Fie că este sărbătorit în noaptea de 31 decembrie sau în altă dată, în funcţie de calendarul pe care-l foloseşte un popor, Anul Nou reprezintă pentru toată lumea înnoirea simbolică a timpului, o nouă şansă de început. La trecerea dintre ani, cele rele trebuie să rămână în urmă şi se fac planuri pentru ca anul care vine să fie mai bun. Punte între vechi şi nou, noaptea dintre ani este însoţită, oriunde în lume, de obiceiuri şi superstiţii păstrate din cele mai vechi timpuri şi transmise în fiecare an mai departe, noilor generaţii. Românii au o mulţime de obiceiuri pentru trecerea spre un an nou – pluguşorul, jocul caprei, al ursului, uratul şi sorcovitul fiind doar câteva dintre ritualurile aducătoare de noroc, sănătate şi prosperitate celui care le primeşte în casa lui.

Pluguşorul, cel mai popular obicei la trecerea dintre ani

Ca orice alt eveniment important din viaţă, şi trecerea dintr-un an în al­tul este aso­ciată cu o serie de super­stiţii, obi­ceiuri şi tradiţii.

În tradiţia românească, noaptea de Anul Nou este plină de superstiţii, dar şi de tradiţii străvechi. Nu toţi le cu­nosc sau nu toţi cred în ele, însă cei extrem de superstiţioşi le res­pectă cu stricteţe.

În noaptea dintre 31 de­cembrie şi 1 ianuarie, la români sunt practicate o mulţime de obiceiuri străvechi, însă cu un caracter laic. Atât în Banat, o zonă în care multi­culturalitatea şi-a spus puternic cuvân­tul – aici convieţuind români de di­verse naţionalităţi, şvabi, ma­ghiari, ruşi, sârbi şi bulgari –, cât şi în alte zone ale ţării, pre­cum Moldova sau Oltenia, obi­ceiurile tradiţionale de iarnă s-au amestecat, fiecare preluând de la fiecare.

De exemplu, de Anul Nou, şvabii bănăţeni obişnuiesc să desfacă 12 foi de ceapă, pentru fiecare dintre cele 12 luni ale anului. Se pune sare în fiecare foaie de ceapă şi se aşează pe o supra­faţă uscată. A doua zi, după cum sarea din ele va fi uscată sau umedă, luna reprezentată de acea foiţă de ceapă va fi secetoasă ori ploioasă.

La etnicii bulgari, obiceiul este altul. Aceştia merg la co­lindat în ajun de Anul Nou, cu un băţ “fermecat”, existând credinţa că cei pe care îi ating cu acesta vor fi feriţi de rele în anul care urmează. Ruşii, după ora 12 noaptea, când se bate ceasul vechiului an, deschid uşile şi geamu­rile, pentru ca noul an să le intre în casă.

Răspândit în orice loc este, însă, Plu­guşorul. Urare tradi­ţională la ro­mâni în preajma Anului Nou, acesta a păstrat sce­nariul ritualic al unei in­vo­cări magice cu substrat agrar. Întot­deauna însoţit de strigă­turi, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, pluguşorul trebuie primit în fiecare casă pentru a aduce prosperitate în noul an. Potrivit portalului Tradiţii şi datini de Anul Nou, Potrivit sursei, în ajunul Anului Nou, mai ales în zona Moldovei, cete de flăcăi pleacă cu Plugul pentru a face urarea obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Folcloriştii au întocmit poe­zioare specifice, majori­tatea începând cu „S-a sculat mai an, Bădica Traian”. Cu ani în urmă, alaiu­rile de urători erau însoţite de un plug tras de boi şi se tră­gea o brazdă în faţa casei colin­date, în acordurile poc­ne­telor de bici care egalau în in­tensi­tate petardele de azi. Stri­gătu­rile flăcăilor sunt însă şi astăzi inspirate din în­tâmplări hazlii, puse pe seama anima­le­lor care devin personaje fabuloase.

