Ce a rămas din aşteptările din Decembrie 1989?

REVOLUTIA ROMANAMarcăm, zilele acestea, 25 de ani de la prăbuşirea regimului comunist, în România. Printr-o revoluţie pornită, în Decembrie 1989, de la Timişoara. Am rugat câteva voci locale reprezentative ale societăţii civile, ale mediului academic, ale mass-media, care au participat la acele evenimente sau, prin structura profesiei, le-au abordat, într-un context sau altul, să ne vorbească despre aşteptările pe care le-au avut atunci şi despre ceea ce a rămas din ele, după un sfert de veac.

Tuturor le-am adresat o singură întrebare: „Parafrazând titlul unei recente conferinţe internaţionale organizate la Timişoara, «Ce aţi visat, atunci, în Decembrie 1989? Cum v-aţi trezit după 25 de ani?»”

 

Brînduşa Armanca: “N-a fost un vis”

Brindusa Armanca“Înainte de toate a fost o intuiţie. Îmi amintesc că mă apropiam de fereastră cu sentimentul irepresibil că se va întâmpla ceva. Era toamnă, afară încă nu se întâmpla nimic, dar şuşotelile despre furia muncitorilor de la UMT circulau în surdină. Apoi a fost tramvaiul. Ne urcam în staţia de la Poştă, coboram la Maria, ne învârteam pe lângă mătuşicile cu lumânări de la Biserica reformată, apoi mai făceam o tură. Ne întâlneam cu prieteni care tot pe acolo aveau treabă şi comunicam ce auzisem la televiziunile vecine. În sfârşit, erupţia. Cu copilul de mână între noi, am cutreierat tot oraşul, în acele zile de Decembrie: la Consiliul Judeţean, în Complexul Studenţesc, în Piaţa Operei, la Gara Mică, să îi convingem pe olteni că «Nu suntem huligani!». Am plâns, ne-am ferit de gloanţe, am strigat «Noi nu plecăm/Noi nu murim», «Vrem saloane de Crăciun/Nu conducător nebun», «Libertate», «Jos Ceauşescu/Jos comunismul». Din entuziasmul acelor zile m-am hrănit cel puţin zece ani, cu energia tuturor începuturilor.

După 25 de ani pot deplânge nedesăvârşirile şi confiscarea unor speranţe. Totuşi, n-ar fi drept să spun că n-a fost decât un vis.”

Brînduşa Armanca este jurnalist, scriitor şi profesor universitar

 

Rodica Binder: „Prea multe din iluziile, speranţele şi legitimele aşteptări au fost rapid, ba chiar brutal risipite”

Rodica Binder portret„Că timpul modifică amintirile, că mai toate visele se spulberă la scurt timp după trezire, influenţează şi felul în care se scrie şi rescrie istoria. După 25 de ani, fabuloasa toamnă est-europeană şi acel Decembrie 1989 românesc au devenit istorie, o istorie încă foarte vie şi foarte controversată. Fiindcă, din fericire, bună parte din martorii evenimentelor sunt încă în viaţă, având şansa şi datoria de a corecta imaginile strâmbe, de a risipi unele mistere, cu bună ştiinţă întreţinute, şi de a cere îndreptarea lucrurilor. Dar şi fiindcă, din nefericire, după 25 de ani, prea mulţi din cei vinovaţi nu au fost pedepsiţi, prea mulţi din profitorii vechiului sistem sunt beneficiarii sfertului de veac post-comunist, prea multe din iluziile, speranţele şi legitimele aşteptări au fost rapid, ba chiar brutal risipite, prea tenace este dăinuirea vechilor metehne.

Atari afirmaţii, făcute de cineva care de apoape 30 de ani trăieşte într-o metropolă apuseană, la o distanţă de peste 1.500 de kilometri de locul evenimentelor petrecute în urmă cu un sfert de secol, pot fi expuse unor obiecţii. Numai că în anumite împrejurări, de departe, dintr-un avanpost al libertăţii, lucrurile se văd mai bine şi în detaliu. Mai ales când cel plecat rămâne profund legat de oraşul său natal.”

