din acestea cum a fost pentru mine anul 2006, când se aşează frumos un nou drum în faţă. În acel an am reluat, după foarte mulţi ani, studiul ştiinţelor economice, am dat diferenţele, am făcut anul şi mi-am luat licenţa, am avut primul an de doctorat la Muzică, în Bucureşti, şi a venit şi Viena.

În rolul Contesei de Coigny, pe scena Operei de Stat din Viena. Foto: Arhiva personală Auta Twarowska

„A fost foarte greu în primii ani în Viena”

Primul rol ca solistă a Operei din Viena a fost Marcelline, din Le Nunta lui Figaro, dar interpretat nu la Viena, ci la Shangai, în cadrul unui turneu asiatic. Cum v-aţi acomodat atât de repede cu dirijorul, Seiji Ozawa, cu orchestra?

Seiji Ozawa era atunci şi directorul muzical al Operei din Viena. De departe, Opera din Viena  are cel mai valoros ansamblu muzical, iar Seiji Ozawa a fost cel mai important dirijor sub bagheta căruia cântasem până atunci. Ba mai mult, pentru mine era și debut în rol. Îmi amintesc cu bucurie că, deși eram proaspăt intrată în ansamblul vienez, am cântat în prima distribuție. Mai îmi amintesc că era atât de cald în Shanghai şi atât de frig în sălile de concert şi în taxiuri, din cauza aerului condiționat, încât eram foarte speriată să nu răcesc. A fost foarte greu, un stres puternic, pe care l-am resimţit și în primii ani în Viena, când a trebuit să învăţ un repertoriu vast, în multe limbi străine (germană, rusă, cehă, franceză etc).

În 12 limbi aţi cântat, dacă nu greşesc, inclusiv în japoneză. Cum aţi învăţat, cine v-a învăţat pronunţia corectă?

15 până acum! La Opera din Viena sunt corepetitori, pianiști cu care facem cabine, de diferite naționalități. De cele mai multe ori, când învăţăm un rol nou sau când se montează o premieră, studiem cu un native speaker. De exemplu, când s-a montat premiera Věc Makropulos / Afacerea Makropulos, de Leoš Janáček, a fost invitat un pianist ceh, de la o operă din Praga, care a lucrat cu noi câteva săptămâni. Când am debutat în Boris Godunov, am lucrat rolul cu o pianistă rusoaică, angajată la Staatsoper. Am cântat multe spectacole în limba rusă, atât de multe încât, după un spectacol, cineva a crezut că sunt rusoaică. Îl derutase puţin şi numele, şi faptul că mereu eram în distribuţie lângă mai marii cântăreţi ruşi (Anna Netrebko, Olga Guryakova, Dima Hvorostovsky, Ildar Abdrazakov etc). Cântatul în germană (Wagner, Strauss) în fața pretențiosului și avizatului public vienez este foarte greu. Recitalul Hamabe no Uta, alături de o soprană din Japonia, l-am susţinut integral în japoneză, și nu a fost greu, japoneza fiind o limbă foarte plăcută în cântat. Cel mai greu m-am descurcat cu limba chineză, limbă în care am înregistrat o operă integrală, sub bagheta maestrului Jin Wang. Nu am reuşit însă să mă apropii de o pronunţie foarte bună. Totuși, după ce am petrecut ceva timp alături de chinezii din Xiamen, Fujian, mi-am “acordat” auzul în dialect mandarin și am reușit să cânt, cu succes, un vechi cântec popular, chiar împreună cu un ansamblu vocal-instrumental chinezesc.

Alături de Roberto Alagna, după spectacolul „Faust”, de Gounod, pe scena Operei de Stat din Viena. Foto: Arhiva personală Aura Twarowska

„La Opera din Viena fiecare spectacol este memorabil”

Aţi cântat – doar ca solistă a Operei din Viena – în peste 400 de spectacole, pe mari scene ale lumii. Există un concert care v-a rămas în amintire, în suflet mai mult ca altele?