Jocuri tradiţionale româneşti purtătoare de noroc

Un alt obicei răspândit la români este şi jocul caprei, capra fiind perso­najul cel mai pitoresc ornat. Are un costum din spice de stuf, cu cap mobil, făcut din lemn, cu un băţ lung din două corpuri acţionate cu o pârghie şi o sfoară. Acest mic mecanism scoate sunete rit­mice în concordanţă cu mo­nologul vătafului : “Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!”  Trupa poate avea zeci de per­sonaje – zâne, draci, babe, moşnegi, haiduci, vână­tori, zgripţuroaice, ha­rapi, doc­tori sau negustori. Alte per­so­naje mai sunt ursarii, căpitanii, cio­banii şi fluierarul.

Jocul ursului este o altă tradiţie românească specifică Anului Nou, cel mai des întâl­nită în Bucovina şi Mol­dova. Poate, cel mai vechi dintre dan­surile cu măşti, jocul ursului este ex­trem de simplu şi în acelaşi timp spec­taculos. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în drep­tul urechilor cu ciucuri roşii. Alteori, ca­pul ursului se confecţionează dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul, dintr-o pânză so­lidă, astfel decorată încât să sugereze culoarea maro carac­teristică blănii acestui animal. Masca este condusă de un ur­sar, însoţită de muzicanţi şi urmată de un întreg alai de per­sonaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). Adaptată de ursar („Joacă bine, măi Martine,/Că-ţi dau pâine cu măsline”), în bătaia tobelor sau pe melodia fluie­rului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi ai ursului, izbind puternic pă­mântul cu tălpile.

Rostogolirea urşilor în cerc, bă­tutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă, ca şi urcarea acestuia pe bâtă (to­iag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor ca­re, când­va, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să în­vingă iarna şi să vestească pri­măvara. Obiceiul are la origine rolul de a purifica şi fertiliza solul în noul an. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru, de aceea nici astăzi ni­meni nu trebuie să refuze să primească în casă pe cei care joacă ursul.

Unul dintre cele mai im­portante obiceiuri, nelipsit din tra­diţiile ro­mâneşti, este Sor­cova. Obi­ceiul este reprezentat de semănătorii care vin să în­sămânţeze brazda din ajun cu boabe de grâu sau din orez. Acest obicei, al sorcovirii, se întâlneşte şi la alte po­poare care, în loc de băţul, de apro­ximativ 30 – 40 de cm, împodobit cu flori de foiţă colorată de staniol, cum este la noi, merg pe la case cu ramuri de măslin sau de laur, pentru a face urări de Anul Nou.

Superstiţii de Anul Nou

Copiii născuţi de Anul Nou au noroc în viaţă.

Tot pentru noroc, este bine să aveţi pe masa de Anul Nou crenguţe de vâsc.

Calendarul noului an trebuie agăţat în cui abia după Anul Nou, altfel aduce ghinion.

Dacă la intrarea în noul an nu ai bani în buzunar, vei fi sărac tot anul.

La fel, nu trebuie să ai datorii la intrarea în noul an.

Nu trebuie aruncat nimic din casă în prima zi de an nou, nici măcar gunoiul.

Îmbrăcaţi ceva nou pe 1 ianuarie.

Nu spargeţi nimic în prima zi a noului an.

Nu plângeţi în prima zi a noului an.

Faceţi mult zgomot la miezul nopţii, pentru a alunga spiritele rele.

Aduce noroc să mănânci carne de porc sau linte de Anul Nou.

Anul Nou va fi luminos şi bun dacă se lasă aprinsă o lumânare până la ziuă.

În dimineaţa de 1 ianuarie se pun bani de argint în apă cu care se spală fetele tinere din familie.

Superstiţii păstrate peste ani

Există obiceiuri de Anul Nou care s-au păstrat doar în mediul rural (stin­gerea lumi­nilor simbolizând întunericul şi haosul şi aprinderea lor ca sim­bol al naşterii şi credinţei). În mediul urban, multe din obi­ceiurile şi tradiţiile de Revelion au fost înlocuite cu distracţia şi focurile de artificii. Pe lângă obiceiuri şi tradiţii, există însă şi superstiţii referitoare la noap­tea dintre ani. Cei care cred în superstiţii nu trebuie să spele rufe, să coase sau să tricoteze în noaptea dintre ani (aceste îndelet­niciri, se spune, aduc ghinion), nu trebuie să intre în noul an fără bani în buzunar (se zice că aşa va fi tot anul care vine), nu trebuie să fie datori, (pentru că se zice ca datoriile vor exista tot anul următor) etc.

