O viaţă de muncă dedicată, printre multe alte izbânzi profesionale, unui proiect menit să restituie culturii române memoria sociologului Anton Golopenţia – astfel s-ar putea descrie finalitatea lungului şi anevoiosului demers cu caracter recuperator, întreprins de profesorul emerit Sanda Golopenţia. Aceasta s-a referit, în cadrul discursului rostit la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara, la etapele parcurse în scopul reunirii, în mai multe volume, a scrierilor, dar şi a biografiei, recompuse din frânturi de declaraţii date în perioada detenţiei şi din corespondenţe private, a părintelui său, ucis în închisoarea Jilava, în timpul anchetei Lotului Pătrăşcanu. 

Smaranda Vultur: “Sanda Golopenţia, o prezenţă în spaţiul public marcată de simţ moral şi spirit civic”

Universitatea de Vest din Timişoara a acordat, vineri, titlul de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum Sandei Golopenţia Eretescu, profesor emerit la Departamentul de Studii Franceze al Brown University, din Providence, Statele Unite ale Americii, fiica sociologului Anton Golopenţia. Sanda Golopenţia este, de asemenea, şi membru de onoare al Societăţii “Timişoara”.

Ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum s-a constituit, de aceea, într-un prilej de a decupa, alături de file din consistentul parcurs profesional al scriitoarei, lingvistei, semioticienei, etnoloagei, editoarei şi traducătoarei Sanda Golopenţia, repere din biografia ilustrului său părinte, răpus în închisorile regimului comunist, după ce fusese arestat, ca martor, în Procesul Pătrăşcanu. Raportarea Sandei Golopenţia la Banat îşi are nu doar rădăcini profesionale, ci şi emoţionale, întrucât părintele său, sociologul Anton Golopenţia, a studiat la Liceul “C.D. Loga”, din Timişoara, în vreme ce bunicii paterni, Emma şi Simion Golopenţia, precum şi o parte dintre membrii familiei, au trăit aici.

Iar, în desele sale reveniri în ţară, de după Revoluţie, parcursul profesional a purtat-o adesea pe Sanda Golopenţia la Universitatea de Vest din Timişoara, unde a donat numeroase cărţi bibliotecii şi studenţilor şi unde a conferenţiat şi a participat la dezbateri şi proiecte, alături de cadre didactice ale universităţii, din diferite generaţii şi departamente.

“Prestaţia ştiinţifică de înaltă calitate a Sandei Golopenţia a fost mereu însoţită de o prezenţă în spaţiul public marcată de simţ moral şi spirit civic, ceea ce îi dă un profil intelectual aparte şi o poate transforma într-un reper pentru generaţiile tinere sau mai puţin tinere, care au responsabilitatea reconstrucţiei spaţiului instituţional universitar ca un spaţiu deschis şi dialogal”, spune conf. univ. dr. Smaranda Vultur. Aceasta a subliniat şi că, imediat după ce s-a desprins de România, trăind experienţa dramatică a exilului, Sanda Golopenţia şi-a împărţit destinul profesional între ceea ce a însemnat propria carieră de lingvist, semiotician, etnolog, editor, traducător şi scriitor, deopotrivă, şi povara asumată a propriului bagaj existenţial, marcată de pierderea prematură, a tatălui, sociologul Anton Golopenţia, care s-a stins, la doar 42 de ani, în închisoarea Jilava. Această povară existenţială a fost convertită, însă, de Sanda Golopenţia, la capătul unui demers trudnic şi laborios, care îngemănează dezlegarea de trecut cu răscumpărarea unui destin strivit, în volumele ce cuprind opera completă a sociologului Anton Golopenţia, însoţită de un aparat critic impresionant. Volumele sunt şi parte dinr-un proces de recuperare a biografiei şi a contribuţiei lui Anton Golopenţia la dezvoltarea sociologiei, statisticii şi geopoliticii, din perioada interbelică şi postbelică, în vreme ce un volum conţine, redat integral, textul tuturor declaraţiilor acestuia, din timpul anchetelor, aşa cum au fost ele recuperate de fiica acestuia din Arhivele SRI.

“Pe lângă valoarea testimonială, volumele acestea, construite cu o vibraţie personală aparte şi cu un simţ al justiţiei şi al datoriei de împlinit, sunt exemplare pentru modul de a face o astfel de restituire: o migăloasă muncă de editare, realizată la parametri de maximă performanţă”, relevă Smaranda Vultur.