Acolo fiecare spectacol este memorabil. În fiecare distribuţie sunt artişti de top mondial. Poate m-aş opri la seria de spectacole Evgheni Oneghin, de Ceaikovski, în care a debutat Anna Netrebko şi în care Dmitri Hvorostovsky cânta rolul tiltular. În aceeaşi galerie ar fi şi spectacolul de adio al domnului Ioan Holender, când la Viena s-au reunit aproape toţi marii solişti de operă şi dirijori din lume, care au evoluat în directoratul lui. De exemplu, Placido Domingo zburase atunci împreună cu Anna Netrebko, de la Londra, cu elicopterul, doar ca să participe la acel spectacol. Ar mai fi seria de spectacole cu Fiica regimentului, în care nu am cântat doar vocal, ci și la pian pe scenă, aceasta fiind o mare realizare pentru mine. Și am avut cronici foarte bune.

Părinţii au fost la Viena să vă vadă?

Doar mama, tata nu a mai apucat. Dar a venit un văr de-al meu, care este şi el dirijor. Acolo e foarte greu să faci rost de invitaţii. Într-o serie de cinci-şase spectacole, eu, ca solist, primesc doar două locuri la unul dintre cele şase spectacole. Când a venit vărul meu, m-am zbătut să fac schimb de loc cu colegi de-ai mei, așa încât să primesc un loc în loja 1, loja de deasupra orchestrei. Voiam să fiu sigură că vede orchestra şi, mai ales, pe Seiji Ozawa, care dirija, ca de obicei, pe de rost.

„Asiaticii vin la spectacole cu CD-uri și așteaptă autografe”

Publicul e diferit, de la ţară la ţară sau de la continent la continent?

Da. Publicul vienez, foarte avizat, este reţinut până la sfârşitul operei, când devine foarte cald. Dar şi taxează, atunci când e cazul, în special regiile. E un public care plăteşte 300 de euro să vadă un spectacol, deci nu vine de mântuială sau doar pentru că a primit o invitaţie. E un public care iubeşte arta şi artiştii. După fiecare spectacol, soliștii sunt așteptați la intrarea artiștilor, de zeci de admiratori, pentru autografe. La fel se întâmplă și cu publicul din China, sau cu cel din Japonia. Asiaticii vin la spectacole cu CD-uri sau programe de sală și așteaptă răbdători să primească autografe. E un public foarte cald şi preocupat.

În rolul Amneris, din „Aida”, de Verdi, într-un spectacol la Opera Naţională din Bucureşti: Foto: Arhivă personală Aura Twarowska

Aveţi un rol în care v-aţi simţit cel mai bine sau în care v-aţi apropiat cel mai tare de personajul interpretat?

Spun întotdeauna că îmi place acel rol sau acel recital la care lucrez în momentul respectiv. Tuturor spectacolelor le acord aceeaşi importanţă. Totuşi, ca roluri, Amneris, din Aida, îmi vine foarte bine, Marchiza de Berkenfield, din Fiica regimentului, mi-a adus multă satifacţie, cel din Der Rosenkavalier, de Strauss, care a fost prima mea apropiere de muzica acestui compozitor. Din muzica vocal-simfonică aș numi apropiate de sufletul meu Simfoniile 2 și 3 ale lui Gustav Mahler și Requiem-ul lui Verdi.

„Programul de vizitare al unui oraș se întinde între hotel și sala de spectacole”

Disciplina – povesteaţi într-un interviu – deprinsă de la profesoara dumneavoastră de canto de la Universitatea de Muzică din Bucureşti, Georgeta Stoleriu, v-a fost un leitmotiv în carieră. Cum decurge o zi activă din viaţa unei mezzosoprane de anvergură internaţională?

Numărul de ore alocate studiului diferă în funcţie de spectacol, de dificultatea rolului. O zi de studiu înseamnă să mergi în operă sau în sala alocată şi studiezi două-trei ore, să spunem; mai mult de două ore nu poţi cânta pe voce, nu e indicat, dar poţi descifra partituri noi, poți exersa pronunţii, dicşţie, poți memora. Asta e o zi uşoară. Când încep regiile, însă, sunt trei ore de repetiții dimineaţa şi trei ore seara. Deci nu avem un program fix, constant, nu există o zi standard de lucru. Dar la acestea se adaugă şi multe ore de zbor, de deplasări.

