Finalul de mandat legislativ 2012 – 2016 îl va găsi pe Călin Popescu Tăriceanu în funcţia de preşedinte al Senatului. E previzibil că omul nu va demisiona şi nici nu va fi revocat.

Au trecut câteva zile de când dl Tăriceanu a folosit pagina Senatului României pentru a-şi regla conturi personale cu Justiţia , instigând parlamentarii să refuze să se mai pronunțe în vreun fel, până la finalul legislaturii, asupra cererilor venite de la DNA; adică, să blocheze acte de justiţie. Situaţie care a indignat o parte a presei, o parte a opiniei publice şi pe unii reprezentanţi ai clasei politice. În general, pe aceiaşi care au protestat, în ultimii ani, la fiecare derapaj făcut de unii parlamentari, în numele Parlamentului României.

În ciuda reacţiilor şi a criticilor vehemente care i-au fost aduse în spaţiul public, în ciuda faptului că cinci ONG-uri i-au cerut demisia, dl Tăriceanu e tot în funcţie. Şi răspunde băţos celor care îşi permit să-i atragă atenţia că ceea ce a făcut nu este nici moral, nici constituţional, ba e şi penal.  Imoral, pentru că dl Tăriceanu este cercetat penal chiar de către instituţia ale cărei anchete vrea să le blocheze. Neconstituţional, pentru că, pe de o parte, instigă la încălcarea principiului separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 din Constituţie; unei  puteri a statului, Legislativului, i se cere, iată, de la vârf, să împiedice activitatea unei autorităţi a statului, din sfera Puterii judecătoreşti. Pe de altă parte, pentru că legea fundamentală prevede, la art. 69, că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului, orice mandat imperativ fiind nul; adică, parlamentarii acţionează după voia lor, nu după cum li se dictează. Ilegal, pentru că ceea ce a făcut preşedintele Senatului poate fi încadrat ca faptă prevăzută de Codul Penal, mai precis, la art. 271 – Obstrucţionarea Justiţiei. 

Demisie? Dacă ar fi avut intenţia să demisioneze, dl Tăriceanu ar fi făcut-o, transmiţând astfel semnalul că-şi recunoaşte greşeala. Dar el nu are o astfel de intenţie, pentru că aici nu a fost vorba despre o eroare. Nu din greşeală a făcut uz de funcţie şi a folosit Senatul în războiul său cu Justiţia, ci intenţionat, pentru a transmite un semnal de forţă şi pentru a sfida. Altfel, putea critica DNA – sau orice altă instituţie dorea –, de la tribuna Parlamentului, într-o simplă declaraţie politică. Şi putea aduce date concrete cu care să-şi susţină acuzaţiile: număr de dosare care zac în nelucrare, număr de dosare întoarse de la instanţă pentru refacerea rechizitoriilor sau din lipsă de probe, dosare deschise la x număr de ani după comiterea faptei. Dar dl Tăriceanu a vrut altceva, a vrut mai mult: să sfideze. Convins fiind, probabil, că va avea susţinerea unei majorităţi parlamentare.  A acelor oameni care au abuzat de imunitatea parlamentară  în situaţii pentru care legea nu prevede imunitate, care au marcat în calendar marţea neagră, care au înscris Parlamentul la titlul ruşinos de “Persoana anului 2013”, la Categoria Crimă Organizată şi Corupţie – distincţie acordată de Organized Crime and Corruption Reporting Project, care au votat legi în interes de clan transpartinic etc. etc.

Revocare? Dacă exista intenţia revocării lui Călin Popescu Tăriceanu din funcţia de preşedinte al Senatului, dacă liderii partidelor parlamentare ar fi achiesat la această idee, existau deja declaraţii publice concrete pe subiect. Mai ales, că procedura nu e nici complicată, nici nu cere timp. Când a existat interes, lucrurile s-au mişcat rapidissim: în 2012, în cazul lui Vasile Blaga şi al Robertei Anastase, de care noua majoritate USL se descotorosise cât ai spune „lovitură de stat”, sau, anul acesta, în cazul lui Valeriu Zgonea, „executat” de majoritatea PSD din Camera Deputaţilor.

Şi nu ar fi prima lipsă de reacţie din partea liderilor politici care puteau pune în acţiune revocarea lui Călin Popescu Tăriceanu din funcţia de al doilea om în stat. Dl Tăriceanu nu a fost deranjat nici în februarie, anul acesta, când, în Senatul României, orchestrase o conjuraţie împotriva statului de drept, instigând punerea în aplicare a unei sentinţe definitive şi irevocabile emise într-un dosar de corupţie cu prejudiciu nerecuperat de 60 de milioane de euro, şi, deci, la încălcarea separaţiei puterilor în stat. Atunci, sub bagheta d-lui Tăriceanu, Camera superioară a Parlamentului s-a reunit pentru a bloca punerea în practică a unei sentinţe care dădea dreptul ANAF să evacueze Antena 3.

Deci, finalul de mandat legislativ 2012 – 2016 îl va găsi în funcţie pe preşedintele Senatului. Inamovibilul, iată, domn Tăriceanu.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.