Avem, pe de o parte, criza ucraineană şi politica expansionistă a Kremlin-ului, o reală ameninţare la adresa întregii Europe. Avem, pe de alta, expansiunea, inclusiv în Parlamentul European, a populismului, a naţionalismului şi a extremismului, care fac, direct sau indirect, jocurile Moscovei. Şi mai avem partide care, deşi nu se revendică a fi din aceste familii politice, fie joacă, direct sau prin interpuşi, cartea naţionalismului, fie sunt tentate să îmbrăţişeze teme extremiste.
L-am invitat pe europarlamentarul PMP Cristian Preda la un dialog despre modul în care e perceput din Parlamentul European acest cumul de ameninţări la adresa UE. Concluzia este că „Ofensiva rusă caută să ajungă la braţul Chilia. Vin vremuri foarte grele şi cred că ar trebui să fim pregătiţi, atât politic, cât şi militar, pentru o confruntare pe care nimeni n-o bănuia acum un an”.
„PSD ne propune o reformulare a naţionalismului ceauşist”
Sunteţi coleg în Parlamentul European cu politicieni „mândri că sunt români” şi, în plus, „care vor apăra România”. De ce e nevoie de mesaje naţionaliste – care, prin prezenţa lui Martin Schulz la lansarea campaniei, primiseră practic girul Socialiştilor Europeni –, din moment ce membrii PE sunt reprezentanţii popoarelor Uniunii, nu strict ai ţării care îi trimite la Bruxelles?
Aş observa, mai întâi, că e contradictoriu să pui împreună mândria şi o promisiune defensivă. Atunci când aperi ceva, eşti cu arma în mână, nu ai timp să îţi reciţi îngâmfarea. De fapt, PSD ne propune o reformulare a naţionalismului ceauşist.
De ce a participat Martin Schulz la circul socialiştilor români? Din acelaşi motiv pentru care a închis ochii la alianţa socialiştilor bulgari cu extremiştii de la Attaka: pur şi simplu, pentru socialiştii europeni, în Est sunt îngăduite derive. Unii vor spune că e o consecinţă a unui complex de superioritate. Eu cred că e vorba despre indiferenţă etică.
A folosit naţionalismul PSD în campanie? Mi-e greu să spun. Au obţinut mai puţine voturi decât le acordau sondajele. Să fie oare din pricina unei rezerve faţă de naţionalismul tâmp?
Percepeţi vreun mesaj subliminal transmis prin acest slogan de campanie?
Singurul mesaj subliminal este: suntem ceauşişti, nu ne-am schimbat, contaţi pe noi! Cum nostalgicii sunt numeroşi, bazinul electoral e mare. Va fi fost el atins?
Au mai fost state ai căror politicieni, parte a aceluiaşi grup politic sau a altuia, care au jucat, în campania pentru europarlamentare, cartea naţionalismului?
Sunt partide din alte grupuri politice care au jucat cartea naţionalistă. Mă gândesc la Frontul Naţional din Franţa, la Democraţii suedezi, la Partidul Poporului Danez sau la Partidul Finlandezilor (în trecut: Adevăraţii Finlandezi). Dacă Marine Le Pen, care conduce FN, nu a reuşit să constituie un grup politic distinct, în schimb naţionaliştii danezi şi cei finlandezi sunt în grupul Conservatorilor, alături de colegii lui David Cameron şi Alternativa pentru Germania, în vreme ce naţionaliştii suedezi au fost primiţi în grupul condus de Nigel Farage şi din care mai fac parte italienii din Mişcarea 5 stele.
„Partidul România Unită reia teme şi propuneri politice ale PUNR şi PRM, din anii 90”
Au trecut doar trei luni de la alegerile pentru PE – pe care alianţa PSD-UNPR-PC le-a câştigat cu sloganuri naţionaliste –, când în ţară a fost anunţată apariţia Partidului România Unită, înfiinţat de Bogdan Diaconu, fost membru PSD, colaborator al Vocii Rusiei. Pun apariţia acestui partid ultranaţionalist faţă în faţă cu o declaraţie relativ recentă a geostrategului Stratfor, Robert Kaplan, care, vorbind despre metode pe care le-ar putea folosi Rusia pentru a influenţa opinia publică, amintea dorinţa puterii de la Kremlin ca partide naţionaliste de dreapta să aibă succes în Europa. Ceea ce vedem poate fi parte a unui scenariu gândit la Moscova, la care PSD nu şi-a permis, încă, o contribuţie directă şi asumată oficial, ci doar prin interpuşi?
Dacă nu mă înşel, Bogdan Diaconu şi-a început cariera la PSD, a trecut pe la Partidul Conservator, a revenit la socialişti, după care a înfiinţat PRU. E interesant de remarcat faptul că fondarea partidului a fost precedată de publicarea unei cărţi cu titlul România Unită, ca şi a unei serii de articole de presă foarte vehemente. Avem de-a face, altfel zis, cu un ideolog. Din câte îmi dau seama, este vorba despre o reluare a temelor şi propunerilor politice făcute de PUNR şi PRM, în anii nouăzeci: scoaterea în afara legii a UDMR, unirea cu Moldova în afara Uniunii Europene, întărirea rolului SRI în politica de zi cu zi, teza potrivit căreia „ne salvează un lider ca Vlad Ţepeş” etc. etc.
Nu pot specula în privinţa Rusiei şi a planurilor pe care le-ar fi urzit în România şi, cu atât mai puţin, în privinţa prezenţei sau absenţei dlui Diaconu din aceste planuri. Am bănuieli, dar nu certitudini, aşa că nu mă voi exprima.
Ceea ce pot să vă spun, în schimb, fără ezitare, este că în Parlamentul European avem apărători foarte vocali ai Rusiei: atât printre radicalii de stânga, cât şi printre cei de dreapta. Extremele se întâlnesc din nou. Din România, nu există în forul european parlamentari care să se fi afiliat la grupurile politice radicale, dar printre euro-deputaţii pesedişti şi aliaţii lor din PC şi UNPR se găsesc, am eu impresia, admiratori ai Rusiei şi ai stilului autoritar.
„Mă îngrijorează faptul că, în PE, mai multe partide venerabile şi moderate sunt tentate să îmbrăţişeze teme extremiste”
Extremismul escaladează în Europa. În Parlamentul European au intrat, în mai, nouă partide de extremă dreaptă. Câte noi locuri au câştigat în această legislatură faţă de precedenta?
Dacă extrema dreaptă e grupul lui Farage, atunci creşterea e de la 32 la 48 de membri. A crescut mult şi extrema stângă, care are 51 de aleşi, faţă de 35, în 2009. E semnificativ şi faptul că tabăra non-afiliaţilor, adică a deputaţilor refuzaţi de toate grupurile, inclusiv de comunişti şi naţionalişti, şi-a sporit efectivele de la 22 la 52. Dacă adunăm toate aceste persoane, avem o cincime dintre aleşi între extremişti.
Sunt deja motive de îngrijorare?
Pentru un moderat ca mine, avem toate motivele să fim îngrijoraţi. Fiindcă aceşti deputaţi sunt expresia unei sensibilităţi, tot mai prezente în spaţiul public, din câteva state-membre şi care atribuie Europei eşecul în politicile naţionale. E, de fapt, simplu să fii incapabil şi să dai vina pe Bruxelles. Din punctul de vedere al deciziei, extremiştii nu au influenţă în PE. Sunt, însă, foarte vocali. Ce mă îngrijorează, pe de altă parte, este faptul că mai multe partide venerabile şi moderate au fost tentate să îmbrăţişeze teme extremiste, cu ambiţia de a vâna pe un teren care le era străin. „Dacă noi nu spunem nimic, dacă noi nu formulăm îngrijorările deja exprimate de radicali în spaţiul public, într-un mod ceva mai rezonabil, atunci extremiştii vor câştiga şi mai multă simpatie” – cam aşa au raţionat şi conservatorii britanici, şi partide membre în PPE, care erau confruntate acasă cu extremişti. Ce s-a petrecut până la urmă? Populismul s-a extins. UKIP a câştigat şi mai mult de când David Cameron a încercat să-l imite pe Farage. În Franţa, Frontul Naţional a devenit şi mai influent de când câţiva membri UMP au îmbrăţişat tezele lui le Pen. Alegătorii preferă mereu copiei originalul. Singura soluţie e moderaţia, nu imitarea flască a radicalilor. Altfel spus, Europa nu are nevoie de forme leşinate de extremism, ci de soluţii rezonabile şi raţionale.
CV Cristian Preda
Studii
1998: doctorat în studii politice la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, cu menţiunea “foarte bine, cu felicitările juriului în unanimitate”
1996-1997: New Europe College Bucureşti, studii de filosofie politică
1994-1998: E.H.E.S.S., Paris, studii doctorale
1991-1994: Universitatea Paris I – Panthéon Sorbonne, studii doctorale
1990-1991: Universitatea Paris I – Panthéon Sorbonne, master în istoria filosofiei, cu menţiunea „foarte bine” (16/20)
1986-1991: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie:Licenţă în instoria filosofiei, şef de promoţie 9,95 / 10
1981-1985: Liceul Nicolae Bălcescu, București: Bacalaureat: 9,55 /10
Experienţă universitară
2005: director de teză la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice
2004: decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti (reales în 2008)
2004: profesor, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice. Din 1992, preparator, asistent, lector, conferenţiar
Alte activităţi profesionale
Consilier prezidenţial şi reprezentant personal pentru Francofonie al Preşedintelui României (martie 2007 – prezent)
Secretar de stat şi reprezentant personal pentru Francofonie al Preşedintelui României (septembrie 2005 – februarie 2007)
Director al colecţiei Polis, Editura Humanitas (din ianuarie 2003)
Chef de projet ale filialelor Biroului pentru Europa Centrală şi Orientală al Agenţiei Universitare a Francofoniei (octombrie 2001-decembrie 2002)
Editor al revistei Studia politica (din ianuarie 2001)
Director al colecţiei „Societatea politică”, Editura Nemira (ianuarie 1998-decembrie 2002)
Colaborator la revistele Litere, Arte & Idei (1992-1996), Dilema (din 1994), Cartea (1995-1996) şi 22 (din 1996)
Redactor la revistele Sfera Politicii (1992-1996) şi Polis (1995-1997)
Consilier la Administraţia Prezidenţială (martie 1999-decembrie 2000)
Traducător – colaborator la diturile Humanitas, Babel,
Anastasia, Nemira
Aţi observat o tentativă de grupare, în PE, a acestor partide?
Am vorbit deja despre grupurile politice care au strâns radicalii: unul se cheamă Stânga Unită, altul, Europa Libertăţii şi a Democraţiei Directe. În tabăra neafiliaţilor avem, pe de altă parte, în afara Frontului Naţional, formaţiuni precum Jobbik, flamanzii de la Vlaams Belang, italienii din Lega Nord, grecii din Zori Aurii, dar şi din Partidul Comunist, olandezii din Partidul Libertăţii sau nemţii din Partidul Democrat Naţional. Tot aici erau, în mandatul trecut, şi peremiştii.
Care sunt temele preponderente pe care marşează?
Aş zice că avem o combinaţie de izolaţionism („e mai bine fără Europa decât cu ea”), radicalism („totul e greşit”), utopie („e nevoie de o nouă ordine politică”) şi intoleranţă faţă de celălalt („de vină sunt românii şi bulgarii sau turcii, musulmanii, romii etc.”). Dozele în care sunt combinate aceste ingrediente diferă de la ţară la ţară. Există, însă, un punct comun, şi anume pesimismul. Dacă în urmă cu 25 de ani, imediat după căderea Zidului Berlinului, Europa era un tărâm al optimismului, acum suntem din nou ameninţaţi de neîncredere.
Care apreciaţi că sunt cauzele ce stau la baza câştigării de teren electoral de către astfel de formaţiuni politice?
Nu putem ignora, desigur, criza economică şi derivele financiare din ultimii ani. E terenul cel mai bun pentru populişti. Aşa s-au afirmat formaţiuni precum Mişcarea 5 stele sau Syriza. Dau aceste două exemple şi pentru a releva faptul că există şi o circumstanţiere naţională a felului în care politica e influenţată de criză. Aşa cum se ştie, situaţia din Grecia a pus în pericol de faliment ţara, dar şi moneda comună europeană. Italia a fost, la rândul ei, ameninţată de colaps. Pe acest fond, avem, pe de o parte, succesul electoral al lui Alexis Ţipras, un extremist de stânga, care se diferenţiază de comunismul tradiţional din Grecia, respectiv ascensiunea unei formaţiuni de pură extracţie populistă – sub bagheta lui Beppe Grillo, un vechi contestatar al establishment-ului italian.
Are UE, prin politicile promovate, o vină pentru această stare de fapt?
Adversarii Europei spun, într-adevăr, că ea e problema, nu soluţia. Democraţia europeană nu e perfectă, dar a afirma că instituţiile comunitare – Comisia sau Parlamentul – au o vină pentru deteriorarea situaţiei din statele-membre e absurd. Nimeni nu a prezentat vreodată o probă concretă a unei asemenea afirmaţii. Menţionez aici şi critica la adresa extinderii: îi am în vedere pe cei care spun că situaţia în Europa e proastă din pricina extinderii la ţările din Centrul şi Estul continentului. Am fost confruntat eu însumi cu adversari politici care susţineau că România nu trebuia să fie primită în UE, în 2007. „Da, am spus, aveţi dreptate. România trebuia să intre, ca şi celelalte state ex-comuniste, în 1990”. Dacă toate fostele economii planificate ar fi primit sprijinul de care a avut parte RDG, după reunificare, dacă noile democraţii estice ar fi fost integrate imediat după căderea comunismului, multe dintre dramele europenilor ar fi fost evitate. Tranziţia a fost mai grea fără Europa. Nu vreau să intru pe terenul speculaţiilor şi nici al lamentaţiei. Dar cred că azi ar trebui să folosim lecţia anilor nouăzeci, când tratăm chestiunea Ucrainei sau a Moldovei sau a Georgiei. Culmea e că există acum în Parlamentul European voci mai reţinute la adresa viitorului european al Kievului decât erau înainte de căderea lui Ianukovici…
E real pericolul ca extremismul să ameninţe, la un moment dat constructul european?
În unele dintre statele-membre, extremismul e o imensă povară politică. Ce e interesant e că el se manifestă şi în ţări cu tradiţie bipartidistă, dar şi în unele care cultivă coaliţiile. Secesioniştii din Vlaams Belang şi izolaţioniştii din UKIP apar în două sisteme politice foarte diferite. Politica europeană e mai aproape de democraţiile de compromis, de tip olandez sau belgian: şi componenţa Comisiei Europene, şi majorităţile din Parlamentul European sunt bazate pe compromisul a trei mari familii politice. E vorba despre Populari, Socialişti şi Liberali. Cred că şi statele-membre ar putea trage profit, în politica domestică, de pe urma acordului moderaţilor.
Ce ar trebui făcut de acum încolo, la nivel de UE, de către PE, pentru a nu se ajunge în situaţia scăpării de sub control a extremismului?
Sunt convins că politicile Comisiei nu vor fi afectate în vreun fel de deriva extremistă. În Parlament, în schimb, e deja mai mult zgomot, fiindcă extremiştii ţin să-şi strige – la modul propriu – convingerile. Chiar ieri am avut parte de o scenă de acest fel, în Comisia de Afaceri Externe, care se pregătea să ratifice Acordul de Asociere cu Ucraina. S-au opus, pe lângă comunişti, membrii UKIP, iar cel care exprima poziţia grupului – altfel, înnobilat cu titlul de sir – a ridicat tonul, fiind dat afară, de către preşedintele de şedinţă, pentru tulburarea ordinii. Am putut trece la vot: 48 din cei 61 de membri au fost de acord cu ratificarea Acordului UE-Ucraina.
Care consideraţi că este, în momentul de faţă, cea mai mare ameninţare la adresa UE?
Rusia, prin politica ei expansionistă, este cea mai gravă ameninţare la adresa Uniunii Europene. Moscova a fost partenerul nostru strategic. Nu mai e. Din clipa în care ea a intrat în Crimeea, a început războiul în Europa. UE a decis să combine sancţiunile şi propunerile de negociere. Deocamdată, singurele succese au fost obţinute nu de către diplomaţi, ci de către militarii ucraineni, care au reuşit, după alegerea lui Petro Poroşenco, să recupereze teritorii controlate de ruşi. Din păcate, ofensiva rusă caută să ajungă la braţul Chilia. Vin vremuri foarte grele şi cred că ar trebui să fim pregătiţi, atât politic, cât şi militar, pentru o confruntare pe care nimeni n-o bănuia acum un an.
„În campania pentru europene, am aflat că în PSD se declanşase un adevărat război pentru poziţia de comisar”
În ţară a fost declanşat un scandal politic pe tema numirii comisarului european, cu acuzaţii publice între preşedinte şi premier. Ambii titulari ai Puterii executive au vorbit, până la un anumit moment, de Dacian Cioloş. Apoi s-a aflat că, în secret, Victor Ponta a nominalizat-o pe Corina Creţu, „detaliu” pe care şeful statului l-ar fi aflat când a ajuns la Consiliul European. Cine trebuie să facă numirea şi în ce condiţii?
Scandal a fost şi-n 2007, atunci când numirea lui Vosganian de către Guvern a creat o criză politică de proporţii, încheiată cu respingerea candidatului de către Manuel Barroso. A fost, până la urmă, nevoie de o altă numire: aşa a devenit Ludovic Orban comisar pentru multilingvism. Acum, scandalul a început de la ambiţia premierului de a participa la Consiliul European. E şi o presiune din partea familiei socialiste europene în această direcţie, fiindcă nu sunt prea multe ţări în Europa conduse de stânga.
Cât priveşte numirea comisarului, scandalul a fost mult mai straniu decât acum şapte ani, fiindcă în spaţiul public, atât preşedintele, cât şi premierul păreau să susţină aceeaşi persoană, adică pe actualul comisar Dacian Cioloş, aşa că multă lume nu înţelegea de ce se ceartă cei doi, atunci când îşi disputau numirea. În campania pentru europene, am aflat că în PSD se declanşase un adevărat război pentru poziţia de comisar şi am spus public cine are ambiţia de a merge la Bruxelles: au fost două femei – Corina Creţu şi Rovana Plumb –, şi doi bărbaţi – Titus Corlăţean şi Mircea Geoană. Declaraţia mea a fost consemnată, dar ignorată.
Cine a făcut nominalizarea, de fapt?
Până la urmă, s-a descoperit că Ponta a nominalizat-o şi pe Corina Creţu. El a folosit pretextul parităţii de gen, ştiind că Jean-Claude Juncker a promis că va avea minimum nouă femei în Comisie. La data la care Ponta făcea propunerea, erau doar cinci propuse.
A confirmat preşedintele CE, Jean Claude Juncker, că preşedintele Traian Băsescu a purtat negocierile, aşa cum acuză premierul Victor Ponta?
Din câte ştiu, preşedintele Comisiei nu a vorbit public despre negocieri şi nici nu cred că o va face. Acestea reprezintă un tip de acţiune care nu e niciodată transparentă. Numărul celor care intervin în negocieri e oricum foarte mare.
De ce credeţi că a fost ţinută secretă numirea Corinei Creţu?
Pentru a-i spori şansele de a fi numită. Premierul ştia că un anunţ public ar fi produs scandal, iar răspândirea lui în Europa ar fi complicat audierea ei în Parlamentul European.
Pe ce criterii este desemnat un politician să ocupe funcţia de comisar european?
Sunt diverse criterii. Nu le pot evoca pe toate, dar câteva exemple ne pot lămuri. Francezul Pierre Moscovici sau belgiana Marianne Thyssen sunt politicieni cu mare experienţă şi-n politica naţională, şi-n Parlamentul European. Slovena Alenka Bratušek s-a propus singură, fiind premier demisionar în ţara sa. Italianca Federika Mogherini, ministru de Externe în ţara sa, e susţinută de premierul Matteo Renzi, care a vrut un post important pentru socialiştii italieni, care au obţinut cel mai bun scor al unui partid de stânga din Europa, la scrutinul din mai. Germanul Günther Oettinger a fost propus şi pentru viitoarea Comisie, după ce a avut un mandat foarte bun la Energie, care venea după două decenii de politică în Baden-Württemberg.
Ce a recomandat-o, de fapt, pe Corina Creţu?
Adversarii spun că doar prietenia ei cu soţia premierului, în vreme ce suporterii candidaturii menţionează experienţa Corinei Creţu din Parlamentul European. În politică, nu ştii niciodată cine are dreptate: partizanii sunt orbi, iar cei neutri n-au informaţii complete.
Doamna Cincea, de ce continuati sa dezinformati. Unde a fost Bogdan Diaconu „colaborator” al Vocii Rusiei? Daca dvs vi se preia acum un material pe siteul respectiv inseamna ca sunteti colaboratoare? Omul a spus clar despre ce este vorba…De ce continuati sa mintiti?
Va sufoca ideologia?
Înainte de a vă inflama, domnule „Marin”, documentaţi-vă, să fiţi sigur că ceea ce spuneţi e corect. Sigur, în varianta în care nu minţiţi cu intenţie…
Numele d-lui Bogdan Diaconu apare pe acel site nu o singură dată. În plus, atunci când se preia un articol, se menţionţionează sursa de unde a fost preluat. E menţionată? Nu. Iar dacă mie mi s-ar prelua articole fără a-mi fi solicitat consimţământul şi fără precizarea sursei, aş lua atitudine. A luat dl Doaconu o astfel de atitudine? Eu nu am auzit.