Tot de Anul Nou se prac­tică şi obi­ceiuri care amintesc de Sfântul Vasile cel Mare, unul din­tre primii patriarhi ai Constan­tinopolului, cel care a avut un rol esenţial în delimitarea ritu­lui răsăritean, al ortodoxiei, de cel apu­sean. Astfel, în prima zi a noului an, se cântă colinde spe­cifice şi se împart daruri, mai mult simbolice. Acest obicei reprezintă un rit precreştin de fertilizare, de invocare a spiri­telor bune în gospodăria celui urât. În ziua de Sfântul Vasile, se spune, cerul este deschis şi se consideră că rugăciunile sunt mai eficiente, dar şi că magia are mai mulţi sorţi de izbândă. Din aceste motive, în această zi li se prezice fetelor viitorul. Pentru aceasta, în vechime se foloseau mai multe tehnici de ghicit, cele mai cunoscute fiind cea cu ajutorul cărţilor şi cea cu oglinda. De asemenea, pen­tru ca fata să-şi viseze ursitul, ea tre­buia să-şi pună sub limbă, înainte de a se culca, puţin bu­suioc. La sate se coace şi acum pâine în această zi şi, prin mo­dul în care aceasta se rupe, se prevestesc eve­nimentele din anul abia început.

Obiceiurile şi tradiţiile de Revelion sunt respectate de toţi românii, fiind transmise din ge­neraţie în generaţie. Terme­nul de «Revelion» vine din fran­ceză («Réveillon») şi înseamnă «veghe» sau «ospăţ la miezul nopţii». De aici tradiţia de a avea o masă bo­gată şi de a nu dormi în noaptea dintre ani. Tot în rândul tradi­ţiilor de Anul Nou se în­scriu şi jocurile, muzica, urările care reprezintă alungarea răului din anul ce se încheie şi întâmpi­na­rea binelui din anul ce urmează.

Ritualul îngropatului Anului Vechi

Etnologul Ion Ghinoiu spune că Revelionul reprezintă de fapt un cere­monial funerar al antichităţii geto-dace, oca­zionat de moartea şi renaş­terea simbolică a primului zeu al ome­nirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se con­fundă, în noaptea de 31 de­cembrie spre 1 ianuarie. „În­toar­cerea simbolică a timpului în noaptea de Revelion a fost asimilată cu moar­tea di­vi­nităţii adorate, iar reluarea nu­mărului zilelor, cu naşterea acesteia”.

Potrivit lui Ion Ghinoiu, ciclul sărbătorilor de Anul Nou, o perioadă care începe cu Ajunul Crăciunului şi se în­cheie cu Ajunul Bobotezei şi Bobo­teaza, este un timp ritual împărţit simetric de Revelion : perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de Revelion şi perioada cuprinsă între miezul nopţii de Revelion şi Bobo­tează : „În prima par­te a ciclu­lui, timpul se degradează ne­încetat : se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, o dată cu aces­tea, spaima oa­menilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momen­tul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte, însă, fenomenul astro­nomic spectaculos al solstiţiului de iarnă, când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, cu cât sare cocoşul de pe pragul casei sau cu cât se mişcă puiul în găoacea oului”.

Apoi, după miezul nopţii de Re­ve­lion, apar opti­mismul, veselia, ordinea şi echilibrul, iar „oamenii culturali­zează fenomenele naturale desfăşu­rate independent de dorinţa şi voinţa lor”. Printre acestea, etnologul Ion Ghinoiu aminteşte sacrificiul ritual al porcului, reprezentarea zoo­morfă a spiritului grâului, pre­pararea alimen­telor rituale din grâu (de exemplu, a colacilor ori a turtelor), a alimentelor din carne de porc (piftia, cârnaţii), credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor printre cei vii, abundenţa ospeţelor şi petrecerilor unde apar excese de mâncare) cu băutură, dis­tracţie, gesturi, cuvinte şi expresii licenţioase).

