Timişul şi-ar putea câştiga un loc important pe harta est-europeană a pomiculturii, datorită ideii unor investitori italieni care au înfiinţat aici una dintre cele mai mari plantaţii de alun din această zonă a continentului. Un lucru foarte bun e că încearcă şi cooptarea unor fermieri locali în afacere, care s-a dovedit a fi una profitabilă şi de viitor, şi poate reprezenta o şansă de relansare pentru agricultura judeţului.

Alunului îi prieşte clima din vestul ţării

Un grup de investitori din Italia au investit într-una dintre ideile care ar putea duce la revitalizarea sectorului agricol în Timiş. Este vorba de cultura de alun care, din câte se pare, s-a adap­tat foarte bine climei din zona colinară a judeţului. Aşa s-a născut, în Timiş, una dintre cele mai mari plan­taţii de alun din estul Europei. În prezent sunt aproape 1.000 de hectare cultivate, distribuite pe o zonă care include loca­lităţile Hitiaş (unde sunt plantate 330 de hectare), Secaş (270 de hectare), Coşari – Brestovăţ (250 de hectare) şi, mai nou, Ghizela.  Pentru tot ce s-a plantat în Timiş există contracte cu Ferrero Rocher, celebrul producător de ciocolată care, pe viitor, ar putea fi convins să înfiinţeze în Timiş şi fabrici pentru fabricarea unor creme şi uleiuri alimentare pe bază de alune. 

În plus, planurile de extindere ale acestei plantaţii nu neglijează fermierii locali. Astfel, oamenii din zona coli­na­ră ar putea fi ajutaţi de investitorii ita­lieni să îşi facă propriile plantaţii: li s-ar da puieţii, ar fi învăţaţi cum să-i între­ţină, iar la recoltare, grupul italian ar cumpăra întreaga producţie. Având în vedere că, la un hectar se pot obţine în­tre 1,5 şi 2 tone de alune, ar fi una dintre cele mai viabile şi profitabile culturi din judeţ.

Un lucru cu adevărat bun pentru economia judeţului ar fi ca Ferrero Ro­cher să deschidă o fabrică de ciocolată în Timiş, mai ales că după ce fosta fa­brică de ciocolată din Timişoara, Kan­dia, şi-a închis porţile, în zonă nu a mai apărut niciun alt investitor care să fa­brice ciocolată.

Potrivit fostului director al Direc­ţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Timiş, consilierul judeţean Ti­beriu Lelescu, cultura de alun din Ti­miş, de o mie de hectare, este cea mai mare din sud-estul Europei. “Este clar că este cea mai mare livadă de acest gen din această zonă a continentului, fiind vorba de peste 1.000 de hectare în zona colinară a judeţului, mai precis în dealurile Lipovei. Plantaţiile se în­tind până la Brestovăţ şi deja, în des­tule zone, s-a intrat bine de tot pe pro­ducţie, fiind arbuşti care produc canti­tăţi mari de alune, după cinci – şase ani de la plantare. Din câte se pare, şi su­prafaţa, şi solul şi clima din judeţ îi priesc alunului, iar acest lucru l-au in­tuit investitorii italieni după ce au rea­lizat un studiu pedologic la nivelul ju­deţului”, declară Tiberiu Lelescu.

Fostul director al D.A.D.R. Timiş mai spune că alunul nu este foarte pre­tenţios şi, din câte se pare, asigură ve­nituri destul de mari cultivatorilor, dar afirmă el, suprafaţa trebuie îngrădi­tă, pentru a împiedica accesul mistreţilor, care sunt mari consumatori de alune. “Eu consider că este un proiect de vii­tor, o şansă pentru agricultura judeţu­lui, şi ar fi extraordinar dacă s-ar reuşi să se realizeze aici şi o fabrică de cio­colată, să nu exportăm doar alunele, ci să se realizeze produsul finit. Oricum, şi în prezent, din câte ştiu, sunt perioade când pe aceste plantaţii lucrează şi pes­te 50 de oameni, care sunt bine plă­tiţi”, mai spune Tiberiu Lelescu.

O cultură mai  profitabilă decât cea de viţă de vie

Comercializarea alunelor de pădu­re poate aduce profituri însemnate, pe pia­ţa internaţională acestea vânzându-se cu trei până la şapte euro pe kilogram, în coajă, iar cele decojite pot ajunge până la 24 de euro pe kilogram. Uleiul din alune de pădure variază între 46 şi 79 de dolari pe kilogram şi ajunge până la 131 – 168 de dolari pe kilogram.

În plus, alunul rezistă la secetă şi ar fi o variantă eficientă pentru revita­lizarea agriculturii timişene, ţinând cont că nu necesită investiţii costisi­toare în sisteme de irigaţii. În prezent, se consideră că o astfel de cultură, în zona colinară, este mult mai potrivită specificului local decât clasica viţă de vie.

