Într-un context regional tulbure – cu o Rusie ostilă, unde Vladimir Putin a câştigat un nou mandat, pe şase ani, cu o Serbie în afara UE şi, oricum, aflată într-un parteneriat fratern cu Rusia, cu o Bulgarie care a refuzat să semneze, alături de România şi Turcia, acordul privind o flotă navală permanentă a NATO la Marea Neagră, cu o Ungarie de unde Viktor Orban transmite frecvente semnale că nu mai este adeptul democraţiilor occidentale –, politicieni ai Puterii de la Bucureşti contestă mai mult sau mai puţin vocal standardele europene la care s-a angajat România, se burzuluiesc la reprezentanţii partenerului strategic, recurg la duble mesaje.

L-am întrebat pe Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe, ce are România de făcut în acest context şi care ne sunt vulnerabilităţile şi la ce riscuri este expusă?

“Ideea de a slăbi coeziunea decizională la nivelul UE rămâne o temă de interes major pentru Federaţia Rusă”

Domnule Diaconescu, acum, după alegerile în Rusia, unde Vladimir Putin a câştigat cel de-al patrulea mandat – în urma unui scrutin cu rezultat dinainte cunoscut – întrevedeţi vreo schimbare de politică externă dinspre Kremlin sau o acutizare a tensiunilor din ultimii ani?

Pe fundalul unei situaţii economice destul de complicate din Federaţia Rusă, Vladimir Putin, prin vot covârşitor, a fost reconfirmat prin, oficial, reguli democratice de societatea rusă în legătură cu toate demersurile şi proiectele sale de politică externă pe care le-a iniţiat în ultimii cinci ani. Deci, nu se întrevăd schimbări în politica sa, nici referitoare la Ucraina, nici la Crimeea, nici la politica în Orientul Mijlociu. În mod evident, Vladimir Putin a primit o încurajare ca abordările de până acum să fie întărite şi promovate în continuare.

Şi mai trebuie avut în vedere un aspect: prin anii 2000, percepţia de insecuritate dinspre NATO era împărtăşită în Federaţia Rusă de un procent de 35 – 40 la sută din populaţie, azi ajunge la aproape 80 la sută. Iar ideea de a slăbi în continuare coeziunea decizională la nivelul UE – inclusiv folosind pârghia energetică – va rămâne, după părerea mea, o temă de interes major pentru Federaţia Rusă.

În plus, este o situaţie foarte complicată, privind doar la primii trei mari jucători la nivelul comunităţii internaţionale. China are un preşedinte ales pe viaţă. Federaţia Rusă are un preşedinte aflat în funcţie din anul 2000, al cărui mandat se va încheia în 2024. Iar în SUA sunt dezbateri politice interne care consumă energia administraţiei în cu totul altă direcţie decât participarea la un joc pro-activ la nivelul comunităţii internaţionale. La rândul ei, Europa simte nevoia să se reaşeze. Speranţele că binomul Macron-Merkel va reintegra Europa în linia valorilor vestice şi a standardelor occidentale este încă un deziderat. În mai va începe discuţia pe bugetul UE, unde vom vedea diverse regândiri ale alocărilor bugetare. În iunie va fi prezentat un prim proiect al redesenării UE, iar semnalele nu sunt deloc încurajatoare (plecând de la grupul Versailles, adică grupul fondatorilor UE). Vedem că dacă electoratul german a lăsat uşa deschisă spre un proiect european, cel din Italia a închis uşa, la ultimele alegeri. Spania are încă probleme în legătură cu secesiunea Cataluniei, probleme care vor dura. Portugalia de abia a ieşit din criză şi se consideră a fi obosită. Grupul de la Vişegrad pare că merge pe contrasens. În Slovacia au apărut problemele generate de asasinarea jurnalistului şi de anchete de corupţie la vârf. Grupul statelor nordice, la care se asociază şi Olanda, pare că s-ar asocia unui proiect european, dar mai mult nu se înţeleg decât se înţeleg pe anumite aspecte.