Tot în categoria fenome­nelor naturale desfăşurate independent de dorinţa şi vo­inţa oamenilor, cultura­lizate în perioada dintre ani, sunt amintite Periniţa, strigatul peste sat, bilanţul nocturn, în auzul tuturor, pen­tru ceea ce a fost bun sau rău în anul care se încheie, activitatea cetelor de feciori care redau, printre al­tele, prin colinde şi numeroase acte rituale, drama naşterii şi morţii anuale a divinităţii ado­rate, stingerea luminilor în noaptea de Revelion, act care înfă­ţişează întunericul şi hao­sul desăvârşit provocat de moartea divinităţii, dar şi aprin­­derea luminilor care simboli­zează naşterea divinităţii şi, o dată cu aceas­ta, a timpului lumii înconjurătoare, cre­dinţa deschiderii cerului, arderea co­morilor şi vorbitul anima­lelor, alun­garea spiritelor ma­lefice prin zgomote şi încurcatul cailor, Sorcova, Chira­lei­sa, încercarea norocului, aflarea ursi­tei, întocmirea calendaru­lui, efec­tua­rea observaţiilor astronomice şi me­teo­rologice, împăcarea pricinilor şi săvâr­şirea actelor de toleranţă şi îngădu­in­ţă,dar şi începerea simbolică a lucrului.

La trecerea de la anul vechi, la cel nou se urmăreşte renovarea simbolică a lumii

Există credinţa că anul este o personificare a Soarelui numit la solstiţiul de iarnă An Vechi. Acesta moare la miezul nopţii de Revelion, renăscând apoi imediat ca An Nou, spune etnologul Ion Ghinoiu, pe por­talul crestinortodox.ro. Consi­derat a fi sinonim cu zeii ome­nirii, Anul Nou se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare odată cu timpul calendaristic, pentru a renaşte după 365 de zile – sau 366 de zile, în anii bisecţi : „Anul a fost imaginat ca un ciclu care avea un început şi un sfârşit. La trecerea de la ciclul vechi (anul vechi) la ciclul nou (anul nou) se desfăşura un spec­taculos ritual care urmărea, în esenţă, un singur scop : reno­varea simbolică a lumii. Tăierea «săgeţii» unidimen­sionale a timpului şi obţinerea unei figuri circulare numită an a devenit simbolul fundamental al stă­pânirii timpului”.

Potrivit unor legende popu­lare, între vârsta timpului ca­len­daristic (marcată între zilele de 1 ianuarie şi 31 decembrie) şi cea a sfinţilor, există o cores­pondenţă uşor sesizabilă. Sfinţii repartizaţi pe zilele calen­darului popular sunt tineri, maturi şi bătrâni, funcţie de norocul pe care l-au avut la împărţirea sărbătorilor, mai apropiate ori mai îndepărtate de Anul Nou. Astfel, pentru că a avut şansa să fie sărbătorit în prima zi a anu­lui, opinează Ion Ghinoiu, „Sfân­tul Vasile cel Mare apare în legendele populare ca un tânăr chefliu, care stă călare pe butoi, bea şi mănâncă, petrece şi iu­beşte”. Tot sfinţi tineri sunt consi­deraţi Dragobetele şi Sân­giorzul, Si­multan cu scurgerea timpului, sfinţii se maturizează, sfinţi maturi fiind consideraţi cei celebraţi la mijlocul anului (de exemplu, Sfântul Ilie ori Sfânta Maria), pentru ca spre sfârşitul anului, să domine ge­neraţia sfinţilor-moşi : Moş Nicolae, Moş Crăciun, Moş Ajun. „Excepţiile întăresc re­gula : Moş Alexa şi Baba Do­chia, celebraţi primăvara, şi-au păstrat locul avut într-un stră­vechi calendar, cu început de an în perioada echinocţiului de primă­vară”, declară etonologul Ion Ghinoiu.