Înfiinţarea culturii de aluni presu­pune o investiţie între 3.000 şi 6.000 de euro pe hectare, iar preţul pentru în­fiinţarea culturii de viţă de vie este de 20.000 –  23.000 de euro pe hectar. Cul­tura de alun poate dura între 40 şi 50 ani, iar costurile de întreţinere sunt minime. În cazul culturii de viţă de vie, costurile de întreţinere în primii trei ani sunt de cca 2.100 de euro pe an.

De asemenea, rentabilitatea este mai mare decât în cazul oricărei cul­turi tradiţionale. Astfel, fiecare alun produce între 7,5 – 15 kilograme de alune, adică 7.000 – 8.000 de kilograme pe hectare (ţinând cont că se cultivă circa 700 – 1.000 de aluni pe hectar). 

Alune şi trufe, o combinaţie câştigătoare

Fostul ministru al Agriculturii, Va­leriu Tabără, spune că alunul s-a a­dap­tat foarte bine condiţiilor climatice şi de sol din Timiş şi că valoarea pro­ducţiei poate creşte prin combinarea cu o altă delicatesă. “Cred că alunul e o plantaţie de viitor pentru Timiş, la fel cum este şi nucul. Din câte ştiu, în am­bele variante nu este vorba despre plan­taţii pretenţioase, iar în cazul alunului, valoarea culturii poate creşte semnifi­cativ dacă este combinat cu trufele”, precizează Valeriu Tabără.

Dacă în Timiş nu au existat preo­cu­pări legate de culturile de trufe, pâ­nă acum doi sau trei ani, acum au fost identificate mai multe zone unde ar pu­tea fi cultivate. Există interes din par­tea unor cultivatori timişeni care vor să facă o cultură de alun combinat cu trufe. S-au purtat discuţii în acest sens, iar respectivii producători agricoli au cerut sprijinul Direcţiei Agricole Timiş, având nevoie de prospectări pentru solurile calcaroase specifice culturii trufelor.

Primii interesaţi de proiect sunt inginerii de la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice – Staţiunea Timi­şoa­ra, instituţie specializată în cercetarea şi implementarea noilor tehnologii în sectorul forestier public şi privat, în vederea asigurării gestionării durabile a pădurilor româneşti. Inginerii de la I.C.A.S. Timişoara au demarat de alt­fel, începând din 2012, un proiect de re­alizare a unei culturi experimentale de trufe în zona Banatului. Au optat pen­tru culturi de trufe cu alun, materia pri­mă fiind importată din Italia. Ca şi lo­­caţie pentru culturi a fost aleasă, deo­camdată, Moldova Nouă, unde există un sol cu PH ridicat. În Caraş-Severin sunt culturi intensive de trufe, însă nu în mod natural. Însă se are în vedere identificarea unor zone propice cultu­rilor de trufe şi în Timiş.

Prima cultură de trufe înfiinţată la Moldova Nouă, pentru care s-au adus  spori şi puieţi de alun din Italia, s-a lovit de o problemă legată de sol, care are un PH prea acid şi au trebuit realizate ameliorări. De aceea, ulterior, au fost luate în vizor şi zone din Timiş unde s-ar putea amenaja astfel de culturi, combinate cu alun.

Trufele sunt ciuperci comestibile care cresc în zonele de munte şi de deal, pe rădăcina copacilor, în cuiburi, precum cartofii. Au un miros specific, foarte puternic, pentru care sunt foarte apreciate, fiind nelipsite din lista de meniuri a marilor restaurante din întreaga lume. Aroma acestui tip de ciupercă nobilă şi deosebit de gustoasă este inconfundabilă. Datorită gustului puternic, cel mult zece grame de trufe ajung pentru o singură porţie.

Pentru dezvoltarea acestor ciu­perci cele mai potrivite sunt solurile cu PH-ul ridicat, cu stratul gros de humus, cu precădere cele din pădurile de ste­jari sau fagi bătrâni, unde sunt puţine plante de adâncime, iar copacii se gă­sesc la circa zece metri distanţă unul faţă de celălalt, dar şi culturile de aluni.

Trufarii români fac comerţ cu tru­fa neagră şi cu o trufa albă de vară, pe care o pot vinde pe piaţa externă cu pâ­nă la 300 de euro kilogramul. Cea mai scumpă trufă comercializată pe piaţa mondială aparţine unui soi rar de trufă albă, al cărei preţ poate ajunge la 4.000 de euro kilogramul. Dintre ciu­percile care cresc sub pământ, trufa es­te cea mai preţioasă, deoarece se dez­voltă numai în anumite locuri care în­deplinesc o sumedenie de condiţii, atât ale solului, cât şi condiţii climaterice speciale, iar pentru a le identifica este nevoie de porci şi câini special dresaţi. Pentru că sunt foarte rare şi gustoase, trufele se numără printre cele mai scum­pe şi apreciate delicatese, motiv pentru care sunt cunoscute sub denumirea de „diamante negre”.