Foto: Arhiva personală Suzana Fântânariu

Suzana Fântânariu este supranumită „doamna gravurii contemporane românești”, deși cu aceeași ușurință și cu același talent desenează – o face şi în pastel, şi în tuş, și în creion –, fiind totodată, și creatoarea unei estetici speciale a cărții-obiect.

În preambulul a două expoziții pe care i le vor organiza, în această toamnă, Accademia di Romania, din Roma, și Muzeul de Artă Timișoara, am invitat-o pe Suzana Fântânariu la un dialog. Despre arta pe care o face de o viață, meserie despre care spune că a predestinat-o, despre lucrări și expoziții. Despre copilărie, când căuta o altă lume pentru că cea reală era prea dură pentru ea, și ajutorul primit, în pragul tinereții, să-și împlinească destinul. Despre întâlnirea și prietenia, în anii 70 – 80, cu scriitorul I.D. Sârbu, trecut prin temnițele comuniste și urmărit apoi toată viața de Securitate, care a numit-o „colegă de destin”. Despre mama ei, dorul perpetuu de ea și modul în care acesta se reflectă în arta sa. Despre melancolia instalată şi din cauza unor ”goluri afective, căderi în abis sau visare cu ochii deschişi”. Despre sacrificiu și traseul sisific parcurs.

„Energia mi-o iau tot din creaţie, din tainele existente în fiinţa umană”

CV Suzana Fântânariu

Născută în 15 septembrie 1947, la Baia, județul Suceava, este absolventă a Institutului de Arte Plastice “Ioan Andreescu” Cluj-Napoca. În 1985 a obţinut o bursă de studii la Academia di Romania, Roma/Italia, iar în 2005 – Bursa “Constantin Brâncuşi”, la Cité Internationale des Arts, Paris.

A fost profesor universitar şi coordonator de doctorate la Facultatea de Arte și Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Expoziţii

Are peste 60 de expoziţii personale în ţară, la: Bucureşti, Timișoara, Iași, Craiova, Arad, Râmnicu-Vâlcea, Lugoj, Fălticeni, dar şi în străinătate, la: Roma/Italia, Mödling, Klagenfurt/Austria, Wassenaar, Utrecht/Olanda, Paris/Franţa, Sharjah/E.A.U, Budapesta, Sopron/Ungaria, Saitama/Japonia etc. De asemenea, a participat la bienale şi trienale internaţionale de gravură, în Cehoslovacia, Germania, Elveţia, India, Franţa, Polonia, Bulgaria, Italia, Olanda, Slovenia, Japonia, Spania, Koreea, Emiratele Arabe, Ungaria, Malaezia, Canada, Egipt, China, Austria, Serbia, Macedonia, Suedia, Turcia.

Premii (selecţie)

Premii naţionale: 1977 – Premiul tineretului, Cluj; 1980 – Marele Premiu “Voroneţiana”, Suceava, 1996 – Premiul şi Medalia Centenar Blaga, Cluj-Napoca, 1998 și 2000 – Premiul “Catul Bogdan”, Arad, 1999 – Premiul Uniunii Artiştilor Plastici; 2004 – Premiul Revistei “Ramuri”; 2009 – Premiul Pro Cultura Timisiensis, Timișoara; 2009 – Marele Premiu Primus Inter Pares, Timișoara; 2011 – Premiul special al juriului, Târgoviște; 2012 – Premiu pentru grafică experimentală. Iași; 2012 – Premiul MIX- SATB, București.

Premii internaționale: 1982 – Premiul “Ex-Equo”, Banska-Bistrica/Cehoslovacia; 1992 – Premiul I, Paris/Franţa; 1993 – Premiul II, Maastricht/Olanda; 1997 – Premiul I, Sharajah/Emiralete Arabe; 1998 – Medalia de Argint, Beijing/China; 1999 – Premiul de achiziţie, Trois Rivières/Canada; 2000 – Premiul Asociaţiei Artiştilor din Boemia de Sud, Ceske Budejovice/Republica Cehă; 2003 – Premiul de Excelenţă, Beijing/China; 2003 – Premiul I Gornji Milanovac/Serbia şi Muntenegru.

„Aproape în fiecare zi sunt conectată la procesul creativ. (…) Exişti cu ajutorul creaţiei. Eşti motivat şi exişti. Şi exişti şi pentru alţii, nu numai pentru tine. Creaţia este autovindecătoare, e un catharsis, dar sigur că o facem pentru oameni, pentru cei din jur şi împărtășim bucuria creaţiei cu ei”, spuneaţi într-un interviu. Așadar, intuiesc, lucraţi și acum, doamnă Suzana Fântânariu. La ce anume?