Acesta mai spune că ceea ce i-a inspirat pe oameni să-şi măsoare existenţa nu în zile inşirate la infinit, ci în ani, perioade repetabile şi egale ca număr de zile, au fost ritmurile cosmice (fazele Lunii, alter­nanţa zilei cu noaptea, a sol­stiţiilor cu echi­noc­ţiile) şi cele terestre (de exemplu, suc­ce­siunea sezoanelor secetoase cu cele ploioase, a sezoanelor căl­duroase cu cele friguroase, ci­clurile vegetale şi animale di­vizate în perioade caracte­ris­tice prin fertilitate sau steri­litate, apariţia şi dispariţia ani­malelor şi a păsărilor, prin mi­graţie ori hibernare).

În spaţiul carpato-danubiano-pon­tic, mai spune etonologul, se cunosc trei începuturi de an, la 1 ianuarie, la 1 martie şi la 1 septembrie, asta deşi calen­darul popular a cuprins, în timp, şi alte începuturi de an. „Pentru a descoperi datele calenda­ristice vechi de celebrare a Anului Nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morţii şi renaşterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile şi obiceiurile calen­daristice”.

Potrivit profesorului Ion Ghinoiu, modelul presu­pune, printre altele, existenţa unei perioade în care să se desfăşoare ritualul complex de înnoire a timpului, sacrificiul ritual al unui animal, văzut ca un substitut al divi­nităţii care moare şi renaşte anual, pre­gătirea unor mâncăruri rituale, stingerea şi aprinderea rituală a focurilor, o serie de practici şi mani­festări orgiastice, jocurile cu măşti, sărbătorile nocturne şi priveghiurile, credinţa în­toarcerii morţilor printre cei vii, egalitatea supuşilor cu stăpânii, strigatul peste sat, practicile de ferti­lizare a ogoarelor, vitelor, dar şi a oa­menilor, prevestirile şi pronosticurile, jocurile de încercare a norocului, dar şi credinţa că, la miezul nopţii dintre ani, cerul se dechide.

„Înnoirea timpului în ca­len­darul popular se desfăşoară după un ritual care, pentru a fi împlinit, necesită mai multe «zile cosmogonice». De pildă, moartea şi renaşterea Anului con­temporan cuprinde un ciclu de 12 zile (25 decembrie – 6 ianuarie), inter­sectat la mijloc de momentul cul­mi­nant al «tă­ierii» timpului, la miezul nopţii dintre Anul Vechi şi Anul Nou. Acesta este un timp condensat, o re­ducere simbolică a anului solar de 12 luni”, mai spune Ion Ghinoiu.

Potrivit acestuia, în gândi­rea populară, „orice început, fie viaţă, an, treabă, drum, căsă­to­rie, moarte, adică de trecere sau schimbare a unei stări în alta reprezintă o perioadă de criză, în care lupta dintre forţele rău­lui şi binelui este inevitabilă”.

Un moş cu vie pe rod, personificarea mitică a Anului

Etnologul şi scriitorul Ro­mulus Vulcănescu scria, la rândul său, pe ace­­laşi portal, crestin­orto­dox.­ro, că numele Anului şi reprezentarea lui alegorică se întâlneşte într-un basm mitic în care este vor­ba despre le­genda lunii fe­bruarie.

„În general, Anul este personificat printr-un moş cu vie pe rod şi 12 feciori, care purtau numele celor 12 luni. Cei doisprezece feciori au lucrat la vie, au cules-o, au făcut vin şi l-au pus într-un butoi mare, dân­du-i 12 cepuri la nivelele co­respunzătoare vinului, pen­tru lunile anului. Cepul de la fundul butoiului era cepul lunii Făurar, deoarece era fratele cel mai mic, şi el lua ceea ce rămânea în bu­toi. Fiecare frate tre­buia să bea în luna lui de la cepul lui, care era suprapus lunii an­te­rioare. Fratele cel mic bea me­reu de la cepul lui. Fraţii mai mari aşteptau să le vină rândul după ce se termina partea celui mic. Dar Făurar, pasă-mi-te de frig ce era, bea mereu de la cepul lui. Când au vrut să bea în ordinea vârstei, ceilalţi nu mai aveau vin în butoi pentru că pe cepul lui Februar, feciorul sor­bise tot vinul de dea­su­pra. Fraţii ceilalţi îl fugă­resc să-l omoare, însă prâslea prin­sese puteri de atât vin ce băuse şi scăpă ne­vătă­mat”.