Să nu uităm acel Decembrie 1989!

Revoluţia din Decembrie, momentul sacrificiilor sângeroase care au marcat finalul regimurilor comuniste din Europa de Est

revolutie 3România a fost unica ţară care, înainte de 89, a trăit într-un univers coşmaresc, dominat de angoasă, deprimare şi frustrare, controlat total de Securitate, fiind constrâns de exponenţii regimului preşedintelui comunist Nicolae Ceauşescu să trăiască într-un cadru menit să răspundă aspiraţiei dictatorului de a edifica ceea ce acesta numea „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Şi singura ţară din Europa de Est în care schimbarea regimului comunist a generat pierderi de vieţi omeneşti. Pentru care, nici după 25 de ani, nu a răspuns nimeni. Am avut doar o condamnare morală a crimelor comunismului, făcută, în 2006, prin intermediul Raportului de Condamnare a Crimelor Comunismului, România.

 

Comunismul românesc, cronica unei prăbuşiri anticipate

Vladimir-TismaneanuSituaţia politică internă şi externă a României, precum şi elementele de poziţionare adversă ale exponentului fostului regim comunist, Nicolae Ceauşescu, în raport cu politica de glasnost (transparenţă) şi perestroika (restructurare) propuse de preşedintele URSS, Mihail Gorbaciov, sunt doar o parte dintre reperele analizate în cadrul unui document, elaborat de reprezentanţii Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, intitulat Raport Final de Condamnare a Crimelor Comunismului, prezentat public în 2006, un document structurat în trei capitole consistente, care acoperă elemente ce ţin de natura, scopul şi efectele regimului totalitar comunist din România (1945 – 1989), istoria PCR, genocidul comunist din România, Securitatea ca instrument politic şi mijloacele sale de represiune, dar şi implicaţiile regimului comunist asupra societăţii, culturii şi economiei româneşti. Acestora li se adaugă un capitol dedicat concluziilor referitoare la necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist şi o secţiune care cuprinde repere din biografiile membrilor nomenklaturii comuniste.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a fost alcătuită, în primăvara anului 2006, la iniţiativa preşedintelui Traian Băsescu, acesta desemnându-l preşedinte al Comisiei pe politologul Vladimir Tismăneanu, de unde numele de „Comisia Tismăneanu”.

Membrii Comisiei Prezidenţiale au fost Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horea-Roman Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile şi Alexandru Zub. Din echipa condusă de Vladimir Tismăneanu au făcut parte, în calitate de experţi, Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile şi Smaranda Vultur.

Raportul Final de Condamnare a Crimelor Comunismului relevă informaţii nu doar despre factorii care, prin acţiunea lor conjugată, au precipitat prăbuşirea regimului comunist din România, ci şi realităţi ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, izbucnită în 15 decembrie, la Timişoara. Şi evoluţii ale unor evenimente care au condus, în perioada ce a urmat Revoluţiei, la preluarea puterii de către reprezentanţi ai eşalonului doi al fostului Partid Comunist, ce au instituit un regim de continuitate, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Într-un demers care susţine aducerea aminte şi slujeşte cunoaşterii şi înţelegerii amănunţite ale adevărurilor istorice, pentru nerepetarea erorilor trecutului, cei care au elaborat raportul menţionează că singura ţară aparţinând fostului bloc sovietic, în care schimbarea de regim a adus cu sine vârsare de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti a fost România. „Detestat de populaţie, izolat pe plan internaţional şi trăind într-o lume imaginară, tiranul îmbătrânit  (Nicolae Ceauşescu – n.r.) nu putea să înţeleagă ce se întâmpla cu comunismul. Îl considera pe Gorbaciov principalul trădător al idealurilor leniniste şi încerca să mobilizeze o coaliţie neostalinistă internaţională. În august 1989 a fost atât de iritat de formarea unui guvern al Solidarităţii în Polonia, încât a propus o intervenţie a Pactului de la Varşovia în acea ţară. În fiecare zi, mijloacele de informare din România subliniau pericolele reformismului şi ale «dezideologizării». În celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia se petreceau evenimente spectaculoase, iar românii erau conştienţi de acest lucru. În ciuda controlului absolut exercitat de regim asupra mijloacelor de informare, cei mai mulţi dintre români ascultau programe radio occidentale şi urmăreau televiziunile bulgară, maghiară,

iugoslavă sau sovietică. Tinerii români ştiau că până şi poliţia est-germană, înarmată până în dinţi, nu îndrăznise să tragă în demonstranţii paşnici. Stalinist neclintit, Ceauşescu s-a întors la teoria socialismului într-o singură ţară, a maestrului său, Stalin, şi se pregătea să transforme România într-o fortăreaţă imună la ideile revizioniste care distruseseră moştenirea bolşevică”, se arată în Raport.

1.104 morţi. 942, după abandonarea puterii de către Ceauşescu

Morti Revolutie decembrie 1989Aşa se face că, în decembrie 1989, regimul comunist a considerat a fi un teribil afront ieşirea în stradă a manifestanţilor paşnici de la Timişoara. Exponenţii regimului nu au ezitat să declanşeze ofensiva armată împotriva propriului popor. Situaţie soldată, potrivit datelor cuprinse în Raport, cu 1.104 morţi. Dintre aceştia, 162 până în 22 decembrie 1989 – ziua în care dictatorul a părăsit Capitala, fugind cu un elicopter de pe clădirea Comitetului Central – şi alte 942 de persoane, ucise în intervalul 22 – 27 decembrie 1989. Care au fost, însă, circumstanţele în care şi-au pierdut viaţa aceste persoane şi cine sunt cei care se fac cu adevărat vinovaţi de reprimarea violentă a manifestanţilor sunt întrebări care nu şi-au aflat încă, la împlinirea a 25 de ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989, un răspuns…

17 Decembrie 1989, Timişoara: Duminica sângeroasă a României comuniste

Tramvai oprit la Timisoara decembrie 1989Într-o prezentare etapizată a momentelor care au dus la izbucnirea Revoluţiei Române, la Timişoara, elaboratorii raportului menţionează că, în 15 decembrie, în apropierea Pieţei Maria, un grup de credincioşi s-au adunat în faţa casei reverendului László Tökés, preot calvinist ce ar fi urmat să fie mutat forţat de la Timişoara pentru că apărase drepturile religioase ale minorităţilor. Grupului de etnici maghiari adunaţi să îşi manifeste sprijinul faţă de László Tökés i s-au alăturat treptat şi alţi cetăţeni. Momentul a marcat transformarea protestului într-o mişcare de stradă îndreptată împotriva regimului comunist.

Elaboratorii raportului evocă ziua de 17 decembrie 1989, pe care o desemnează drept „duminica sângeroasă a României comuniste”. Zi în care autorităţile comuniste au dispus deschiderea focului împotriva manifestanţilor din Timişoara. În pofida reflectării situaţiei reale din Timişoara de către posturi de radio din Occident, propaganda din România a continuat, cu cinism, mistificarea, avansând public ipoteze menite să argumenteze represaliile fără precedent în întreaga Europă de Est. S-a recurs atunci la exacerbarea aceloraşi marote îndelung întrebuinţate de propagandiştii regimului: atacuri la suveranitatea naţională a României ori intervenţii ale unor agenturi, care ar fi susţinut interese străine ce ar fi vizat ocuparea României. „Ceauşescu a preferat să facă ceea ce alţi lideri ai blocului sovietic evitaseră, şi anume să folosească forţa pentru a suprima revolta. Represiunea din 17 Decembrie nu a oprit protestele de masă. Revolta de la Timişoara a continuat şi oraşul a căzut practic în mâinile protestatarilor în 20 decembrie”, consemnează autorii Raportului.

Aceştia precizează şi că, subestimând, pesemne, pericolul şi căzând victimă propriei neînţelegeri a cursului istoriei, preşedintele Nicoale Ceauşescu a părăsit ţara, în 20 decembrie, pentru o vizită oficială în Iran. La revenirea sa în ţară, în 20 decembrie 1989, a înfierat public, în cadrul unei apariţii la postul naţional de televiziune, situaţia de la Timişoara. Acesta a acuzat că „elemente ostile, agenţi străini, huligani, fascişti şi trădători” au provocat tulburări, pe fondul unei conspiraţii străine contrare intereselor României. „Ceauşescu nu a pronunţat niciun cuvânt de regret pentru victimele de la Timişoara. El chiar a refuzat posibilitatea unor negocieri, a unui dialog cu insurgenţii. În alte ţări din fostul bloc sovietic, puterea fusese negociată pentru a evita violenţele: transferul puterii s-a făcut paşnic, fără victime omeneşti. Soluţia aleasă, din nou, de Ceauşescu a fost folosirea violenţei. Nu s-a gândit să îi pedepsească pe făptuitorii crimelor din zilele precedente, nici să negocieze cu insurgenţii şi nici să cedeze puterea”, se mai arată în Raportul de Condamnare a Crimelor Comunismului.

Bucureştiul s-a alăturat Timişoarei, începând cu 21 decembrie 1989. Autorii Raportului consemnează şi că, rupt complet de realitate, Ceauşescu ordonă organizarea unei adunări populare în Bucureşti, pentru 21 decembrie 1989. În acel cadru, Ceauşescu îşi manifestă public, pentru ultima dată, inadecvata raportare la realităţile cotidiene ale propriului popor, exhibând în faţa mulţimii aceleaşi teme legate de suveranitatea naţională, viitorul luminos al omenirii şi iminenţa unor pericole venite din exterior.

Voci din mulţime îl huiduie pe Ceauşescu în Piaţa Palatului, în faţa sediului Comitetului Central al PCR. Oamenii îşi înving frica şi întrerup cuvântarea dictatorului. Ceauşescu a încercat să calmeze mulţimea, dar este prea târziu. La televizor s-au putut vedea uimirea şi confuzia sa.Oamenii au înţeles că pierdea controlul”, se arată în Raport. Care notează şi că protestatarii din Capitală s-au organizat în Piaţa Universităţii, acolo unde au ridicat o baricadă şi au rămas pe toată durata nopţii de 21 Decembrie. În aceeaşi noapte, tineri protestatari au fost masacraţi în Piaţa Universităţii: „În ciuda represiunii sângeroase, în ziua următoare, în 22 Decembrie 1989, populaţia a blocat străzile Bucureştiului şi a luat cu asalt sediul Comitetului Central. Mulţimea a ocupat clădirea, iar Ceauşescu şi soţia lui au fugit de pe acoperişul acesteia cu elicopterul”.

O „telerevoluţie”, în premieră mondială, generatoare de diversiuni şi mistificări

Executie CeausescuCuplul dictatorial a fost prins, în 22 Decembrie, la Târgovişte, acolo unde cei doi au fost judecaţi, în cadrul unui proces apreciat de elaboratorii raportului a fi fost un simulacru. Apoi, a fost condamnat la moarte prin împuşcare, soţii Ceauşescu fiind executaţi imediat după proces, „fără să li se respecte dreptul la apel şi recurs”. Principalul cap de acuzare, notează elaboratorii Raportului, a fost acuzaţia de genocid îndreptat împotriva propriului popor, imputându-li-se de către membrii tribunalului constituit ad hoc un număr de 60.000 de morţi. „În realitate, nu au fost decât 162 de morţi (înainte de momentul 22 Decembrie 1989 – n.r.) Uriaşa minciună oficială a reprezentat prima compromitere gravă a imaginii României”, se mai arată în Raport, autorii consemnând prima mistificare din seria mistificărilor post-revoluţionare şi adăugând că decizia execuţiei imediate a fost luată la Bucureşti de către cei care preluaseră puterea: „Execuţia urgentă a fost motivată de necesitatea de a se opri masacrarea populaţiei paşnice de către aşa-zişii «terorişti”.

În perioada care a urmat imediat după 22 Decembrie 1989, grupul care a preluat puterea, descris de elaboratorii raportului ca fiind format din reprezentanţi ai „frustratului aparat de partid şi ai armatei, precum şi de câţiva membri ai maselor revoluţionare”, a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, „prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise «cartierul general» al unei «telerevoluţii» în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de «pericolul de moarte» omniprezent întruchipat de «teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu» (…) Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22 – 27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi. Majoritatea au fost ucişi şi răniţi pe străzile din centrul capitalei şi al altor oraşe martirizate ca urmare a acestei diversiuni. Ulterior nu a fost acuzat şi judecat nici un terorist”, este consemnat în raport.

Criza postrevoluţionară care a urmat a fost determinată, apreciază elaboratorii Raportului, tocmai de prăpastia crescândă dintre cererile pluraliste ale societăţii civile şi lipsa de disponibilitate a noilor lideri de a le accepta.

Demonii trecutului şi rapida regenerare a unor structuri şi practici ale vechiului regim

Mineriada iunie 1990În Raportul de condamnare a crimelor comunismului se precizează şi că, extrem de repede după instalarea noului regim, practicile de lucru specific comuniste au reapărut treptat, pe fondul rapidei revigorări a vechilor şi insidioaselor structuri şi mecanisme de control şi represiune. Un exemplu în acest sens a fost oferit de diversiunea etnică din martie 1990, de la Târgu-Mureş, la care„a fost vehiculată „fără temei real ideea că «ungurii vor să ia Ardealul»”.

În 22 aprilie 1990, când se împlineau patru luni de la masacrul din Decembrie, în Piaţa Universităţii din Bucureşti a demarat cel mai lung miting anticomunist din istorie – 52 de zile şi nopţi fără întrerupere. „În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României”, este consemnat în raport. O represiune tipic comunistă organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. În acest sens, este citată în raport o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea – cel care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: „SRI e foarte implicat. În aducerea minerilor, în represiune, în conducerea minerilor prin Bucureşti. (…) Dar SRI-ul mai e implicat în monitorizarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi a avut aşa-numitul grup Dâmboviţa care a acţionat permanent în Piaţă.(…) S-a dorit instaurarea terorii. A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice.(…) Represiunea din 13 – 15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi. În decembrie 1989 scopul era deturnarea caracterului anticomunist al Revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”.

Autorii Raportului conchid că regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara, adevărata cartă a Revoluţiei Române, al cărei ”suflet” a fost George Şerban. Celebru a rămas îndeosebi Punctul 8 al Proclamaţiei care, pus în aplicare, ar fi dus la la o purificare prim-planului vieţii politice şi publice româneşti:

Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viata politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară.

Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu, şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită.

Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe masă.”

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis