După ani de zile în care insistenţa unor instanţe de a retroceda în natură imobile de utilitate publică din Timişoara a creat o criză fără precedent de spaţii pentru compartimente ale unor instituţii publice, şcoli sau secţii de spitale, Curtea de Apel Timişoara a confirmat o soluţie dată de Tribunalul Timiş, cu privire la imposibilitatea retrocedării în natură a unui imobil. Dacă de la început s-ar fi optat pentru varianta despăgubirii cu bani sau titluri de valoare pentru imobilele revendicate din municipiu, şi doar după o verificare riguroasă a actelor, probabil că astăzi Timişoara nu mai era un oraş al retrocedărilor problematice.

O decizie ce ar fi trebuit aplicată retroactiv

Curtea de Apel Timişoara a făcut, recent, publice o serie de hotărâri judecătoreşti luate recent în dosare cu greutate, aceste decizii având şi rolul de a funcţiona cu un reper de jurisprudenţă, adică un model orientativ pentru alte instanţe, în cazuri similare.

Printre ele se regăseşte şi decizia luată într-un dosar aflat la faza de recurs, după judecarea în prima fază la Tribunalul Timiş, în care obiectul litigiului este retrocedarea unui imobil care în prezent este în domeniul public al Timişoarei. Primăria a fost chemată în judecată în acest dosar, cu numărul 1515/30/2011, în care Tribunalul Timiş a decis că este imposibilă retrocedarea respectivului imobil în natură şi a respins şi pretenţiile justiţiabilei care a iniţiat retrocedarea şi care cerea, ca şi compensare, în varianta în care nu putea primi clădirea în natură, un teren şi… patru imobile, aflate în domeniul public al Timişoarei. Decizia Tribunalului Timiş a fost confirmată şi la faza de recurs, de către Curtea de Apel Timişoara, care a stipulat că „modul în care Municipiul Timişoara înţelege, în general, să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu poate fi cenzurat de instanţa investită cu soluţionarea prezentei cereri în modalitatea cerută de reclamanţi, în condiţiile în care chiar aceştia au indicat concret ce bunuri imobile doresc a le fi atribuite în compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorul lor, ce nu poate fi restituit în natură.”

Curtea de Apel Timişoara a mai precizat că instanţa este obligată să se pronunţe în limitele investirii prin cererea precizată, neputând analiza situaţia bunurilor oferite spre vânzare de către Municipalitate, „potrivit ofertei din ziarul depus în faţa instanţei de recurs”, atâta timp cât înşişi reclamanţii au restrâns sfera cercetării judecătoreşti la anumite bunuri individual determinate, ce nu se regăsesc în oferta publicată.

Ca atare, Curtea de Apel a respins recursul, considerând justă decizia Tribunalului Timiş, care dădea dreptul persoanei care iniţiase retrocedarea la despăgubiri în bani sau titluri „Proprietatea”. Însă în niciun caz în natură.

Foarte important este faptul că instanţa care a analizat recursul, respectiv Curtea de Apel Timişoara îl dă ca exemplu de jurisprudenţă, adică e o recomandare indirectă de care pot ţine seama şi alte instanţe atunci când analizează cazuri similare. Raportat la ea se poate constata că, dacă în toate cazurile similare s-ar fi procedat la fel, instanţa acceptând că unele imobile în care funcţionează instituţii nu pot fi pur şi simplu retrocedate în natură, după cum nu se pot lua sedii de unităţi de învăţământ sau medicale pentru a se utiliza ca retrocedare „în compensare”, ca echivalent, astăzi poate că nu ar mai fi existat problema retrocedărilor la Timişoara, după cum nu ar mai fi fost cazuri de spitale sau şcoli evacuate de pe o zi pe alta.

 „Amnistie” pentru cazurile controversate

Pe de altă parte, astfel de decizii nu se pot aplica retroactiv şi, cum unele cazuri de retrocedări controversate din Timişoara au început în justiţie prin ani 2002 – 2003, o eventuală anchetă sau măcar analiză făcută retroactiv pe aceste dosare de către organele de drept ar constata, poate, cel mult că faptele de natură penală s-au prescris.

De altfel, interpelat recent pe tema retrocedărilor contestabile de la Timişoara, Ministerul Justiţiei a precizat că, în cazul clarificării aspectelor, în special ale actelor juridice care pot atrage răspunderea penală a persoanelor angajate în cadrul instituţiilor menţionate (Primărie, parchete, instanţe) a solicitat sprijinul Parchetului General, precum şi al Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, entităţi abilitate să verifice existenţa unor cauze penale, respectiv să controleze activitatea procurorilor şi judecătorilor implicaţi în procedurile respective.

Şi, de la aceste sesizări, s-au făcut verificări şi s-a ajuns la concluzia că Inspecţia Judiciară a CSM nu ştie nimic, pentru că nu a primit nicio sesizare: „Din verificările efectuate prin intermediul CSM, am constatat că, până în prezent, Inspecţia Judiciară nu a fost sesizată cu privire la conduita profesională a vreunui procuror sau judecător care a soluţionat sau s-a pronunţat în vreuna din cauzele care au avut ca obiect retrocedarea unor imobile în oraşul Timişoara.”

Totodată, nici de sesizare din oficiu nu a putut fi vorba, Inspecţia Judiciară precizând că nu a avut date şi indicii concrete care să stea la baza unei sesizări din oficiu în legătură cu conduita profesională a acestor magistraţi. Aceasta în condiţiile în care chiar şi DNA anchetează mai multe cazuri de retrocedare din Timişoara, în care sunt indicii mai mult decât concrete care arată încălcarea legii, printre ele numărându-se şi cazul retrocedării unei clădiri construite de către stat la Spitalului de Copii „Louis Ţurcanu” Timişoara.

De altfel, poate şi pentru ca presa să nu mai aibă ce scrie cu privire la activitatea unor instanţe sau unităţi de parchet, în urma neregulilor depistate de Inspecţia Judiciară, pe lângă faptul că nu se dădeau numere de dosare sau magistraţi, mai nou rapoartele Inspecţiei Judiciare au o formă de tipul: „În cadrul instanţelor arondate Curţii de Apel…, pe rolul Tribunalului…, s-au înregistrat zece cauze.”

Revenind la sesizarea legată de verificarea retrocedărilor controversate de la Timişoara, Ministerul Justiţiei spune că verificările care conduc la antrenarea răspunderii disciplinare a magistraţilor, precum şi cele care vizează răspunderea deontologică a magistraţilor ca urmare a încălcării normelor de conduită pot avea loc numai în condiţiile în care sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare conţine date din care să rezulte indicii concrete cu privire la identificarea autorului şi a situaţiei de fapt.

Iar Inspecţia Judiciară nu pare dispusă să deschidă o anchetă doar pentru acest fenomen general al retrocedărilor controversate de la Timişoara, susţinând că afirmaţiile cu caracter general care vizează o posibilă complicitate a procurorilor şi judecătorilor pentru intrarea nelegală a unor imobile din Timişoara în posesia unor clanuri de romi, fără individualizarea unor fapte concrete privind conduita profesională a unui procuror sau judecător, nu pot determina sesizarea sa din oficiu.

În plus, mai spun oficialii Ministerului Justiţiei, declanşarea unor verificări cu privire la o eventuală soluţie care ar putea să o adopte instanţa de judecată excede competenţelor conferite de lege Inspecţiei Judiciare. Însă, în cazul de faţă, din câte se vede, lipsesc verificările şi în timpul procedurilor judiciare, şi după aceea.

„Aceste retrocedări, despre care s-a vorbit şi s-a scris mult la Timişoara, ar fi trebuit să se verifice retroactiv, atât în ceea ce priveşte dosarele şi procedurile judecătoreşti, cât şi documentele care au stat la baza acestor retrocedări. Aceasta ar fi fost treaba instituţiilor specializate. Este clar că sunt destule dosare asupra cărora planează semne de întrebare şi dosare care ar trebui redeschise. A existat o perioadă în care s-a înregistrat un val de revendicări, şi multe imobile au fost retrocedate în natură. Deciziile judecătoreşti nu pot fi însă comentate”, spune consilierul local PNL (fost PDL) Ştefan Constantin Sandu.

Adevărul ar putea fi „casat”

Totuşi, deşi acum Ministerul Justiţiei spune că Inspecţia Judiciară nu a avut niciun fel de sesizări şi nici indicii care să ducă la sesizarea din oficiu, conform unor avocaţi timişoreni situaţia retrocedărilor controversate de la Timi­şoara era cunoscută foarte bine la ni­vel central, la Ministerul Justiţiei exis­tând informări şi anchete inclusiv la nivelul fostului Servici Inde­pendent pentru Protecţie şi Antico­rupţie al Ministerului Justiţiei, adică, propriul serviciu de informaţii al sistemului judiciar.

Potrivit aceloraşi surse, Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie (continuatoarea SIPA) s-a arătat interesată de ce se întâmpla la Timişoara, în aceste procese, dar lucrurile par să se fi terminat, din punct de vedere al investigării fenomenului, odată cu desfiinţarea DGPA, în 2006 – şi ar fi interesant de aflat ce date se regăsesc în arhiva fostei SIPA. Problema e că nu se ştie în ce măsură va mai fi posibil acest lucru, pentru că acum Ministerul Justiţiei nu prea pare interesat să analizeze documente din fosta arhivă. Şi aceasta pentru că starea de conservare a acestor  arhive s-ar putea finaliza cu o casare, Ministerul Justiţiei exprimându-şi, în mandatul Monei Pivniceru, intenţia de a constitui o comisie pentru inventarierea şi predarea arhivei fostei DGPA, care urma să preia arhiva din custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi să o inventarieze.

Ulterior s-a ajuns la o concluzie surprinzătoare, în sensul că “având în vedere faptul că în raportul Comisiei Europene din 2004 SIPA a fost criticată cu privire la transparenţă şi răspundere, existând raportări privind implicarea sa în abuzuri ale drepturilor omului în închisori şi influenţarea sistemului judiciar, Comisia a apreciat că se impune predarea către Arhivele Naţionale a arhivei fostei SIPA, în vederea distrugerii tuturor documentelor.”