Atacul terorist din 11 septembrie 2001, împotriva SUA a marcat un mare punct de cotitură către o reevaluare a ordinii mondiale şi necesitatea instaurării unei noi ordini se impune cu stringenţă în marea dezordine creată. Mitul invincibilităţii SUA a fost spulberat în decurs de câteva zeci de minute şi, dacă mica superputere mondială a fost atacată la ea acasă, celelalte ţări au devenit şi mai vulnerabile la asemenea ameninţări, altele decât războaiele convenţionale de până acum.

Osama Bin Laden a fost eliminat, însă pericolul există

Nu întâmplător se afirmă frecvent „nimic nu va mai fi ca înainte”, chiar dacă reacţia poporului american şi a unei mari părţi a comunităţii interna­ţio­nale a fost exemplară. Se pune în­trebarea: unde s-a greşit? Unde a gre­şit administraţia Bush în relaţiile SUA cu celelalte state?

Cu toate acestea, nu este timp pentru reflecţii îndelungate în detri­men­tul acţiunii. Finanţarea organiza­ţiilor teroriste din lume, inclusiv cele islamice radicale, are loc într-un ritm susţinut, în pofida strategiilor O.N.U., U.E. şi S.U.A. pentru stoparea finan­ţării acestora. Osama Bin Laden a fost eliminat, însă pericolul există. Să nu uitam că, în absenţa informaţiilor, ori­ce acţiune de prevenire şi de comba­tere a terorismului este imposibilă. Osama Bin Laden a construit, cu spri­jinul SUA la început, dar mai apoi cu sprijinul statelor sponsor din Orientul Mijlociu, o reţea de recrutare, pregăti­re, infiltrare, de asigurare logistică, cu fonduri în bănci importante din U.E. În aceste condiţii, democraţia occi­dentală pe termen scurt sau mediu nu mai pare o soluţie în problema tero­rismului. Problema teroristă pusă pe seama religiei ori a culturii este greşită şi nu poate ajuta prea mult. Războiul preventiv nu mai este o soluţie în continuare.

Ce este de facut? Întrebarea se impune, cu atât mai mult cu cât slăbi­ciunile instituţiilor cu atribuţii şi me­canisme colective de luare a decizilor în politica mondială pare o stare de nor­malitate. Din nefericire, acelaşi lucru se poate spune şi despre  capaci­tatea relativ scăzută de acţiune a U.E. şi N.A.T.O. Apreciind acestea, avem un prilej în plus să reamintim că se impu­ne fundamentarea unor strategii viabi­le pentru prevenirea şi combaterea terorismului, dincolo de o acţiune me­nită să susţină, poate, doar intenţiile şi nevoia de control asupra resurselor de petrol din Orientul Mijlociu. Din ce în ce mai mult este ştiut ca „Hegemonia luminată a S.U.A”, de fapt globalizarea, a generat teamă, invidie, neplăcere şi chiar ură, un recent exemplu fiind şi sin­guratatea SUA pe drumul de resta­bilire a democraţiei în Siria.

Sub semnul tăcerii ?

Asistăm, astăzi, la o confruntare dintre Orientul şi Occidentul lumii, în care Islamul devine nu doar un instru­ment de ripostă la noile teze şi orien­tări ale ştiinţelor sociale moderne, dar şi o temă abordată cu obsesie drept sin­gura cauză a acestei noi confrun­tări? Să fie vorba doar de o avalanşă de dis­cursuri care au drept subiect nu feno­menul islamic contemporan, ci intere­sul pentru petrolul ţărilor arabe? Spu­nem acest lucru, ştiut fiind faptul că statele arabe deţin monopolul zăcă­min­telor pe glob. Rezervele de petrol re­prezintă  60,17 % din totalul rezer­velor confirmate de petrol ale lumii, şi tota­lizează o sumă de 683,5 milioane de barili, petrol de care, nu o dată, statele oc­cidentale s-au arătat foarte interesate.

Se pare că „centrul de gravitaţie” al producţiei mondiale de petrol s-a mutat dinspre ţările industrializate ale Nordului (SUA, Canada, Mexic, Euro­pa şi vestul Rusiei) spre ţările în dez­voltare ale Sudului, în special Iran, Irak, Arabia Saudită, Angola, Nigeria şi statele din bazinul Mării Caspice. Po­trivit datelor oferite de Departa­mentul de Energie al SUA, procentul din producţia mondială de petrol ce revine producătorilor majori ai Nordului va scădea de la 27%, în 2001, la 18%, în 2025, în timp ce partea din producţie a producătorilor din Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu va creşte de la 50% la 61%21.

Privind doar spre Arabia Saudită, spre Egipt, Yemen, Iordania, Siria sau Iran înţelegem că interesele conduc la multiple divergenţe. În Arabia Saudită, Regele Abdallah bin Abd al-Aziz Al Saud este şi prim-ministru din 1 august 2005, Arabia Saudită fiind unul dintre aliaţii de bază ai SUA în Orientul Mij­lociu şi un important furnizor de petrol, cu un export zilnic de peste nouă mi­lioane de barili. Cu un PIB/cap de locuitor de 24.200 de dolari (locul 55 în lume), Arabia Saudită dispune de 25% (aproximativ 262 de miliarde de barili) din rezervele mondiale, în timp ce Irakul deţine 10% (aproximativ 112,5 miliarde barili). În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor din regiunea Golfului este condus de Fe­deraţia Rusă, cu peste 47.000 de miliar­de metri cubi, urmată de Iran, cu peste 24.000 miliarde de metri cubi, Qatar, cu aproximativ 17.000 miliarde mc, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, cu aproximativ 6.000 miliarde de metri cubi fiecare.