Am în general un flux continuu al creaţiei ca o necesitate spirituală puternică a existenţei mele, acum însă sunt concret motivată pentru că, în octombrie, voi avea o expoziţie retrospectivă la Muzeul Național de Artă din Timişoara, reconfigurând o parte din etapele parcurse de-a lungul timpului cu  lucrări  noi, care au o legătură intrinsecă cu ceea ce am creat până acum. Este un exerciţiu vizionar sever de selecţie şi ansamblu între ceea ce am creat și ceea creez în prezent. În planul expoziţional din toamnă este prinsă şi expoziţia amplă de la Muzeul de Artă „Bucovina”, din Suceava, expoziție curatoriată de Alexandru Chituța, directorul Muzeului Brukenthal. Nu lipseşte nici consemnarea zilelor brâncuşiene anuale de la Târgu-Jiu cu o expoziţie personală la Galeria de Artă din acest loc emblematic.

Enunţând mai sus planul expoziţional dens, revin cu răspunsul la întrebarea „la ce lucraţi acum?”: lucrez pe zeci de metri de hârtie metraj, desene mixte în pastel, laviuri acrilice mono şi semicolor, frize în care apar Portetele arborescente danteşti în mişcare. În paralel lucrez la o altă serie lungă modulară Glonţul prin hârtie şi zid, un ansamblu ambiental amintind de Revoluţia Română.

Şi aveţi şi o expoziţie la Roma, la începutul toamnei…

Da, expoziţia de la Accademia di Romania, Evadare din geometrie, al cărei vernisaj este în 13 septembrie este curatoriată de Alexandru Gerdanovits, din Klagenfurt, Austria, cu ansambluri de lucrări staţionate  de mai mult timp acolo. Apreciabil este faptul că munca sa de editare recentă a unui album bilingv româno-german, la editura Ritter s-a finalizat, iar proiectul expoziţional de la Roma indică o mişcare internațională benefică: România, Austria, Italia. Intermediar discret pentru realizarea acestui eveniment a fost și traducătorul Bruno Mazzoni, care are o empatie culturală specială pentru România prin traducerea cărților scriitorului Mircea Cărtărescu.

Aţi lucrat intens şi în timpul pandemiei. Au fost expuse undeva lucrările acelea?

Da, am lucrat cu intensă disperare, închisă într- un cub de beton, o „chilie de bloc” într-o singurătate abisală, la un ciclu de Portrete Covid (Efect Covid) care a marcat o etapă importantă (în ciuda unei realităţi crude) din viața noastră, o experiență la limita existențială trăită de întreaga lume. Acele 100 de portrete apocaliptice selectate constituie acum obiectul editării unui album bilingv (român-englez) prin autofinanţare, tipărit în Polonia graţie Firmei designerului Pavel Vereș şi a fiicei sale, Lavinia Vereș, din  Timișoara. Am dorit încă din 2020 să ofer publicului această mostră imagistică drept un semn de solidaritate umană. Este trist, dar sunt nevoită să mărturisesc că replica gestului meu etic a fost dispariţia din apartament a celor 16 portrete Covid expuse la Calpe Galery, la expoziţia personală  Durata impură, expoziţie nominalizată la Gala premiilor Radio România Cultural, Bucureşti,  2022. A fost prima expunere parţială a acestor portrete, urmată de expoziţia de grup„Introspections de la Galeria Macadar, la ICR Paris.

Dar energia pentru acest act creator neîntrerupt ce o generează?

Energia o iau tot din creaţie, din tainele existente în fiinţa umană care trebuie explorate la nesfârşit. Sunt convinsă că încheiem viaţa biologică fără să reuşim să explorăm până în străfunduri căile, meandrele, izvoarele interiorităţii, dar şi ale exteriorităţii interpretabile. Faptul că nu întrerup traseul explorator, dintr-o temeinică atitudine faţă de viaţă şi pericolele ei, presupune o credinţă adâncă în potenţialul artei, acela de a salva şi de a te salva prin punerea în valoare a unei estetici a trăirii, a unei etici revelatoare pentru spiritualitatea umană. Seva artei întreţine a doua viaţă a artistului, în afară de cea biologică.

Foto: Arhiva personală Suzana Fântânariu

„Nu mă cantonez doar în procesul tehnic, el vine de la sine în funcţie de acumulările unei îndelungi experienţe”

Desenaţi – şi în pastel, şi în tuş –, faceţi şi gravură, v-aţi dedicat şi cărţii-obiect o vreme. Fiecare dintre tehnicile acestea presupune o stare sufletească anume?