În rolul Marguisse de Berkenfielddin, din „Fiica regimentului”, de Donizetti. Foto Michael Poehn

Aţi zburat în atâtea ţări. Aţi avut timp să şi vizitaţi ceva?

Nu prea. În general, programul de vizitare al unui oraș se întinde între hotel și sala de spectacole. Nu din lipsă de timp, ci pentru că mă tem să nu răcesc, să nu-mi avariez cumva vocea – nasul, laringele, sinusurile se pot îmbolnăvi uşor în aeroport, în taxiuri –, aleg să stau liniştită în hotel, să mă plimb cât mai puţin. De multe ori am văzut doar intrarea artiştilor într-o operă, nici măcar faţada clădirii. Dar am colegi mai rezistenţi, care au un alt stil. M-a impresionat un coleg, baritonul internațional Simon Keenlyside, care îşi începe ziua cu sport, apoi după repetiţii, când noi mergeam la masă, el se întoarce la sport. În ultimii ani am hotărât să nu plec din localitatea în care cânt imediat după spectacol, ci să mai rămân o zi, pentru a vizita și a putea să mă întâlnesc cu prieteni.

„Toţi marii artişti muncesc pe brânci de dimineaţa până seara”

Aţi cântat sub bagheta unor dirijori de anvergură mondială, printre aceştia numărându-se Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Christian Thielemann sau Cristian Măcelaru, Cristian Mandeal și Horia Andreescu. Aveţi un dirijor preferat sub bagheta căruia aţi simţit că rezonaţi cel mai bine?

Îmi place foarte mult Christian Thielemann în repertoriul german, Bertrand de Billy în repertoriul francez, pe Marco Armiliato îl adorăm cu toții în repertoriul italian. Evelino Pidò m-a impresionat cu lucrul în detaliu la cabină și ansambluri, iar cu Andris Nelsons e o bucurie să lucrezi. E fantastic și să cânți sub bagheta maestrului Seiji Osawa, care e tot timpul în contact vizual cu scena, pentru că dirijează absolut totul pe de rost. Cu maestrul Julien Salemkour am făcut o repetiție de Tristan și Isolda, de Wagner, în care a acompaniat la pian, citind din partitura generală, ceea ce mi se pare deosebit de greu.

Alături de Zubin Mehta, după un concert de Beethoven, „Simfonia a IX-a”, în cadrul Festivalului „George Enescu”. Foto: Arhiva personală Aura Twarowska

Aţi fost, ani de zile, în preajma celor mai mari nume ale scenei mondiale de operă. E dificil e intimidant să lucrezi cu oameni ajunşi la un asemenea nivel de celebritate?

Nu vă închipuiţi ce stare de normalitate este când lucrezi cu ei! Toţi marii artişti muncesc pe brânci de dimineaţa până seara, nu au timp de aproape nimic altceva. Iar pentru asta îşi caută ţinute comode. Şi am adus în discuţie acest aspect pentru că eu, de pildă, plecată din Timişoara, am mers la primele repetiţii pe tocuri, aranjată. Mi-am schimbat stilul vestimentar, latin să-i spun, abia prin al treilea an de Viena.