Rodica Binder este fost jurnalist al Radio Deutsche Welle

 

Vasile Docea: “Mare parte din lipsurile noastre de astăzi sunt cauzate de supravieţuirea reziduurilor”

Vasile Docea„Mi-e greu să mă pun în pielea mea de atunci, de-acum douăzeci şi cinci de ani, pentru a oferi o imagine ingenuă a ceea ce gândeam şi speram. Ce s-a petrecut atunci e deja istorie, iar istoria nu există decât în măsura în care noi o reinterpretăm astăzi. Şi o reinterpretăm nu «aşa cum a fost», ci în funcţie de nevoile, interesele, valorile şi speranţele noastre de acum, astfel încât chiar faptele brute capătă azi alte semnificaţii. Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc este că, în primele luni ale anului 1990, participam la manifestaţii la care strigam cât mă ţineu puterile «Jos Iliescu!». Înţelegeam să-mi exprim în acest fel nemulţumirea faţă de o persoană şi un regim care preluaseră prea multe din sistemul comunist al lui Ceauşescu. Atunci credeam, aşa cum probabil credeau toţi cei care făceau la fel, că ştiu foarte bine ce vreau şi că ceea ce voiam este legitim. Astăzi, însă, lucrurile mi se par puţin diferite.

Nu vreau nicidecum să spun că atunci nu aveam dreptate şi că a striga «Jos Iliescu!» ar fi fost greşit. Dimpotrivă, cred şi acum că aveam dreptate. Problema, însă, e că mi-am dat seama mult mai târziu că în spatele acţiunilor noastre îndreptate împotriva vechiului sistem şi a reprezentanţilor lui nu se afla un proiect alternativ articulat. Voiam să nu mai fie ceva, însă nu ştiam prea bine cu ce anume să înlocuim acel ceva.

Aceasta a fost, de fapt, situaţia României în anul 1990. Revoluţia din Decembrie 1989 a fost o mişcare împotriva sistemului comunist, care a şi provocat căderea acestuia, însă nu a oferit atunci, pe loc, o alternativă închegată, coerentă şi aplicabilă. Existau, desigur, proiecte şi idei alternative (democraţie, libertate, Europa, drepturile omului etc.), însă ele erau mult prea generale şi – văzute prin ochii mei de astăzi, confuze. Astăzi nu mă mai mir – atunci eram mirat, chiar contrariat – cum a fost posibil ca elemente importante ale regimului Ceauşescu să reziste atât de mult şi atât de puternic în anii care au urmat. Tocmai absenţa unui proiect coerent, în care toate componentele sale, politică, socială, economică, culturală  să fie bine articulate şi credibile, au făcut posibilă supravieţuirea reziduurilor. Mare parte din lipsurile noastre de astăzi sunt cauzate de acest «păcat originar».”

Vasile Docea este istoric, conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara şi director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”

 

Petru Ilieşu: „Preţul libertăţii şi al căilor deschise spre o realizare proprie este tocmai o mare parte din visul din 1989”

Petru Iliesu„Ca în orice vis, realitatea are o dublă valenţă, conţine datele unui imaginar confecţionat din informaţii fragmentate despre ceea ce ştii că se întâmplă altundeva (şi referinţa era Vestul Occidental) şi un imaginar personal, propria utopie a ceea ce aş fi dorit să se întâmple, fără nicio legătură cu realitatea trăită până atunci. Ca efect, lumea de după Revoluţie trebuia în mod firesc să fie o lume ideală, care să îndrepte toate frustrările existenţei de până atunci, să deschidă perspective şi oportunităţi  pe măsura pregătirii şi capacităţilor şi să împlinească ideea de libertate, aşa cum, teoretic, în spiritul democraţiei, ea se relevă.

Se pare însă că înăuntrul Cutiei Pandorei, deschisă de societatea prerevoluţionară (comunistă, cum obişnuim să-i spunem), se afla o alta, mică şi de neanticipat până atunci cutie, care a ascuns visului, şi deci imaginaţiei mele, o societate (e adevărat, incomparabilă calitativ cu cea pe care tocmai a desfiinţat-o) totuşi departe de ceea ce mi-aş fi dorit, tocmai pentru că investiţia mea morală şi energetică a fost peste măsură de mare.

Acum realizez că preţul libertăţii şi al căilor deschise spre o realizare proprie este tocmai o mare parte din visul din 1989. Acum păşesc pe un pământ adevărat, unde inocenţa şi iluziile costă, dar, în acelaşi timp, amintirea «Epocii de aur» mă umple de o iritare care mă îndreptăţeşte să retrăiesc măcar, cu speranţă, cealaltă parte a visului care mi-a mai rămas încă în afara consumului cel de toate zilele.”