Da, pentru că genurile sunt diferite, dar au şi puncte de interferenţă, odată cu explorarea lor profesională în anumite etape de parcurgere a timpului devin genuri de sine-stătătoare purtătoare de mesaje, cu miză performantă şi nu doar experimentală. Mă întreb şi eu uneori dacă fragmentez traseul artistic abordând mai multe genuri cu limbaje şi materiale specifice sau consolidez cariera precum un zid construit cărămidă cu cărămidă? Acest cumul de genuri, mă ajuta să interacţionez, să fac legături de susţinere creând o arhitectură interioară a unui edificiu temeinic, consolidat în timp. De aceea expozițiile mele retrospective, sunt ansamblaje, sunt instalaţii panoramate în funcţie de spaţiul muzeistic, vehicularea tridimensionalităţii fiind pentru mine un studiu permanent regăsit şi în teza de doctorat Spaţiu şi semn o dialectică a devenirii imaginii de la planeitate la obiect (cazul cărții-obiect, Obiectele antropomorfe, Ambalaj pentru suflet, Procesiune etc.).

Cât priveşte starea afectivă a momentului confruntării cu unul din genurile enunţate mai sus ea este „măsurată” empiric în funcţie de ideea şi mesajul transmis către public, de stăpânirea profesională a limbajului artistic, necesitatea extrovertirii şi a eliberării neliniştilor creative. Nu mă cantonez doar în procesul tehnic, el vine de la sine în funcţie de acumulările unei îndelungi experienţe, iar starea specială afectivă nu dispare niciodată, este un foc al arderii permanente.

Ce înseamnă carte-obiect?

Teoretic este un termen postmodern, un gen artistic asociat subiectiv cărţii editoriale interpretat, metamorfozat. Creez o estetică specială a cărții-obiect care nu intră în regulile cărţii tipografice multiplicabile cu deplină libertate de a face din ea un simbol relevant. Dimensiunile au și ele o variabilitate largă: de la cartea liliput la cartea habitas.

La Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, pentru înfiinţarea celor două masterate: Grafica publicitară, Materie şi concept, am iniţiat un curs pe tema aceasta, singurul din ţară, cu rezultate maxime din partea studenţilor, invitaţia la Bienala internaţională de carte-obiect din Marsillia, Franța este doar un exemplu.

Desenul, fie în pastel, în tuş sau creion, este cotat ca maximă sensibilitate, fiind gestul cel mai sincer şi sensibil al artistului; el nu suportă prelucrări tehnice şi etapizări în execuţie. Am realizat sute de  desene mici până la cele monumentale, instalații-desen etc.

Gravura-xilogravura alb-negru, un gen impunător, concis, sintetic am practicat-o mai cu seamă în tinereţe. Am ales lemnul, cel de tei, lemnul etern, arhetipal fiind şi o „speculaţie” afectiv-poetică. Planşeta de lemn de tei destinată gravării în fibră longitudinală a fost cândva trunchi de copac, a fost vie.

Foto: Arhiva personală Suzana Fântânariu

„Actul creaţiei atemporalizează ideea vârstei”

Vârsta îţi creează nişte inhibiţii, spuneaţi la un moment dat. Şi ca artist sunt resimţite astfel de inhibiiţii?

Nu, ca artist nu resimt astfel de inhibiţii. Sunt bine ancorată în barca creaţiei. Actul creaţiei  atemporalizează ideea vârstei, iar senzaţia că revii la tinereţe este cea provocată de farmecul, pasiunea  provocările pentru explorările artistice. M-am referit, probabil la o inhibiţie a vârstei din punct de vedere biologic, dar o anumită interdependență între cele două vieţi consolidează poziţia perpetuă a vieţii în general fără temeri şi panică. Lipsa mea de pragmatism, însă, precum şi instinctul de autoconservare scăzut m-au adus uneori la incertitudini. Aceste aspecte, trecute fiind pe planul doi, au  devenit nesemnificative, exceptând accidentele sau bolile grave de care am avut parte.

Se spune că arta cere şi sacrificii. Aţi renunţat la ceva pentru a face artă sau vă încadraţi în zona norocoasă a excepţiilor de la această regulă?

Ar trebui să dau un răspuns din zona confesivă, dar mă tem că mărturisirile mele vor fi interpretabile, declarative şi eroice. Nu vreau să fiu percepută ca o victimă a artei, din respect pentru meseria care m-a predestinat. Da, m-am dedicat artei, învăţământului artistic, mediului civic, sacrificând familia dragostea, sănătatea, călătoriile, concediile, odihna,  nopţile, poziţia liberului profesionist etc. M -am despărţit de familie de la 13 ani urmând şcolile de specialitate, stând în internate sărace şi cantine (la Iaşi cinci ani, iar șase ani, ca studentă la Cluj). După absolvire chiar dacă am fost şefă de promoţie pe ţară, am fost repartizată la Craiova. Am parcurs toate provinciile româneşti ca un nomad obligat la pribegie şi readaptări geografice şi demografice. Riscul înstrăinării, al alienării a fost mereu un pericol.