E foarte multă muncă, foarte mare responsabilitate până se ajunge la acest nivel, la care chiar se cântă impecabil. Aici pilele nu ajută și nici nu este acceptat diletantismul, succesul facil. Se respectă cu stricteţe libretul, nu este permisă nici o „poantă” dacă aceasta nu e menţionată în libret sau nu a fost stabilită cu regizorii. În ţările latine, artiştii se mai joacă pe scenă, mai fac glume. La Opera din Viena vii cu vocea care este, evident, o condiţie sine qua non, dar tot ceea ce faci în continuare trebuie se încadreze cu sfințenie în indicațiile muzicale și regizorale prestabilite. De exemplu, am intrat o dată pe scenă cu alţi ciorapi decât cei pe care îi aveam pregătiţi în cabină şi am fost atenţionată de regizor că am ciorapi de altă nuanță, doar puţin mai deschisă decât a celor stabiliţi pentru costum. E atâta muncă şi atât de multă rigoare, încât nu rămâne timp pentru „urcatul la cap”. Adesea, mulţi nu-şi îngăduie nici măcar o seară de relaxare după spectacol.

Prietenii solide se leagă în lumea aceasta?

Cred că mai mult decât oriunde. Există şi competiţie, dar eu, una, sunt detaşată şi nu trăiesc pe această vibrație. Noi, artiştii de operă și concerte, avem o prietenie peste timp şi spaţiu. Nu contează că nu ne-am văzut zece ani. Când ne întâlnim şi urcăm împreună pe scenă e ca şi cum ne-am fi despărţit cu o zi în urmă.

După un spectacol al cursanţilor Academiei de Arte Lugoj Clasic. Sursă foto: Facebook / AALC

„În Timișoara, însă, nu a avut nimeni nevoie de experienţa mea”

12 ani a durat visul vienez. Pot să numesc aşa acea perioadă? De ce l-aţi întrerupt?

Nu s-a întrerupt total, am cântat și în anii următori, ca invitat la Opera de Stat din Viena. Anul acesta am avut un recital important la Mozarthaus, în decembrie revin la Rathaus, cu corul de copii. Și pentru anul viitor sunt stabilite proiecte vieneze interesante. Încă am locuința din Viena, copiii mei sunt acolo. Mi s-a părut ceva nemaipomenit să mă întorc acasă cu experienţa dobândită la Opera din Viena. În Timișoara, însă, nu a avut nimeni nevoie de experienţa mea… Dar asta e o altă poveste.

Aţi înfiinţat, la Lugoj, Academia de Arte „Lugoj Clasic”, în cadrul căreia, înţeleg, pregătiţi tineri din toată ţară, care primesc aici şi lecţii de canto, şi de cor, şi de pian ori violoncel. De ce la Lugoj şi nu Timişoara, de exemplu?

Pentru că Lugojul are foarte mulţi copii care se pregătesc în domeniul muzicii, dar a căror educaţie muzicală se opreşte brusc la 14 ani pentru că nu există liceu de muzică sau şcoală populară de artă. Pentru ei am gândit acest prooiect, pentru că şi eu am fost în această situaţie, în urmă cu ani de zile. Al doilea motiv este dat de faptul că Lugojul are infrastructură, avem locuri unde să susţinem cursurile, spectacolele şi avem şi susţinerea Primăriei. Anul acesta avem înscriși vreo 120 de cursanţi, cei mai mulți copii, dar şi oameni maturi, care doresc să își continue specializarea în canto, pian, vioară, clarinet, chitară clasică și cor.

Unde puteţi fi ascultată, văzută în stagiunea 2023-2024?

În mare, aceeași rețetă de spectacole ca și în anii anteriori, la care se vor adăuga și câteva noutăți. Le voi anunța la vremea potrivită.

„Să fii în pace cu tine”

Zâmbiţi mereu, adesea râdeţi din toată inima. Care este sursa acestei atât de prezentei bucurii interioare?

Liniştea sufletească este importantă pentru mine, înainte de succes, înainte de prosperitate. Să fii în pace cu tine. Să nu faci niciun rău nimănui. Să nu ai niciun gând rău şi, mai ales, într-o lume ca aceasta în care trăim, unde se merge atât de mult pe pile, pe dat din coate, sunt liniştită că nu am recurs niciodată la un astfel de comportament. Nu ştiu dacă am obţinut mult sau puţin până acum, dar cât am făcut a fost pe drumul drept. Am făcut atât cât mi-a oferit Dumnezeu. De aceea trăiesc în pace cu mine însămi și cu cei din jur.