Petru Ilieşu este revoluţionar, preşedinte-fondator al Fundaţiei „Timişoara'89”.

 

Viorel Marineasa: „Ne-am ales cu o democraţie şloampătă, dar încă suntem în stare de miraculoase puseuri ale demnităţii”

Viorel Marineasa Foto Observatorul Cultural„Aş putea să răspund, grandios şi grandilocvent, că visurile mele coincideau, premonitoriu, cu punctele tari ale Proclamaţiei de la Timişoara. Nici vorbă. În crunţii ani optzeci ai ceauşismului m-am lamentat îndelung în stilul «mamă, de ce nu m-ai făcut cu o sută de kilometri mai la vest», adică voind să spun că m-aş fi mulţumit cu permisivitatea unui regim de tip titoist. Mi-am făcut socoteala atunci, în Decembrie 1989, că ar fi cazul să le duc, nu în '90, ci musai în '91, pe maică-mea şi pe nevastă-mea (care, altfel, nu se dădeau în vânt una după alta) la Viena, la bine-cunoscutul concert de Anul Nou. Apoi am uitat, aproape cu totul, de artă, investind energie şi speranţe în jocul de-a politica. Credeam că datorăm morţilor în Revoluţie o purificare morală, că meritocraţia se va impune în faţa sistemului PCR (Pile, Cunoştinţe, Relaţii).

Ne-am ales cu o democraţie şloampătă (era să zic democratură), dar încă suntem în stare de miraculoase puseuri ale demnităţii (vezi primul şut în fund aplicat unei puteri fudule, însă duhnind a putrid la alegerile din noiembrie anul ăsta).”

Viorel Marineasa este scriitor, universitar şi membru al Societăţii „Timişoara”.

 

teodor maries 2Teodor Mărieş: „Nu am dormit nicio clipă în cei 25 de ani”

„Ca tânăr, în Decembrie 1989, singura dorinţă era libertatea. «Raţia de libertate» ne-am  luat-o prin sacrificii, toţi cei care am luptat în Decembrie ’89.

Nu am dormit nicio clipă în cei 25 de ani. Am rămas treaz şi lucid. Aş îndrăzni să spun «normal» şi cu o dorinţă continuă de normalitate, fapt pe care îl simt materializâdu-se zi cu zi, exemplificând «precum o casă, cărămidă cu cărămidă».”

Teodor Mărieş, revoluţionar, este preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989”.

 

 

 

 

Florian Mihalcea: „Timişorenii au încercat să-şi ţină promisiunile

Florian Mihalcea portret„Se spune despre Timişoara – şi fraza a devenit deja un clişeu – că a fost scânteia Revoluţiei din Decembrie 1989. Se mai spune că Revoluţia a continuat la Bucureşti şi că s-a finalizat cu fugă dictatorului Ceauşescu, în 22 Decembrie. Sau, se mai spune, Revoluţia s-a terminat cu execuţia Ceauşeştilor în ziua de Crăciun 1989. E adevărat. Revolta s-a extins la Bucureşti şi n-ar fi fost posibilă o izbândă a demonstranţilor timişoreni fără o solidarizare a populaţiei Capitalei. 
Dar Revoluţia din Timişoara a continuat. A continuat, «paşnic, dar ferm» – aşa cum scrie în finalul «Proclamaţiei de la Timişoara» –, şi în zilele ce au urmat execuţiei lui Ceauşescu, şi în lunile începutului de an 1990, şi în anii următori. 