„Cred că mi se potriveşte foarte bine mitul lui Sisif, în sensul că am urcat, m-am prăbuşit şi am urcat din nou”, mai spuneaţi…

Într–adevăr, traseul meu privat şi artistic nu a fost liniar. Am trăit în două epoci istorice diferite, una nefastă, dură, comunismul, alta fastă, postcomunismul, libertatea, democraţia. Trecerea timpului umbrit, lipsit de perspectiva de afirmare, timpul furat de sistemul comunist, cu cinism ideologic absurd, m-a obligat la eforturi uriaşe de recuperare a ceea ce am pierdut atât ca identitate artistică, cât şi ca profil conturat al omului eliberat.

M-am prăbuşit şi am urcat din nou, au fost episoade care s-au produs în funcţie de conjunctura socio-politică dar şi, de cea individuală:  Prăbuşirea la poalele piramidei, fiind mai întoteauna într-o solitudine perfectă a trezit conştiinţa şi voinţa de a te ridica, de a construi un nou început prin  purificare, foc ascuns, energie renascută. La 27 de ani, despărţirea de tatăl meu, ucis din confuzie, cu cruzime, în propria gradină, poate fi unul din exemplele  cutremurătoare. Am trecut prin multe momente dramatice iar cartea-manuscris Pagini de jurnal, nepublicată încă, va da măsura unei vieţi problematice severe, sisifice şi nu numai atât.

La Bienala internaţională de gravură de la Varna, Bulgaria, 1991, câteva ore am fost deţinătoarea Marelui Premiu în urma deciziei juriului internaţional, după care a fost retras din cauza celor 15 cm în plus ai dimensiunii xilogravurii depăşind cifra din regulament.

Consecvența şi tenacitatea artistică a muncii temeinice, precum şi vocaţia scrisului mi-au deblocat  sincopele survenite, obţinând performanțe la marile bienale internaţionale: Medalia de aur, Schio-Vicența /Italia, Premiul I Paris, Premiul ex equo, Banska Bistrika, ex Cehoslovacia, Premiul I Sharjah UAE, Premiul de excelenţă şi Medalia de argint, Beijing/China, Premiul de excelență Bitola / Macedonia,  Bursa Constantin Brâncuşi, Paris, Marele Premiu al UAPR etc.

„Eram, de copil, prematur receptivă la relaţia cu natura”

Despre copilăria dumneavoastră spuneţi că a fost „destul de gravă”. În ce sens?

Eram prea serioasă pentru vârsta mea de copil, sobră şi retrasă, interiorizată, meditativă. Realizasem şi ce înseamnă moartea prin înec, deoarece apa Moldovei era asurzitoare în cursul ei agitat, iar legenda cu înecarea căţeluşei Molda o ştiam deja din poveşti. Eram prematur receptivă la relaţia cu natura. La Baia premontană şi ploioasă erau ulițe înnoroiate cu ochiuri de apă. Stăteam minute în şir şi priveam cerul răsturnat, iar brazii pădurilor bucovinene, florile de câmp, păsările erau semnele vitale ale unei atracţii lirice inspiratoare. Cândva am făcut o ceremonie de înmormântare pentru o vrabie ucisă de un copil cu praştia; am mumificat-o. Mă gândesc dacă aceste amintiri au fost sursă de inspiraţie prelucrată  pentru mumiile pe care le-am realizat în anii ’90…

Dar de unde ştiaţi de tehnici de mumificare la cinci-şase ani?

Nu ştiam nimic, evident. Mă jucam instinctiv de-a anatomia utopică, făceam păpuşi din cârpe pentru că nu aveam jucării, le confecţionam cu o bună manualitate din resturi textile, impulsionată şi de un simţ matern ocrotitor, voiam să le dau viaţă, să vorbesc cu ele. Căutam o altă lume pentru că cea reală era prea dură pentru mine. Mereu mă retrăgeam în locuri discrete  să desenez, nu eram de găsit…

În lucrările dumneavoastră apare adesea păpuşa. La cât timp după capul acela de păpușă, cu ochi albaştri şi păr blond, dezgropat din pământ, ajuns „salvator sub bradul de Crăciun, la Baia, veghind nemurirea”, aţi primit prima păpuşă?

Nu am primit niciodată o păpuşă… Am găsit însă păpuşi aruncate, abandonate, întregi sau părţi din ele, din acestea am recuperat şi la maturitate. Capul acela de păpuşă l-a găsit fratele meu când tata ara pământul; eu aveam vreo patru ani atunci. A fost o mare descoperire arheologică…

„Port numele surorii tatălui meu, pe care nu întotdeauna l-am putut apăra”

Purtaţi numele surorii tatălui dumneavoastră, arestată politic şi care s-a prăpădit în temniţele comuniste. Care a fost povestea Suzanei Paraschiva Fântânariu?

Sora tatălui meu a pătimit mai mult de 13 ani în închisorile comuniste*. Îi port numele pe care nu întotdeauna l-am putut apăra. În anul în care m-am născut, 1947, mama i-a spus tatălui meu  că, neştiind dacă tanti Suzana trăieşte sau nu – nu aveau nicio veste de la ea – să îmi dea mie numele acesta, în amintirea ei. După ce m-am născut eu, ea venise pentru scurt timp acasă, de la puşcărie, apoi au arestat-o din nou. Era şefă la o librărie în Fălticeni şi acolo a fost un stoc de cărţi care trebuiau arse, iar ea a refuzat să le ardă, ascunzându-le într-un depozit. A fost urmărită de o colegă de a ei, turnată, iar noaptea a fost ridicată în cămaşă de noapte; împreună cu o altă soră a tatălui meu învăţătoarea Elena Popescu (care a fost condamnată la cinci ani de pușcărie) şi soţul ei, profesor de filosofie, Vasile Popescu (opt ani de puşcărie). Toţi locuiau împreună, iar cu ei, sora mea, Aurelia, elevă la Școala normală din Fălticeni, adoptată de ei. Tanti Suzana a fost urmărită şi după ce a ieşit din închisoare. A murit în Baia, în batjocură unora, iar noi, nepoții şi toate rudele, am avut probleme la şcoală şi în viaţa de zi cu zi, părinţii fiind umiliţi, urmăriţi  şi ameninţaţi.

În copilărie, povesteaţi într-un interviu, aţi desenat mereu coarne de berbec, păsări în zbor şi peisaje de iarnă. Aţi căutat, aţi găsit o explicaţie pentru chemarea spre aceste teme?

Am găsit o explicaţie: eu sunt născută în Bucovina, la Baia, unde iernile erau foarte grele; deseori nu puteam ieşi din casă pentru a merge la şcoala pentru că noaptea ningea atât de mult, de ajungea zăpada până sus la tocul uşii. Alteori, veneam de la şcoală  afundându-mă  până la gât în omăt. Mi-au plăcut iernile acelea, dar m-am şi temut de ele. Pe de altă parte, de mică m-a atras pictura lui Ion Andreescu. și făceam copii după peisajele lui de iarnă.

În privinţa coarnelor de berbec, parcă prea multe am desenat  însemnând  că în interiorul meu exista o aspiraţie a devenirii. Dar mă şi temeam puţin de berbeci, aveam şi noi acasă, dar nu din cauza asta desenam coarne de berbeci. Eram, intuitiv şi prematur, fascinată de spirală. Coarnele nu le desenam numai în linie, schematic, realizăm striațiile grafice osoase în detaliu.

Păsările, zborul lor (era altă obsesie) se regăseau adesea în maculatorul meu de desen, un caiet ieftin în care desenele erau înghesuite, de teamă că se vor termina filele şi nu voi mai avea altul. Cumpărăturile strict necesare erau făcute rar de la Fălticeni, până unde mergeam pe jos, șapte kilometri.

Asta se întâmpla în perioada în care nu aveaţi nici profesor de desen. Aţi avut ore de desen predate de un profesionist abia la liceu…

Da, până în clasa a VII-a, la Baia nu am avut profesor de desen, această disciplină fiind ignorată.  După absolvirea Şcolii elementare am dat admitere la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi. Acolo l-am avut profesor pe excelentul pedagog Ghiligor Pavel. Câţiva ani mai târziu, când m-am înscris la Institutul Pedagogic, de trei ani, m-a întors din drum şi m-a trimis la Institutul de Arte Plastice„Ion Andreescu” din Cluj, acolo mai puteam prinde în ultima clipă admiterea după o noapte de mers cu trenul spre oraşul ardelean în care nu fusesem niciodată.

Se poate spune că doar aţi fost ajutată să vă împliniţi destinul…

Da… Iar aceasta întâmplare constituie o filă biografică importantă. Am vorbit cu admiraţie, am şi scris despre el. Și îi sunt recunoscătoare. Era originar din Cluj şi repartizat la Iaşi. Era foarte tânăr pe atunci, dar extrem de serios, dedicat. A scos la lumină pe mai mulţi dintre noi, care am devenit artişti, a salvat talente. Pe mine m-a simţit că sunt mai neajutorată, mai sensibilă, a şi vorbit cu profesorul de matematică să nu mă „tortureze” cu materia lui, spunându-i că e sigur că eu voi ajunge artist – ceea ce pe profesorul de matematică l-a înverşunat şi mai tare…

În 1974, profesoară la Liceul de Artă din Craiova. Foto: Arhiva personală Suzana Fântânariu

„Am o durere în suflet în aceea ce-l priveşte pe I.D. Sîrbu”

După absolvirea Institutului de Arte Plastice din Cluj aţi fost repartizată la Liceul de artă  din Craiova, acolo unde, în anii ’80, l-aţi întâlnit pe I.D. Sârbu. Cum l-aţi cunoscut, cum i-aţi cucerit admiraţia?

Am fost şefă de promoţie pe ţară şi, teoretic, puteam să aleg Bucureştiul, Timişoara, Iaşiul. Mi-ar fi plăcut Bucureştiul. Practic, însă, în 1975 majoritatea repartiţiilor au fost la ţară, aşa că oraşe de genul Craiova, Târgu Jiu sunau chiar bine… Am stat la Craiova aproape 13 ani.

M-aţi întrebat de I.D. Sârbu… Am o durere în suflet în aceea ce-l priveşte: mi-a scris vreo 30 de scrisori, o parte din ele le-a scris în atelier, în faţa mea, spunându-mi: „Ține-le bine, Suzana”. În 1987 le-am dat spre publicare revistei Orizont; au fost publicate o parte. Am încercat, după 1990, să dau de ele, dar nu s-au mai găsit; probabil au rămas la tipografie şi s-au pierdut.

Sau poate sunt în dosarul de urmărit al lui I.D. Sârbu. Era urmărit din 1964.

Posibil… Soţia lui, doamna Lizica, era secretara noastră, la Uniunea Artiştilor Plastici din Craiova, iar secretariatul era sub atelierul meu, la subsolul clădirii. Domnul Sârbu venea din când în când la doamna Lizica, dar nu îmi explic nici acum cum de am avut atâta credibilitatea în ochii lui, de la primele întâlniri. Se strecura pe furiş uneori în atelierul meu, să vadă ce lucrez. Pe atunci făceam xilogravură, era fascinat de principiul alb-negru al imprimării lor manuale numindu-le engrame în prefaţa unui catalog. O parte din titlurile lucrărilor sunt date de el, ceea ce eu menţionez în expoziţii cu reală onoare. Inclusiv titlul expoziţiei pe care o voi avea în toamnă la Accademia di Romania din Roma, Evadare din geometrie, îi aparţine. Toate aceste scrieri destinate mie, creaţiei mele de tinereţe  sunt menţionate în cartea mea  Xilogravura matrice stilistică, apărută la editura Brumar, în 1998, o carte antologică care reuneşte croniile vremii de-a lungul timpului.

La Craiova, am deschis o expoziţie cu trei excepţionale eleve ale Liceul de Artă, viitoarele artiste, Alina Roşca, Luminiţa Țăranu, Ioana Bătrânu, la galeria Cromatic. I-am spus, înainte expoziţiei, doamnei Lizica Sârbu că mi-aş dori ca soţul ei să o deschidă. Mi-a răspuns: „Suzana, tu te arunci în bazinul fără apă. Fereşte-te de Gary pentru că e urmărit. Nu-ţi înfunda tinereţea.” Şi el mi-a spus ulterior același lucru. De altfel, nimeni nu-l chema niciunde, toţi se fereau de el. Consecinţele au urmat şi expoziţia fost închisă din dispoziţia directorului meu, Gheorghe Stănescu, care era securist. Şi, în plus, mi-a fost tăiat salariul. Mi-a zis: „Dumneata să-ţi câştigi mai întâi pâinea şi apoi să faci expoziţii la elevi cu I.D. Sârbu. Sunteţi pe lista neagră”.

Acesta e motivul pentru care, la un moment dat, I.D. Sârbu v-a numit „colegă de destin”?

M-a văzut că sunt afectată de ceea ce se întâmpla, dar totodată, curajoasă, lipsită de ideea de compromis şi fidelă prieteniei deschise reciproce. Împrietenindu-mă cu Lizica, prin vizitele făcute acasă la ei, aflasem cu uimire ce i se întâmplase lui I.D. Sârbu. Peste un an i-am cerut referinţe pentru o bursă în Italia. Şi iarăşi am fost atenţionată. „Suzana, te rog, nu te mai expune. Cum ceri tu de la Gary referinţe? Nu ai nicio şansă”. Drept urmare, pentru bursa de la Roma nu am primit paşaportul decât după patru ani de purtat pe drumuri de la Craiova la București şi invers.

Cunoşteaţi atunci şi drama în formă continuată, să o numesc aşa, pe care o trăia şi care fusese generată de tragedia prin care a trecut? Voi interpune între această întrebare şi răspunsul dumneavoastră un fragment dintr-o scrisoare pe care I.D. Sârbu i-a trimis-o, în noiembrie 1987, lui Nicolae Carandino, trecut şi el prin temniţele comuniste, scrisoare care a ajuns în dosarul de urmărire pe care Securitatea i l-a deschis lui I.D. Sârbu: „...Sunt un simplu cărturar, martor al unei felii tragice de istorie am cunoscut câţiva martori, am fost proletar, am făcut trei ani războiul, m-am ridicat până la un doctorat şi o conferinţă universitară şi am coborât în bolgiile iadului pe care le numesc puşcărie, mină, teatru, Craiova. Din aceste pedepse, ultima e cea mai cumplită, fiindcă nu doare (ca diabetul), fiindcă e pe viaţă, fiindcă e ucigător de stupidă şi de pustiitoare”.

Nu ştiam de această dureroasă scrisoare… Craiova a fost plină de securişti. Nu cu mult timp în urmă am descoperit pe internet o listă de turnători ai lui I.D Sârbu şi m-am îngrozit descoperind acolo şi un fost coleg al meu, mai în vârstă, despre care credeam că e blândul blânzilor, Ştefan Brădiceanu.

Cum am spus, și eu am plecat atât de greu la Accademia di Romania, unde primisem o bursă din partea Guvernul italian. Acolo m-au cazat în cameră, în acelaşi pat, cu o soţie de securist. Mă teroriza cu întrebările: „La ce te gândeşti, de ce nu dormi, de ce faci expoziţie aici ?”etc. şi m-a urmărit pas cu pas. A fost oribil! Asta după ce, cu ceva vreme înainte, îmi cumpărasem o maşină de scris, prilej de a fi  căutată de securiştii și  nevoită să o „radiez”.

Aţi verificat la CNSAS dacă nu aveţi dosar întocmit de Securitate?

Încă nu. Am tot amânat, ştiind că nu sunt suficient de pregătită să aflu „surprizele”, evitând încă un rând de zgură aşezat pe suflet în plină dobândire a libertăţii… Dar o voi face, sunt datoare să mă confrunt cu adevărurile care au contorsionat viaţa şi destinul meu. Bine că avem acces la ele.

V-aţi gândit să rămâneţi la Roma, atunci în 1985?

Da, mi-a trecut prin minte premeditat, dar nu am fost în stare. Nu am avut pe nimeni care să mă ajute şi nu ştiam cum ar trebui să fac să nu eşuez evadarea, cum să fac primii paşi în libertate. Aveam  32 de ani. Am întâlnit un profesor de limbi orientale din Botoşani, cred că ar fi fost dispus să mă ajute, dar eu având în spate istoricul de care vă vorbisem, eram urmărită pas cu pas la Roma. De exemplu, am avut şi un cumpărător care venise de la Florenţa să achiziţioneze din expoziţia personală trei gravuri, dar cei de la Accademia di Romania l-au întors din drum dezinformându-l: „Lucrările artistei nu sunt de vânzare”, cu toate că am răbdat de foame acolo, gazdele oprindu-mi toată bursa finanţată de Italia pentru chirie.

Aţi mai fost în străinătate înainte de Roma?

Da, în 1973 într-un schimb de experienţa universitară, cu studenţi şi profesori, între Institutul pentru crearea formelor din Offenbach am Main, R.F. Germania şi Institutul „Ioan Andreescu ”. A doua călătorie a fost după absolvire în 1976 în Germania Democrată, Berlin-Dresda, prin Uniunea Artiştilor Plastici de la Bucureşti.

Aţi ajuns la Timişoara, la finalul anilor ’86, căsătorindu-vă cu sculptorul Szakats Bella...

Fostul meu soţ era atunci profesor la Liceul de Artă din Timişoara, iar mai apoi a predat la Facultate de Arte. În anul 1991 am divorţat.

…Unde ați lucrat prima dată?

La Uniunea Artiştilor Plastici Timiş preşedinte era, când am sosit eu, Victor Gaga. El mi-a facilitat accesul la atelierul comun de gravură Graphium primindu-mă în Timişoara cu respect şi amabilitate. Apoi după un an am primit un spaţiu de 40 m pătraţi în actualul atelier unde am lucrat neîntrerupt 36 de ani. Recent revista Arta a organizat prin proiectul„Ateliere deschise” întâlnirea cu publicul interesat.

„Scrisul mă eliberează de anumite stări, e o altă viaţă”

Vă place şi să scrieţi, chiar aveţi şi talent…

Aşa credeţi? E un îmbucurător compliment. Scrisul mă eliberează de anumite stări. E o altă viaţă, tainică, discretă la fel de creativă.

Aveţi un volum de versuri, Exces de melancolie. Resimţiţi un exces de melancolie şi în viaţa de zi cu zi?

Da, sunt o melancolică incurabilă. E un fel de a fi care îmi întregeşte profilul de artist, melancolia ca stare fiind în proximitatea inspiraţiei, a visului. Sub semnul melancoliei, subiectele se decantează mai uşor se las[ aşteptate să fie explorate, mai ales în cuvinte, în vizual transpunerea fiind gestual declarativă. Sunt limbaje diferite cărora le găsesc punţi de intersecţie.

Melancolia vine din ceva inconştient, neexprimabil sau este generată de un ceva pe care îl conştientizaţi?

Melancola este meditativă şi necesară preludiului creaţiei, dar se instalează şi datorită unor goluri afective, căderi în abis sau visare cu ochii deschişi. De exemplu, dorul perpetuu de mama aflată mereu la distanţă. Dorul, o boală grea, generează melancolia…M-am despărţit de ea de la 13 ani, când am plecat  la Liceul de Artă din Iaşi, un alt judeţ. Fiind cea mai mică dintre cei şase fraţi, am dispus de dragostea totală şi specială a mamei care mi-a lipsit toată viaţa În timpul acesta mi-a scris o mulţime de scrisori; deşi avea doar patru clase, scria cu har şi cred că vocaţia mea poetică este o preţioasă moştenire. Pe patul morţii, în 2000, mi-a scris o poezie dictându-mi-o cu respiraţia la gură.

Melancolia este creativă chiar dacă există o contradicţie cu viaţa contemporană alertă şi dură uneori. Ea este pregătitoare creaţiei. Profesionalismul, experienţele în timp mă reaşează în poziţia artistului dornic de a transmite mesaje autentice adesea dramatice, care duc spre un strigăt spre o chemare cu ecou…

Foto: Arhiva personală Suzana Fântânariu

„Sper că acolo unde sunt lucrările mele să fie o bucurie pentru oameni”

Muzeul de Artă din Timişoara vă pregăteşte o expoziţie retrospectivă, în toamna acestui an. Înainte de aceasta, veţi expune la Accademia Romana din Roma. Unde altundeva pot fi văzute lucrări de-ale dumneavoastră?

Expoziţia de la Muzeul de Artă va fi în octombrie şi este parţial retrospectivă; atât timp cât artistul trăieşte ultimii ani trebuie aduşi în faţă indiferent de vârstă. Phanta Rei, totul curge şi totul se transformă…

Unde pot fi văzute lucrările? 20 de lucrări la Memorialul Revoluţiei din Timişoara; am lucrat patru ani acolo, la două proiecte mari, cu texte de Marcel Tolcea şi Florin Toma: 89 din fereastră şi 89 din uşă. dedicate evenimentului istoric rememorând pe toţi cei care, în decembrie 1989, ne-au făcut să vorbim acum liberi. Lucrările le-am donat Memorialului, iar acum am de gând, să le transfer periodic la Muzeul de Artă în cadrul expoziţiei.

Multe lucrări se află la galeristul Călin Petcana, probabil o parte sunt vândute. Recent este achiziţionată seria de 70 de Anatomii utopice pentru colecţia privată a poetului Marcel Mureșeanu. Aproximativ 50 la sută dintre lucrările mele sunt în Austria – la Alexandru Gerdanovits. O colecţie substanţială de xilogravuri se află la Jean Sahli, în  Elveţia, în colecţia George Şerban, care este una din cele mai importante, la familia Miana și Tiberiu Barta, la Muzeul Național de Artă Contemporană din Bucureşti, la Muzeul de Artă Timişoara, la Muzeul de Artă Iaşi, la Muzeul Literaturii Bucureşti, la Muzeul Brukenthal în viitorul apropiat, la Unversitatea Transilvania. 30 lucrări se află la Muzeul Municipal „Regina Maria” din Iaşi. Sunt în locuri diferite în ţară şi străinătate ceea ce îmi generează îngrijorare, neavând spaţiul necesar pentru a le depozita în locul în care trăiesc în vederea înfiinţării unei fundaţii sau a unui muzeu. Miza ar fi prea mare, iar eu  nu mi-am putut permite realizarea unui astfel de deziderat mult dorit. Sper doar că acolo unde sunt să fie o bucurie pentru oameni.

* Referinţe: în  Cicerone Ioanițoiu, Victimele terorii comuniste, arestați, torturați, întemnițați, uciși, 1-10, Editura Mașina de scris, București 2000-1010, vol. 3 , în Cătălin Ciolca, Cartea Fălticenilor de la A la Z, Editura PIM, Iași, 2010, pag. 87 și  în Dumitru Neculăeasa, Dreptul la memorie- Fălticeneni în temnițele comuniste, 1944-1964, Editura PIM, Iași, 2014, pag. 258-259; 178-179 Popescu Elena Fântânariu & Vasile Popescu.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.