Sanda Golopenţia: “Proiectul polifonic, născut dintr-un îndemn transmis peste timp: «Uită-te în cărţile mele»”

În prelegerea rostită după ce i-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum, profesorul emerit Sanda Golopenţia a evocat cu precădere, recompusă din mărturii emoţionante, o parte din biografia tatălui său: “Totul a început cu două scrisori întârziate: una către Ştefania Golopenţia, soţie, şi cealaltă către doi copii: subsemnata, de 11 ani, şi Dan Golopenţia, de opt ani pe atunci. Tatăl meu, arestat ca martor în Procesul Pătrăşcanu, le scrisese într-un moment, în anul 1951, în care-i devenise clar că, prins în angrenaj, nu va mai ieşi viu din închisoare. Tratat ca duşman al poporului şi deprins că cântărească lucid situaţiile, îi va fi fost clar şi că scrisorile acestea, deşi scrise conform codului tolerat, nu ne vor fi transmise câtă vreme trăieşte. Îmi imaginez însă că a nădăjduit ca, la moartea lui, ele să ne fie înmânate. Oricum, aşa cum pusese în declaraţii, ca într-o sticlă aruncată în mare, tot ce dorea să transmită pentru mai târziu, scrind şi jucând o ultimă carte, urma alege e dictonul care revine de mai multe ori, atunci când vorbeşte despre sine în cele 18 luni de închisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite să ne spună regretul că nu va mai apuca să-şi arate dragul pentru noi trei şi nici să ne ajute în lupta pentru viaţă, pe care o presimţea grea, sau să ne treacă ceva din ce ştia ori simţea, aşa cum se bucură să o facă orice părinte”.

Scrisoarea adresată atunci soţiei, mai spune Sanda Golopenţia, nu a ajuns niciodată la destinaţie. În vreme ce scrisorile adresate celor doi copii au străbătut o cale lungă, preţ de 40 de ani, până când, în 1997, Sanda Golopenţia avea să le găsească, îndosariate, alături de celelalte documente din dosarul Procesului Pătrăşcanu, inserate de către cei pe care aceasta i-a desemnat, plastic, a fi fost “filatori-cronicari” ai regimului, însărcinaţi cu misiunea de a repertoria vieţile celor care erau progoniţi şi pe cele ale familiilor şi apropiaţilor lor.

“Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape 20 de ani. Era simplă: «Uită-te în cărţile mele», spunea tatăl meu şi, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcţiona doar ca o încurajare şi un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost şi ne-a fost refuzat, scrisă de un om pe care «patria», aşa cum s-a definit ea în anii 1950, îl suprimase brutal, deşi toată truda lui de om fără vacanţe, fără agoniseală şi fără carieră fusese pusă în slujba României cu competenţă şi autenticitate, fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat. (…) Toate erau bune şi frumoase, dar o rugăminte adia în fraza deschizătoare de drum, dincolo de ce pusese în ea tatăl meu, complicată şi adâncită de ani răi care nu s-au încheiat încă deplin, căci nu au fost văzuţi în răutatea lor de neînţeles”, îşi argumentează Sanda Golopenţia decizia care a stat la baza asumării, cu determinare, a trudnicei meniri care a călăuzit-o în decursul ultimilor 20 de ani.

“Rapsodia epistolară”: O viaţă şi o biografie reconstituite din frânturi de declaraţii şi din corespondenţe

Din parcursul biografic al tatălui său, reconstituit cu migală, din frânturi de declaraţii date de acesta în timpul anchetelor şi din declaraţiile altor anchetaţi în Lotul Pătrăşcanu, Sanda Golopenţia a iscat ceea ce aceasta a denumit, plastic, un proiect polifonic. Volumul Ultima carte – despre care Sanda Golopenţia mărturiseşte că şi l-a dorit a fi o cronică a suprimării intelectualilor în România comunistă – “creştea pe măsură, devenea polifonic, aşa cum au fost, în anii aceia, locurile în care s-a suferit şi s-a murit, fără rost, istovindu-se din nou o putinţă de închegare românească”, spune Sanda Golopenţia, precizând că arhivele vremii relevă faptul că, în urma anchetatorilor, textele declaraţiilor erau citite şi adnotate de puternicii zilei, inclusiv de Gheorghe Gheorghiu-Dej. În vreme ce unele dintre ele erau adnotate şi traduse în limba rusă, ele răspunzând cerinţelor din manualele de logică, ce prevedeau norme ale chestionării, indicate de consilierii sovietici ai momentului.

Declaraţiilor din închisoare ale tatălui său, spune Sanda Golopenţia, explicând geneza volumului publicat în 2001 şi intitulat Ultima carte, aceasta le-a adăugat confesiuni de-ale părintelui său, aşa cum se desprindeau ele din paginile corespondenţei private, din perioada premergătoare anilor de închisoare (1947 – 1948), şi despre care se făcea vorbire în cursul anchetelor.

În plus, relevă ea, unul dintre capitolele cărţii, intitulat “Sugestiile pentru un regim viitor”, cuprinde o anticipare lucidă, făcută de către sociologul Anton Golopenţia, a ceea ce Sanda Golopenţia a numit Pax Americana, instalată în 2000, despre care apreciază că “era de datoria exilaţilor români să o fructifice”.

În ce priveşte volumele Bug, Sanda Golopenţia precizează că acestea au tot un caracter polifonic, care derivă din faptul că, la fel cu Ultima carte sau cu seria de corespondenţă pe care am intitulat-o Rapsodia epistolară, lucrarea se înscrie într-o vastă operaţie de arheologie culturală şi existenţială în care multiplicitatea vocilor aminteşte de multiplicitatea obiectelor prin a căror atentă comparaţie arheologii ajung să reconstituie perioade demult trecute.

Sanda Golopenţia s-a referit şi la cuprinsul Rapsodiei epistolare, în care este inclusă corespondenţa lui Anton Golopenţia şi despre care aceasta spune că se constituie într-o “oglindă cu faţete multiple a României interbelice”, reliefând felul în care “fiecare dintre cei care scriu îşi caută menirea, rostul major sau de moment, în peisajul vieţii româneşti, fie ea culturală, economică sau politică”. Aşa cum sunt, scrisorile lungi sau scurte ale acestei serii, al căror adresant sau adresat a fost Anton Golopenţia, redau, spune Sanda Golopenţia, imaginea unui focar al unei constelaţii de contemporani, reprezentând o rapsodie epistolară a culturii româneşti. Despre care apreciază că “ne oferă în mod esenţial imaginea, în direct, a interbelicului românesc în ansamblu, cu căutările lui, cu grupurile care au aspirat sau s-au mobilizat în vederea înţelegerii şi mlădierii circumstanţelor epocii, cu polifonia soluţiilor şi a aspiraţiilor”.

Referindu-se la complexitatea corespondenţei şi la multitudinea corespondenţilor – care nu aparţin doar unui registru oficial, reprezentat, printre alţii, de foşti colegi de-ai sociologului de la Institutul de Statistică –Sanda Golopenţia a precizat că a optat pentru a nu se limita doar la cei pe care i-a numit “corespondenţi importanţi”. Pentru a nu sacrifica scrisorile primite de la şcolari bănăţeni sau ardeleni, studenţi bucureşteni, învăţători şi profesori din toată ţara sau artişti şi scriitori care adresau petiţii Ministerului Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, soldaţi, monografişti gustieni şi echipieri ai Fundaţiei, părinţi şi fraţi, rude, săteni sau orăşeni, bucureşteni, bănăţeni timişoreni sau bozoviceni, ardeleni, moldoveni, graţie cărora Rapsodia epistolară a dobândit o rezonanţă amplificată, asigurând, metonimic, cunoaşterea, nu a unui intelectual izolat, nu a câtorva grupuri intelectuale de elită (de sociologi, statisticieni, filosofi, scriitori, artişti plastici), ci a stării de spirit generale şi a problemelor pe care le-a ridicat generaţiilor active perioada interbelică.

Sanda Golopenţia mai spune că publicarea integrală a mai multor ansambluri de schimburi epistolare ne-ar putea ajuta să înţelegem, alături de profilul unei personalităţi sau al unui grup cultural, conceptul de acţiune culturală în epocă a unui individ. “Corespondenţele masive sau medii ne permit să surprindem etape diferite ale evoluţiei celor care scriu. Devine astfel posibil să nu mai identificăm un individ cu imaginea maximă finală pe care o propun biobibliografiile, ci să-l surprindem în mişcare, cu ezitările, perioadele mai puţin consistente şi perioadele de acţiune desfăşurată ale existenţei sale”, conchide Sanda Golopenţia, relevând astfel însemnătatea în reconstituirea şi aprofundarea cunoaşterii unei epoci a scrierilor care au rădăcini epistolare.