Până – cum am fi tentaţi să credem – la votul din noiembrie 2014, care ar putea să marcheze, simbolic, sfârşitul Revoluţiei romane.  De ce a continuat? Pentru că timişorenii au vrut să-şi ţină promisiunile. 
Ce şi-au dorit timişorenii pe străzi în Decembrie 1989 au consemnat mai întâi liderii Revoluţiei, prin «Proclamaţia Frontului Democratic Roman» şi, mai apoi, s-a scris în documentul programatic al Revoluţiei de la Timişoara – «Proclamaţia de la Timişoara» (care nu este un act post-Revoluţie, aşa cum s-a spus, ci unul născut în plină Revoluţie – dacă urmăm demonstraţia anterioară – şi care explica, pentru întreaga ţară, acelora care se întrebau «ce mai vrea acum Timişoara?», de ce Revoluţia noastră continuă, «paşnic, dar ferm»). Proclamaţia explica ţării care sunt năzuinţele timişorenilor şi ce «promisiuni» făceam atunci. 
Timişorenii au încercat să-şi ţină promisiunile, urmând pas cu pas cele ce s-au scandat în stradă. Şi cele pentru care s-a murit. În mare parte, timişorenii au reuşit: 
Aflarea adevărului, prin Dosarele Revoluţiei, dar şi prin încercări interne ale unor instituţii, cum ar fi Comisia de la Spitalul Judeţean sau prin Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA).  
Pluripartidism şi alegeri libere (şi Timişoara, şi judeţul Timiş au avut, la începutul anului 1990, o conducere administrativă aleasă prin alegeri autentic libere, atunci când, în restul ţării, FSN continua cu succes tradiţiile partidului unic). 
Libertatea presei şi libertatea de asociere au devenit realităţi în Timişoara din primele zile ale lui 1990, susţinute din stradă de mii de timişoreni. 
Şi tot din Timişoara a pornit şi ideea unei legi a lustraţiei, lege votată de două ori în Parlamentul României…
Istoria Timişoarei, în ultimii 25 de ani, este o poveste frumoasă, care merită să fie povestită în zilele reci de iarnă, când se mai aud încă bocete din Cimitirul Eroilor, acolo unde, etern neconsolaţi, cei care şi-au pierdut, într-un Decembrie de început de eră, pe cineva drag, împart coliva trecătorilor grăbiţi.”
Florian Mihalcea este fost jurnalist şi preşedinte al Societăţii „Timişoara”.

 

Petrişor Morar: „Am putea spune că Revoluţia nu s-a încheiat”

Petrisor Morar„Luna decembrie este luna cadourilor… Poate, undeva de sus, României i-au fost oferite în secolul XX două mari cadouri: unul ar fi Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei cu România, iar al doilea, eliberarea de comunism, în 1989, prin Revoluţia pornită în Timişoara. Două cadouri care, la interval de 71 de ani, au împlinit două vise foarte mari ale românilor.

Astăzi ne este destul de greu să conştientizăm că, de la Revoluţia din Decembrie, au trecut 25 de ani. Simţim că timpul trece foarte repede, parcă totul s-a comprimat. Atunci, în Decembrie, în Balconul Operei, timpul părea dilatat, clipele, foarte lungi, aşteptând să se mai întâmple ceva în ţară. Doream o solidarizare a ţării cu noi, doream să «pormească» Bucureştiul. Bucuria că avem Aradul şi Lugojul alături de noi ne-a făcut să credem că nu eram singuri.

Frontul Democrat (ic) Român a fost speranţa noastră, un partid constituit în ilegalitatea ceauşisto-comunistă, care ne lăsa să sperăm că avem şansa unei vieţi libere şi democrate. Am rămas cinci zile în Operă şi am condus de acolo. In perioada 20-22 Decembrie am reusit sa comunicam cu multimea din fata Operei care ne dadea puterea si speranta ca vom invinge, dar dupa ce a început să se tragă am rupt această comunicare care ne-a costat mult . Cu greu şi prea târziu am înţeles că nu noi suntem puterea. După 22 Decembrie am văzut cum ar fi trebuit să facem. Cei de la Bucureşti ne dăduseră lecţia. Au luat imediat Televiziunea, puterea, au putut sa comunice cu ţara, iar pe noi ne-au tratat cu indiferenţă, o indiferenţă care mergea de la a evita să vorbească despre noi până la a ne «greşi» numele când erau obligaţi să amintească de noi.

După 25 de ani, am constatat că noi, revoluţionarii, suntem de regulă priviţi cu suspiciune,  unora li se impută vina de a solicita Guvernului un drept dat de legiuitor, alţii sunt bănuiţi că nici nu au participat la Revoluţie, iar celor care am condus ne este dat  să trăim momente în care ne sunt povestite întâmplări la care am participat doar noi, dar care sunt însuşite de alţii…

După 25 de ani, am reuşit să ne adaptăm la o nouă realitate, să ne bucurăm când cineva este condamnat, să sorbim cu nesaţ ştirile cu subiecte cât mai sordide, să nu vrem să lucrăm, dar să ne dorim un câştig cât mai mare. Nu am reuşit, în schimb, să ne solidarizăm, să redevenim ceea ce am fost în 1989, o majoritate în simţire. 