Deci, instabilitate există, iar Vladimir Putin va continua să-şi promoveze interesele şi în alte zone, scopul final fiind acceptarea la masa decidenţilor globali – nu numai prin semnale politice şi diplomatice mai mult sau mai puţin ofertante, ci prin tratate, prin acte cu forţă juridică obligatorie – şi, implicit, dreptul de a promova sau de a opri decizii care ţin de UE şi NATO.

“Legarea statului de drept de o formulă de alocare a fondurilor europene va apărea”

În acest tablou – la care se adaugă vecinătatea cu o Serbie care nu este în UE şi, oricum, aflată într-un parteneriat fratern cu Rusia, cu o Bulgarie care a refuzat să semneze, alături de România şi Turcia, acordul privind o flotă navală permanentă a NATO la Marea Neagră, cu o Ungarie de unde Viktor Orban transmite frecvente semnale, şi nu de azi, de ieri, că nu mai este adeptul democraţiilor occidentale –, ce ar avea România de făcut? Care sunt vulnerabilităţile noastre, care se cer corijate de urgenţă?

Ca din orice situaţie de criză, România ar fi putut să profite – exact peisajul geopolitic pe care l-aţi menţionat putea fi un argument –, dacă se menţinea coerentă şi perfect adaptată mesajului pro-european şi pro-euroatlantic. România putea fi un pod de securitate şi stabilitate precum, să spunem, Berlinul de Vest în perioada Războiului Rece, pentru că ar fi existat în mod evident interes strategic din partea tuturor statelor cu care cooperăm apropiat fie în UE, fie în NATO ca, într-o astfel de zonă intrată în derapaje, România, stabilă politic şi în continuare convinsă de ceea ce înseamnă UE şi NATO, să fie sprijinită din toate punctele de vedere.

Ce face România? Pe diverse voci, ale unor politicieni de la Bucureşti, îşi exprimă nemulţumirea, contestă mai mult sau mai puţin vehement exact standardele europene la care s-a angajat, pe care a promis că le respectă şi faţă de care în mod automat este responsabilă.

Un indiciu de dublu discurs…

Poate în condiţiile în care Europa nu avea problemele cu care ne confruntă azi, ar fi fost trecută cu vederea o astfel de atitudine şi acestea ar fi fost considerate declaraţii politice ce nu ar trebui băgate în seamă. Dar insistând, adresându-te frustat, agresiv fie instituţiilor europene, fie celor americane care îşi “permit” să critice anumite derapaje, acuzând conjuraţii externe care pun la cale manifestaţii la adresa Puterii reprezintă un tip de sfidare care la un moment dat va produce efecte. Eu nu cred în ideea de a întoarce evoluţia României – e un proces mult prea complicat, chiar şi pentru cei de rea-credinţă –, dar e clar că este vulnerabilizată, pusă pe contrasensul European, alături de state cu care noi nu împărtăşim aceleaşi preocupări, aceleaşi nervozităţi. În Polonia şi Ungaria există o altă categorie de discurs, acolo diversele idei tradiţionaliste, etno-naţionalismul au fost validate în alegeri. Trebuie ţinută seama de o serie de diferenţe. În primul rând, de modernizarea societăţilor prin şi folosind intens fondurile europene; aceste state în care există rebeliuni sunt dezvoltate economic. Apoi, capacitatea de argumentaţie, chiar polemică, a reprezentanţilor polonezi sau unguri este azi – şi nu era aşa în trecut – net superioară celor de la Bucureşti.

Din cauza semnalelor contradictorii, UE, care ne garantează prosperitatea economică, se întreabă ce se întâmplă la Bucureşti? Dacă, la un moment dat, România – cu aproape 4 milioane de oameni care lucrează în Europa – devine nefrecventabilă sau ar fi exclusă din UE, ce s-ar întâmpla dacă aceşti oameni ar deveni cetăţeni extracomunitari? Poate cineva să-şi imagineze ce prăbuşire economică s-ar petrece dacă ar fi impuse limitări, derogări? Are cineva reprezentarea acestor consecinţe? Sau dacă s-ar aloca fonduri europene mai puţine? Indiferent de câte nervozităţi am văzut la Bucureşti, povestea legării statului de drept de o formulă de alocare a fondurilor europene va apărea, decizia e luată. Nu mai rămâne decât să se găsească o formulă cât de cât agreabilă.

Mergând pe acest drum, nu avem nici capacitatea instituţională, nici coerenţă pe fond în a-i convinge pe europeni că tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp în legătură cu statul de drept, cu funcţionarea justiţiei, cu lupta anticorupţie este corect. Indiferent de cât vor fi unii de nervoşi, indiferent de puseele lor de autoritarism mai mult pentru consum intern, nu vor fi convinşi cei de la Bruxelles că ce s-a întâmplat e bine, nici că cei care au ieşit în stradă au fost fie manipulaţi, fie păcăliţi.

La fel, în relaţia cu SUA, care ne garantează securitatea şi care s-au arătat îngrijorate în legătură cu unele modificări aduse legilor justiţiei. În aceste condiţii, tu spui, de la Bucureşti, că am investit 2 la sută din PIB pentru componentă militară şi am cumpărat armament, iar SUA îşi permite să transmită mesaje legate de funcţionarea Justiţiei – deci, ca şi cum am făcut un gest negustoresc faţă de SUA… Este sub orice nivel genul acesta de corespondenţă! Există riscul ca, atunci când vor înţelege că Bucureştiul se încăpăţânează într-o anumită direcţie, fie să ne întoarcă spatele, fie să treacă la altă categorie de relaţie.

“Dublul discurs este unul dintre cele mai periculoase atitudini fie în NATO, fie în UE, pentru parteneriatele pe care le-am stabilit”

O delegaţie a Fundaţiei Titluescu, condusă de Adrian Năstase, a făcut cu câteva zile înaintea alegerilor prezidenţiale din Rusia şi în plin scandal internaţional în care Kremlinul e acuzat de atac cu armă chimică asupra unui fost agent, o vizită la Moscova, întâlnindu-se cu oficiali de la Kremlin, pentru a discuta despre apropierea relaţiilor româno-ruse. Cum vedeţi, în acest context, această vizită, care a avut ca scop “o apropiere între București și Moscova”?

În general, ceea ce lipseşte în relaţia bilaterală cu Federaţia Rusă nu este neapărat dialogul, cât stabilirea unei agende preliminare. De o perioadă de timp, partea română şi partea rusă nu s-au pus de acord ca subiectele de interes comun să fie abordate într-un dialog, indiferent la ce nivel ar fi purtat acesta. Pe fundalul absenţei dialogului, a contactelor, pare a fi foarte interesantă. Ca simbolistică, poate fi privită din mai multe perspective. Ca implicare practică, nu cred, însă, că sunt multe lucruri de subliniat. Canalele de comunicare interinstituţionale între Moscova şi Bucureşti trebuie să existe, date fiind situaţia de securitate din regiunea Mării Negre, situaţia în vecinătatea NATO, semnalele negative transmise dinspre Rusia, de la cel mai înalt nivel – unii ar spune ameninţări – în legătură cu scutul antirachetă şi cu arhitectura de securitate multipolară. Aceste subiecte, la care se adaugă şi componenta economică şi cea care ţine de energie, dacă au fost abordate la întâlnirile pe care le menţionaţi, au o semnificaţie teoretică.

MAE spune că nu a fost implicat în organizare. E credibilă o astfel de afirmaţie, din moment ce întâlnirea a avut loc în Ambasada României la Moscova, în prezenţa ambasadorului şi a altor diplomaţi români şi în contextul în care Fundaţia Titluescu e finanţată de acest minister?

Poate nu e implicat în organizare, dar, pe regulile diplomatice, a ştiut despre eveniment şi s-au transmis informaţii în legătură cu acesta.

Astfel de teme sensibile de politică externă a României pot fi purtate cu oficiali ruşi de către o fundaţie?

Nu ştiu dacă au fost purtate în numele statului român. Partea rusă, adjunctul ministrului de Externe, Alexander Grushko, a fost şeful delegaţiei ruse care, în 2003, a negociat Tratatul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă. Era, şi atunci, tot adjunct de ministru, după care a plecat ambasador la NATO. El are exerciţiul dialogului cu partea română, probabil de aceea a fost desemnat de Serghei Lavrov. Este, deci, un nivel de dialog semnificativ, dar nu cred că va avea consecinţe.

Şi atunci cui foloseşte această întâlnire? S-au dus să ia, pe cont propriu, pulsul relaţiilor româno-ruse de la reprezentanţi ai Puterii de la Kremlin? Să militeze – în numele cui – pentru o apropiere între București și Moscova?

Orice dialog e necesar. Sunt posibilităţi minime să existe consecinţe instituţionale. Ştiu care e mentalul părţii ruse: ei nu pun foarte mare bază pe dialogul cu o component civică, sunt extrem de focalizaţi pe dialogul interinstituţional, acela e tipul de angajament care contează pentru ei.

Din exterior, din această vizită par să răzbată dovezi ale unui dublu discurs al reprezentanţilor MAE în raport cu NATO şi cu partenerul strategic.

Dublul discurs este, după părerea mea, unul dintre cele mai periculoase atitudini fie în NATO, fie în UE, pentru parteneriatele pe care le-am stabilit, care ne-au fost cât se poate de benefice şi pe care avem interesul să le continuăm, pentru că acum se reaşează nu numai ordinea mondială, ci şi, într-un fel sau altul, ordinea de securitate şi cea economică la nivel european. În această reaşezare nu este obligatoriu ca acele criterii şi standarde ce stau la baza configurării UE din anii 2003-2007 (când au fost primiţi noii membri) să fie păstrate. S-ar putea să apară alte scheme de cooperare, cu alte nivele de angajament şi, evident, din nou, performanţa statelor partenere să fie repusă în discuţie. După părerea mea, a transmite acum semnale contradictorii de la Bucureşti, pentru ca partenerii noştri să nu mai înţeleagă în ce direcţie dorim să mergem, frizează aproape trădarea naţională.

“E nevoie de o strategie politică pe tema proiectului unionist”

Proiectul unionist este o temă aflată pe agenda unor politicieni, adusă destul de frecvent, în ultima vreme, în discuţia publică. Îl vedeţi un proiect dezirabil sau, încă, doar un proiect ce nu poate depăşi graniţele retoricii politice?

Tema e obligatorie şi prioritară, dar ar fi foarte bine ca acest subiect să fie sprijinit printr-o strategie politică. Datele identitare, culturale, lingvistice, aşa cum existau acum o sută de ani, există şi azi. Faptul că mai multe comunităţi din Republica Moldova au semnat o declaraţie în acest sens nu e un lucru puţin, mai ales că majoritatea au fost ameninţaţi să nu facă aşa ceva – preşedintele Dodon ne consideră principalul inamic al Republicii Moldova, mai nou. Dacă subiectul are, iată rezonanţă, întrebarea următoare este: care e strategia Bucureştiului, cu termene, cu parteneri, cu prezentarea beneficiilor? Acesta nu poate fi numai un gest cu semnificaţii bilaterale. Eu nu ştiu să existe o astfel de strategie, dar dacă există, trebuie făcută publică, cu opinii din zonele decizionale.

Din punct de vedere diplomatic ce poate face România pentru a ajuta Moldova, mai ales că UE şi-a stopat, pe termen nelimitat, extinderea spre est?

Astăzi e mai complicat decât ieri. Faptul că în urmă cu ceva timp nu am avut un plan clar şi am păstrat toată discuţia într-o zonă simbolică îşi arată efectele. Au fost momente când oportunităţile erau ceva mai mari, dar atunci nu am făcut efortul să explicăm, să convingem, în primul rând plecând de la nivelul popoarelor şi, ulterior să fim atenţi şi la preocupările regiunii. Sunt şi momente în care nu poţi promova astfel politici, e un pas foarte complicat. În momentul în care ne este clar ce urmează să facem, din acel moment vom şti şi care e etapizarea.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.