În aceste condiţii, ne mai sur­prin­de ceea ce s-a întamplat recent în ţări precum Yemen, Egipt sau Regatul Bah­rain? Să ne mai întrebăm de ce oa­re războiul declarat de Franţa împotri­va colonelului libian Moamer Ghadafi nu se mai termină? “În Irak, ameri­canii au adus haos, nu democraţie” – scria, la 12 ianuarie 2007, cotidianul Fi­nancial Times, într-un articol intitulat „Surge Toward Debacle in Iraq”. Ce să însem­ne toate acestea?

De-a lungul istoriei, sunt cunos­cute destule cazuri de crize şi conflicte generate de neînţelegeri privind resur­sele energetice. Atacul japonez de la Pearl Harbour a fost, în parte, conse­cinţa deciziei SUA, din 1941, de a limi­ta exporturile de petrol către insulele nipone, drept urmare a invadării Chi­nei. Operaţiile din Angola şi Cecenia au la bază puternice motivaţii economice, ştiut fiind faptul că deţin importante rezerve energetice de o calitate supe­rioară. De asemenea, numeroase crize energetice au avut loc din 1970 până astăzi: criza petrolului din 1973 – 1974, cauzată de embargoul impus OPEC-ului de majoritatea statelor arabe producă­toare de petrol, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident în războiul de Yom Kippur, criza energe­tică din 1979, ca urmare a revoluţiei iraniene, explozia preţurilor petrolului din 1990, cauzată de războiul din Golf, creşterile importante ale preţurilor re­surselor energetice (începând cu 2001), pe fondul stagnării producţiei mondiale de petrol corelat cu creşte­rea cererii în SUA, China şi India, explozia preţurilor petrolului din 2011 cauzată de instabilitatea din Yemen, Egipt si Libia, dar şi de criza mondială.

Nevoia de resurse este din ce în ce mai evidentă. Ţări precum SUA, Chi­na, Rusia sau Franţa sunt în topul celor mai mari consumatori de resurse energetice, accesul la resurse repre­zen­tând, de cele mai multe ori, doar o problemă de timp. Cum bine se cu­noaşte, intervenţia SUA şi aliaţilor săi din 1991, în Kuweit, a fost motivată, în principal, de necesitatea de a securiza petrolul din zonă şi de a-l împiedica pe Saddam Hussein să-şi extindă controlul asupra lui. În al Doilea Război, obiecti­vul a fost diferit, fiind vorba de o pozi­ţio­nare strategică.

Lup­ta pentru energie nu mai este numai în culise

Nu toate ţările amintite sunt cen­trate, însă, exclusiv pe consum. Stocu­rile de resurse energetice permit spe­culaţiile de pe piaţă şi duc la creşterea preţurilor la combustibili şi a cheltu­ielilor de producţie agricolă şi, în mod implicit, la profituri uriaşe. Dincolo de interpretări, că ne place sau nu, sun­tem martorii unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice, dar şi al unui schimb de idei prin care se încearcă rediscutarea rolului pe care Islamul îl are sau ar trebui să îl aibă în contem­poraneitate, motivele putând fi înţelese din variate unghiuri. Clarificarea şi înţelegerea manifestărilor şi intenţiilor sale, într-un climat în care simpla menţionare a termenului “Islam”, ca religie, aduce în prim-plan raportul dintre acesta şi extremismul practicat în numele acestei religii. Acesta este la fel de intens dezbătut precum con­ceptul de „jihad islamic”.

Preocuparea Occidentului pentru locul deţinut de Islam în contexte istorice succesive nu reprezintă decât un paravan în atingerea unor scopuri prestabilite. În contextul amplificării competiţiei economice mondiale, cu­cerirea şi menţinerea pieţelor este în primul rând o problemă de resurse. Apare tot mai clar faptul că tendinţele geopolitice actuale, cât şi cele de per­spectivă sunt de natură preponderent economică. Economia mondială este dependentă în continuare de resursele energetice convenţionale, iar criza energetică continuă să se adâncească. „Maximul istoric”al barilului de ţiţei evoluează aproape săptămânal, iar pentru majoritatea statelor devine tot mai dificil accesul la resursele scumpe.

Giganţii economiei mondiale sunt într-o competiţie acerbă pentru câşti­ga­rea supremaţiei pe piaţa aurului negru. Lup­ta pentru energie nu mai es­te numai în culise. Ea s-a mutat şi în tea­trele de război şi va continua să des­chidă şi alte teatre, Libia fiind exem­plul cel mai apropiat.

General r. prof. univ. Anghel Andreescu
Comisar-şef prof. univ. Nicolae Radu