Are 12 ani. După ce a ieşit cu părinţii la unul dintre protestele ce au succedat violenţele Jandarmeriei de la mitingul antiguvernamental din data de 10 august, a început să-şi pună întrebări despre viitorul ţării, despre viitorul său în această ţară, despre modul în care ar putea ajuta România şi trimite un strigăt de disperare către oamenii mari, care pot schimba lucrurile în bine.

Am primit la redacţie scrisoarea unei copile în vârstă de 12 ani, din Timişoara. Denisa Belean, elevă la Şcoala Generală nr. 19 şi, recent, participat cu părinţii săi la unul dintre protestele ce au succedat violenţele Jandarmeriei de la mitingul antiguvernamental din data de 10 august. Marcată de evenimentele din ultima perioadă, de scenele de violenţă cărora le-au căzut victime oameni nevinovaţi care au fost gazaţi sau bătuţi, de participarea sa la un protest faţă de abuzuri şi nedreptăţi, şi-a pus pe hârtie gândurile care o frământă. Gânduri de om mare. Scrisoarea Denisei, care uimeşte, pe fond, prin înţelepciune, prin maturitate, este, de fapt, strigătul de disperare al unui copil.

„Stăteam în pat, gata să intru în lumea viselor. Liniştea mi-a fost tulburată de mama, care mă sună să-mi zică ceva important: «Mamă, trezeşte-te. Mergem la protest.» Eu, buimacă, îi răspund cu jumătate de gură că n-am chef, că era să adorm şi m-a trezit. Mama, stăpână pe ea, îmi spune ferm: «Nu mă interesează. Ia-ţi nişte haine şi grăbeşte-te, că întârziem. Spune-i şi surorii tale să vină.»

Oftând, mă conformez. Îmi şi steagul tricolor din faţa uşii. Urcând în maşină, mă tot băteau gânduri negative, creându-mi imagini înfiorătoare. În mintea mea era un balamuc de întrebări: Oare se va întâmpla ceva rău? Dacă jandarmii aduc spray lacrimogen? Dacă ne pierdem vederea pentru totdeauna? Dacă ne intoxicăm? Cine ştie ce oameni or să fie pe acolo? Imposibil, îmi spun apoi, nu te mai gândi la asta. Totul o să fie bine.

Ne îndreptăm spre centrul Timişoarei. Găsim protestatarii în faţa Prefecturii. Stăm puţin acolo, după care ne deplasăm spre Piaţa Operei. Nu e aşa rău, îmi spun. Îmi place. M-am înşelat în legătură cu oamenii. Toţi cei de aici sunt deştepţi, calculaţi, inelectuali, siguri pe ei. Oameni care îşi iubesc ţara. Oameni care luptă pentru ceea ce iubesc. Oameni care se sacrifică pentru România. Oameni care strigă: «Vrem o schimbare!», în urechile bine acoperite ale PSD-ului. Oameni corecţi.

În final ajungem în centru, evenimentul încheindu-se cu imnul României. În timp ce cântam, analizam fiecare vers. După care m-a lovit realitatea: îmi venea să plâng, înţelegând versurile, înţelegând în situaţie se află România. Mi-a venit să plâng pentru viitorul meu şi al celorlalţi copii. Mi-a venit să plâng, pentru că mi-am dat seama că oricât de mult cerem, dacă nu facem nimic e întotdeauna în zadar şi, oricât de mult i-am ruga să se schimbe, nu va fi posibil.

În momentul acela mi-au venit în minte două variante: ori plec din ţară şi îmi găsesc o universitate bună şi un job bun, fără să mă mai întorc în România, ori plec dincolo doar pentru studii şi mă întorc, să pun în aplicare subiectul în care voi excela. Ambele variante au atât avantaje, cât şi dezavantaje: dacă plec de tot, voi învăţa mai bine şi o să am un job mult mai bine plătit faţă de cele din România şi pot ajunge cineva în lumea asta. Dar dacă nu stau în ţara mea, generaţia care ar putea schimba România va pierde pe cineva. Aşa că, dacă plec temporar, aş putea aduce acasă ideile ţării în care am studiat şi pot să le dezvolt aici, dar dacă nu reuşesc va trebui să renunţ şi să migrez în ţara în care am studiat. E foarte greu să aleg. Vreau să salvez România, dar în acelaşi timp vreau să devin cineva în lume. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mă întristez mai tare.

Acum vreau să mă adresez poporului român: Ştiu că e foarte greu, dar trebuie să lupţi şi să elimini oamenii toxici. Poporule, îndreaptă-te şi revizuieşte-ţi comportamentul! Trebuie să fiţi foarte uniţi în perioada asta dacă vreţi să învingeţi. Am încredere în voi. În momentul acesta, trecut de miezul nopţii, mă gândesc la cât de catastrofală e situaţia ţării noastre…

Am scris scrisoarea aceasta pentru că sunt foarte revoltată, dar mi-au apărut în minte şi alţi oameni care s-au revoltat şi ei. În sinea mea îmi zic: Da, am văzut oameni de diferite vârste care se plâng, dar la 12 ani să nu mai vreau să trăiesc în România?! Ce-i asta? Oameni buni, suntem copii, trebuie să vă sacrificaţi, pentru ca noi să avem un viitor mai bun şi însorit, nu unul murdar, plin de gunoaie şi hoţie. Sper că veţi modifica ceva, că eu, sincer, nu mai rezist!”