Eu sunt optimist din fire şi sper că drumul greşit pe care am mers în ’90 poate şi trebuie să fie schimbat, că avem această obligaţie pentru copiii noştri. Am văzut că mai sunt momente de dorinţă şi voinţă, că românii sunt un popor curajos şi că împreună au puterea să schimbe lucrurile cand vor cu adevarat..

Citind programul FDR-ului de atunci vedem că multe din cele dorite de noi sunt doar atinse şi nu sunt duse la îndeplinire, ceea ce ne poate face să spunem cărevoluţia nu s-a încheiat. Dar acum trebuie să cinstim persoanele dispărute în ’89, să respectăm durerea celor ai căror copii, nepoţi, taţi sau orice altă rudă sau cunoştinţă au luptat şi s-au sacrificat pentru speranţele şi idealurile noastre, trebuie să-i respectăm pe cei care şi-au riscat viaţa la Revoluţie, sa ne bucuram ca am ajuns aici si mai ales să sperăm că vom avea inteligenţa necesară să aducem România acolo unde ne-au fost speranţele în ’89.”

Petrişor Morar, revoluţionar, este preşedinte al Asociaţiei Frontului Democrat Român.

 

Marcel Tolcea: „Adevărul este că mă trezisem din minunatul vis destul de devreme”

Marcel Tolcea„Adevărul este că mă trezisem din minunatul vis destul de devreme, undeva prin 20 – 25 ianuarie 1990, la o a doua întâlnire cu aducătorii de butelii de aragaz. Întâmplarea face ca undeva prin 27 – 28 decembrie 1989, să fi fost la Adriana Babeţi, unde veniseră cei cu buteliile. Pe vremea aceea trebuia să fii foarte atent cu persoanele respective pentru că, dacă nu le dădeai 5 lei, data următoare treceau pe lângă apartamentul sau casa unde locuiai… Adriana m-a rugat să duc afară butelia şi să o aduc pe cea nouă. Am întins cei 5 lei, la care omul respectiv mi-a spus: «Nu, acum nu mai e nevoie de lucruri din astea. Nu pentru asta a venit Revoluţia». Fix peste o lună am avut neşansa să fiu din nou la Adriana Babeţi, am ieşit din nou cu butelia, experimental am pus şi cei 5 lei, iar persoana respectivă i-a luat fără să crâcnească. Semn, pentru mine, că Revoluţia se terminase…

Cât priveşte trezitul de acum, de foarte mulţi ani deja sunt mai treaz decât după două cisterne de ness, după un vis care ar fi trebuit să fie, măcar, altfel.”

Marcel Tolcea este scriitor şi profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii de Vest.

 

Daniel Vighi: „De la revoluţie la iarmaroc"

daniel vighi„S-a scurs, ca ieri, un sfert de veac de la revoluţia de la Timişoara care a fost făcută de populaţia oraşului în beneficiul concetăţenilor din întreaga ţară. Spun acest lucru a suta oară împotriva tuturor manipulatorilor: nu ne-au scos în stradă serviciile secrete ruseşti sau americane. Să susţii aşa ceva este nedrept faţă de morţi, răniţi, arestaţi şi are drept consecinţă refuzul unuia dintre puţinele momente de demnitate naţională. Încă o dată spun tuturor răspândacilor, manipulatorilor şi acoperiţilor: cel puţin scriitorii şi intelectualii timişoreni participanţi la manifestările din 15 – 16 Decembrie 1989, care vor redacta mai târziu Proclamaţia, nu au fost manipulaţi de nimeni. Ce a fost să fie la Bucureşti nu mai este în mărturia noastră şi ne-a scăpat de sub control.

Aşadar, un sfert de veac în care Timişoara a pornit furtunos în anii 90 cu investiţiile, cu democraţia şi viaţa publică pentru ca treptat să intre în declin. Astăzi, trebuie să o spunem răspicat, dacă ne pasă de oraş, ne-au luat-o înainte Clujul (odinioară, fieful lui Ghiţă Funar) dar şi Sibiul. Până şi Aradul se mişcă mai bine. Ce s-a întîmplat? O să enumăr câteva cauze:

1.Slaba, aproape inexistenta, reprezentare politică la nivel naţional. Timişoara a avut politicieni de anvergură penibilă, de la coruptul Ilie Sârbu la afacerişti deghizaţi în politicieni de felul lui Ghiţă Ciobanu sau Alin Popovici. Ca să nu mai povestim despre tragedia caraghioasă a PNŢCD.

2.Tradiţia corupţiei care exista în vestul ţării înainte de 1989, prin vânzările şvabilor sau tragediile de pe frontieră care au lăsat urme în conştiinţa şi apucăturile autorităţilor şi magistraţilor dintre care, mulţi, după revoluţie, au pactizat – din sete nestinsă de bani murdari – cu afacerişti, baştani şi traficanţi (amintiţi-vă celebrul dosar Jimbolia de pe vremea traficului cu benzină în fosta Iugoslavie).

3.Eşecul reformei universităţilor (din orgolii mărunte ale rectorilor) în vederea realizării unei Universităţi Metropolitane a Banatului prin unirea Politehnicii, Medicina, UVT şi Agronomia.

4.Lipsa de reformă a managementului cultural care se resimte astăzi prin activităţi culturale de slabă anvergură, susţinute financiar şi managerial de oameni apropiaţi ca mentalitate şi nivel cultural cu naţional-comunismul ceauşist de tipul Cântarea României. Pentru cei care nu mă cred îi invit să răsfoiască agenda culturală a Sibiului – un oraş european prin calitate vieţii culturale. Aici, la noi în Timişoara, încă tropotim mărunt doar pe la iarmaroace culturale!”

Daniel Vighi este scriitor, profesor universitar la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest, membru al Societaţii Timişoara, co-autor al Proclamaţiei de la Timişoara.

 

Smaranda Vultur: „Sper să ne păstrăm capacitatea de «a ne trezi», măcar din când în când, atunci când nu e prea târziu”

Smaranda Vultur„Ce-am sperat în primul rând în 1989 a fost libertatea, libertatea de a spune ce gândeşti, de a călători, de a fi informat (le reamintesc celor mai tineri că pe atunci nu exista accesul la internet, că aveam un singur canal de televiziune, «dedicat» în întregime «Tovarăşului »), de a vota conform conştiinţei proprii, de a avea proiecte personale. A fost atunci pentru mulţi şi un sentiment de mare eliberare interioară, s-a născut în noi dorinţa şi puterea de a o lua de la capăt, de a reîncepe cumva viaţa. Din fericire, vârsta de atunci îmi permitea acest lucru. Mi-am schimbat profilul profesional, m-am implicat în Alianţa Civică, în PAC, în Solidaritatea Universitară, în recuperarea memoriei trecutului recent, aveam un entuziasm care mă făcea să uit că e nevoie şi de cumpătare şi de un pic de repliere, din când în când.

Ce regret azi e un anume fel de idealism, incluzând şi un simţ al dreptăţii, de ordin mai ales moral. Era un idealism împărtăşit cu ceilalţi, funcţiona ca un motor social, ceea ce nu mai e cazul azi. Nu ştiam că, ulterior, răul va ieşi la suprafaţă ca dintr-o adevărată cutie a Pandorei, din care de la fund va ieşi cam ispăşită doar Speranţa. Din perspectiva celor 25 de ani trecuţi, văd că şi ea e un mare dar, nu doar pentru efectul treptat de curăţire, necesar ca expiere îndelungată a sacrificiului individual şi colectiv făcut de o parte a societăţii româneşti în Revoluţie. Mai era şi puterea ei de a renaşte la nevoie (cum a fost în 16 noiembrie) şi de a da o palmă minciunii, imposturii, sfidării cu care ele începuseră să ni se pară, iar, «normale». Aş spune aşadar că, deşi e vorba de o evoluţie în spirală şi deşi bunăstarea visată cândva pare tot mai îndepărtată, sunt optimistă şi sper să ne păstrăm capacitatea de «a ne trezi», măcar din când în când, atunci când nu e prea târziu, atunci când încă mai putem face ceva pentru a construi un scut în jurul libertăţii câştigate cu un preţ prea mare. ”

Smaranda Vultur este conferenţiar dr. la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest şi membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS