Stéphane Courtois. Foto: Cristian Pătrăşconiu

„Încerc să-mi imaginez, fără să reușesc, cum s-ar fi raportat astăzi europenii la comunism dacă n-ar fi existat Cartea neagră a comunismului, nu doar cu marile ei dezvăluiri și concluzii, ci și cu marile dezbateri pe care le-a declanșat pe întreg continentul. Gânditor de o neobișnuită rigoare și claritate a ideilor, istoric al comunismului de o profunzime mergând până la rădăcinile răului, Stéphane Courtois a fost inițiatorul, coordonatorul și editorul unei excepționale opere de sinteză, care a reușit să iasă dintre granițele științei și să pătrundă în conștiința epocii”, spunea, în urmă cu câţiva ani, Ana Blandiana despre acest monumental volum.

La 27 de ani de la apariţie şi la 35 de ani de la prăbuşirea comunismului, acest volum a fost reeditat de Spandugino şi se află din nou în librăriile din România. Dar acum, îi mai pasă cuiva de comunism, de ceea ce a lăsat în urmă, nu doar victime, ci şi conştiinţe mutilate pentru cine ştie câte generaţii? – este una dintre întrebările pe care i le-am adresat istoricului Stéphane Courtois, specializat în comunismul francez și internațional.

Am abordat în acest interviu teme precum fascinaţia pe care comunismul, în ciuda ororilor pe care le-a lăsat în urmă şi care au fost devoalate, a exercitat-o şi continuă să o exercite. Situaţia stranie în care se află România la 35 de ani de la căderea comunismului, unde un candidat pro-rus, în al cărui program de preşedinte se regăsesc chiar şi elemente din ideologia comunistă, primeşte votul multor români şi unde turnători la Securitate sunt votaţi pentru a fi reprezentanţi ai poporului în Parlament. Firele care leagă extrema dreaptă de cea stângă şi comunismul de nazism. Suveranismul. Ravagiile culturale pe care le face în Occident noua stângă. Dezvrăjirea de o ideologie. Și, nu în ultimul rând, propaganda rusă, „agentul secret devenit ţar” Vladimir Putin şi susţinerea pe care acesta o are din partea ultraortodocşilor care văd în el, în mod paradoxal, un susţinător, un apărător al creştinismului şi al tradiţiilor.

 „Din punct de vedere educațional, reeditarea Cărţii negre… era esențială”

CV Stéphane Courtois 

Născut în 1947, Stéphane Courtois este istoric, specializat în comunismul francez și internațional, profesor la Institut catholique d’études supérieures (La Roche-sur-Yon). Este cofondator și director al revistei Communisme (1982-2017), director onorific de cercetare la Centre National de la Recherche Scientifique, specialist renumit în comunismul francez și internațional.

A fost, timp de peste zece ani, decanul Şcolii de vară a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

Este coordonatorul monumentalei Cărţi negre a comunismului / Livre noir du communisme (apărută la Robert Laffont, Paris, 1997).

Printre lucrările publicate se mai numără Qui savait quoi? L’extermination des Juifs, 1941-1945 (La Découverte, 1987, în colaborare); Le Communisme (MA Éditions, 1987, cu M. Lazar); Le Sang de l’étranger. Les immigrés de la MOI dans la Résistance (Fayard, 1989, în colaborare); Cinquante ans d’une passion française. De Gaulle et les communistes (Balland, 1991, cu M. Lazar); L’État du monde en 1945 (La Découverte, 1994, cu A. Wieviorka); Histoire du Parti communiste français (Presses Universitaires de France, 1995, cu M. Lazar); Eugen Fried. Le grand secret du PCF (Seuil, 1997, cu A. Kriegel); Dictionnaire du communisme (Larousse, 2007, coordonator). Pentru cartea Lénine, l’inventeur du totalitarisme (Perrin, 2017), a primit Marele Premiu al Cărții de Istorie (Le Figaro Histoire) și Marele Premiu pentru Biografie politică al Touquet-Paris Plage.

În limba română i-au fost publicate volumele Cartea neagră a comunismului (Humanitas, 1998, Spandigino, 2024, co-autor); Comunism și totalitarism (Polirom, 2011); Lenin. Inventatorul totalitarismului (Polirom, 2019); Cartea neagră a lui Vladimir Putin (Humanitas, 2023, coeditor).

(Sursă CV: Editura Spandugino)

Domnule Stephane Courtois, la 35 de ani de la căderea comunismului, aţi lansat în România cea de a doua ediţie a monumentalei Cărţi negre a comunismului. Reeditarea volumului – la peste 25 de ani de la prima ediţie –, a avut în vedere doar această cifră rotundă, 35, sau putem vorbi şi de un alt motiv?

Nu, cei „35 de ani” nu au nimic de-a face cu republicarea cărții în România, ci cu dorința Editurii Spandugino de a o reedita. Cartea neagră a comunismului, apărută la București în 1998, a fost imediat epuizată din librării și nu a mai fost republicată. Or, în ultimii 25 de ani, o nouă generație, care nu era născută în 1998 sau care era doar la un stadiu de pre-adolescență la momentul căderii lui Ceaușescu și a regimului comunist, nu a putut afla mai multe despre această istorie. Iar cei de la Spandugino au făcut o treabă excelentă cu reeditarea cărții, incluzând o secțiune foto inedită despre represiunea celor care au rezistat regimului comunist și completări istorice realizate de către Dorin Dobrincu, fostul director al Arhivelor Naționale ale României, și de profesorul Armand Goşu.

Din punct de vedere educațional, această reeditare era esențială și m-am bucurat să văd atât de mulți studenți în amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române când am vorbit acolo pe 19 noiembrie 2024, în compania istoricilor Dorin Dobrincu și Armand Goşu. Mi-am amintit de anii 2000-2010, când în fiecare vară participam la Școala de vară organizată de Ana Blandiana și Romulus Rusan, cu aproximativ o sută de studenți, pe parcursul a zece zile, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. A fost un model de muncă istorică și memorialistică pentru tânăra generație.

„În Franţa, extrema stângă și extrema dreaptă negaționistă au alimentat o renaștere a antisemitismului”

Cartea neagră… a stârnit, atunci şi mult timp după aceea, dezbateri aprinse, controverse. Acum, însă, îi mai pasă cuiva, în Occident, de comunism, de ceea ce a lăsat în urmă, nu doar victime, ci şi conştiinţe mutilate pentru cine ştie câte generaţii? În România, avem sentimentul că sunt tot mai puţini, de la an la an, cei interesaţi de acest subiect. E dramatic…

Așa cum se întâmplă adesea, un eveniment istoric uriaș – căderea regimului comunismului sovietic – stârnește un interes public extraordinar la momentul respectiv, care se estompează treptat pe măsură ce oamenii au impresia că știu suficient, că au înțeles totul și că pagina a fost întoarsă. Apoi, 25 de ani mai târziu, generația nepoților începe să manifeste un interes și să își întrebe părinții și bunicii: cum ați reușit să trăiți în acest sistem absurd și crud?

În Franța, am experimentat același fenomen legat de exterminarea evreilor de către naziști. Supraviețuitorii suferiseră prea mult și erau prea traumatizați pentru a vorbi despre asta; copiii lor nu îndrăzneau să rupă tăcerea; dar nepoții i-au împins pe toți să vorbească, iar conștientizarea tragediei s-a răspândit în rândul publicului larg. Cu toate acestea, este șocant să observăm că, de la pogromul comis de Hamas, la 7 octombrie 2023, în Israel, și de la răspunsul violent al Guvernului Netanyahu, extrema stângă franceză (La France Insoumise a lui Jean-Luc Mélenchon, ecologiștii radicali, troțkiștii etc.) și extrema dreaptă negaționistă au alimentat o renaștere a antisemitismului. Acest lucru este încurajat și de manevrele subterane ale Rusiei, care a coordonat o serie de acțiuni antisemite orchestrate la Paris, cum ar fi desenarea unor mâini roșii de sânge sau a stelelor lui David pe clădirile instituțiilor evreiești.

În același mod, agresiunea crudă și războiul total declanșat de Rusia lui Vladimir Putin împotriva Ucrainei, la 24 februarie 2022, au constituit, de asemenea, un avertisment despre ceea ce a reprezentat comunismul sovietic, regimul său totalitar și continuitatea oamenilor și structurilor sale din noiembrie 1917 până în prezent. La urma urmei, Putin este în primul rând un ofițer care a învățat de la KGB toate metodele de minciună, șantaj și violență, precum și dobândirea unor sentimente de impunitate și omnipotență, pe care le-a folosit de când a fost propulsat de cele mai înalte autorități ale KGB în fruntea statului rus, în 2000, după cum am subliniat, alături de mai mulți colegi de-ai mei în Cartea neagră a lui Vladimir Putin, publicată de Humanitas, în 2023.

În această privință, aș dori să evoc celebra imagine a micii „madeleine” evocată de Marcel Proust în opera sa În căutarea timpului pierdut: „Când nu mai rămâne nimic dintr-un trecut străvechi, după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, doar mirosul și aroma, mai fragile, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, rămân mult timp, ca niște suflete, să amintească, să aștepte, să spere, pe ruina rămășițelor, să ducă fără să se încovoaie, pe picătura lor aproape impalpabilă, imensul edificiu al memoriei. ”

Iar atacul rusesc asupra Ucrainei a reamintit brusc întregii lumi – începând cu est-europenii – ce a fost imperialismul comunist și natura sa totalitară și că metastazele acestui cancer continuă să supureze în Rusia.

Este, de asemenea, extrem de simptomatic faptul că, la Paris, o companie de teatru cunoscută de 60 de ani, Théâtre du Soleil, condusă de Ariane Mnouchkine – și considerată încă „de stânga” – a fost atât de șocată de atacul lui Putin încât a decis să centreze noul său spectacol principal în jurul acestuia. Intitulat Ici sont les dragons (Aici sunt dragonii), acesta prezintă prima parte a unui „foileton istoric”, foileton care începe în 1917 și se încheie în 2026. Este o lungă călătorie în timp și spațiu care relatează originile regimului totalitar, responsabilitatea directă a celebrului Lenin în punerea sa în aplicare și lichidarea manu militari a primei Adunări Constituante Ruse, aleasă prin sufragiu universal pentru bărbați și femei, la 18 ianuarie 1918, la Sankt Petersburg. Totul a început acolo, iar Vladimir Putin este moștenitorul său direct, folosind aceleași metode sistematice: minciuna, șantajul, teroarea și corupția. Întreaga presă franceză a relatat pe larg despre acest spectacol aflat în repertoriu continuu, inclusiv L’Humanité a Partidului Comunist.

„Dictatura rusă a creat o adevărată «cultură a dezinformării»”

În Cartea neagră… descrieţi implicit tragedia trăită de România timp de aproape jumătate de secol de comunism, impus la putere de Stalin şi Armata Roşie. Cum vă explicaţi că, la 35 de ani de la căderea comunismului, un număr mare de români creditează cu încredere şi dau votul unui candidat pro-rus, la Călin Georgescu mă refer, în al cărui program de preşedinte se regăsesc chiar şi elemente din ideologia totalitară comunistă, cum ar fi izolaţionismul, autarhismul, naţionalizările sau egalitarismul?

Acum este foarte clar că votul în favoarea acestui candidat, necunoscut publicului cu doar câteva luni înainte, a fost rezultatul spectaculos al unei operațiuni de amploare a Rusiei asupra opiniei publice românești, prin intermediul rețelelor denumite, ironic, drept „sociale” și al fabricilor de troli ale Kremlinului. Acestea nu sunt metode noi.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, o mare parte a presei franceze era deja cumpărată cu banii țarului. Începând cu 1921, proaspătul Partid Comunist Francez (PCF) a primit sarcina de a derula o intensă propagandă pro-sovietică cu banii Moscovei. Odată cu „antifascismul” din anii 1930, dar mai ales după 1945 și imensa victorie a Armatei Roșii și a comunismului – atât în Vest, în Europa Centrală și de Est, cât și în Est, în China, Coreea de Nord, apoi Vietnam și Cambodgia –, această propagandă a atins o intensitate fără precedent și a afectat întreaga lume.

Astăzi, dictatura rusă are la dispoziție resursele puternice ale rețelelor informatice și a creat o adevărată „cultură a dezinformării”: știri false, provocări, infiltrarea în cele mai criptate sisteme de mesagerie, atacuri cibernetice inclusiv împotriva spitalelor și a multor instituții vulnerabile, amenințări nebunești din partea propagandiștilor ruși (de exemplu, că Parisul ar putea fi șters de pe fața pământului cu o bombă nucleară) și așa mai departe. Cu toate acestea, societățile noastre democratice și statele noastre constituționale se bazează în mod fundamental pe capacitatea de a distinge adevărul de minciună, dacă nu vrem să alunecăm puțin câte puțin spre totalitarism, unde, așa cum a scris atât de bine George Orwell: „Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”.

Când Alexandr Soljeniţîn a fost arestat la 12 februarie 1974, expulzat din URSS a doua zi și privat de cetățenie, a scris o scrisoare premonitorie către concetățenii săi, „Revoluție și minciună”, intitulată ulterior „Să nu trăim în minciună!”. Soljeniţîn scria: „Când violenţa dă buzna în viaţa paşnică a oamenilor, faţa ei se înflăcărează de aroganţă şi, purtându‑şi cu neruşinare steagul, strigă: «Eu sunt violența! Rupeţi rândurile, daţi‑vă la o parte – vă zdrobesc!» Dar violenţa îmbătrâneşte repede, câţiva ani încă şi deja îşi pierde siguranţa şi, ca să se menţină, să arate cum se cuvine, trebuie neapărat să facă alianţă cu minciuna. Pentru că violenţa nu se poate ascunde decât în spatele minciunii, iar minciuna nu poate rezista decât prin violenţă. O violență și o minciună permanent camuflate și negate de secretul impus de cenzura omniprezentă și de asasinarea opozanților curajoși și a martorilor incomozi.”

O jumătate de secol mai târziu, ca dovadă a continuității metodelor sovieto-putiniste, această istorie s-a repetat când, la 16 februarie 2024, principalul opozant al dictatorului de la Kremlin, Alexei Navalnîi, a fost asasinat la vârsta de 47 de ani, într-un lagăr de concentrare din regiunea arctică, fie că a fost otrăvit sau a murit de epuizare în urma torturilor de tot felul. Navalnîi și-a riscat viața pentru că nu mai putea suporta minciunile generalizate ale sistemului sovietic, în care a crezut până la vârsta de 20 de ani și a căror amploare a descoperit-o după căderea regimului în 1991. Mai presus de toate, Putin l-a făcut să plătească pentru că a dezvăluit lumii și tuturor rușilor că „țarul”, care se prezenta ca un om integru și un duşman al oligarhilor, era în realitate liderul acestora, cu averi de miliarde și proprietar al unui palat gigantic construit pe malul Mării Negre. În recenta sa autobiografie Patriot, Navalnîi a descris în detaliu cum și-a dat seama treptat și apoi din ce în ce mai lucid de rolul minciunii și de corupția care o însoțește.

În ceea ce privește alegerile prezidențiale din România, chiar dacă retorica populistă a candidatului Călin Georgescu a plăcut multor alegători, l-ar fi votat aceștia dacă ar fi fost informați despre intervenția masivă a Rusiei în campanie? Ce s-ar fi ales de retorica ultranaționalistă a unui om manipulat din străinătate și de către o țară care, în 1940, a deposedat România de provincia Basarabia? Un lucru este cert: adversarii săi politici nu ar fi ratat ocazia să-l atace dur pe aceste puncte.

La lansarea „Cărţii negre a comunismului”, în noiembrie 2024, la Bucureşti. Foto: Florin Eșanu

„Diferitele regimuri totalitare – comuniste, fasciste și naziste – împărtășesc aceleași poziții violent antidemocratice”

Acest candidat în al cărui program de preşedinte se regăsesc, cum spuneam, idei ce ţin de zona totalitarist-comunistă are aderenţă la zona extremei drepte, ultrareligioase, el însuşi declarându-se un admirator al căpeteniei legionare Corneliu Zelea Codreanu şi al mareşalului Ion Antonescu, un exponent al regimului nazist. Pare stranie această asociere. Unde se întrepătrund comunismul şi nazismul?

Nu este deloc surprinzător faptul că diferitele regimuri totalitare – comuniste, fasciste și naziste – împărtășesc aceleași poziții violent antidemocratice. „Cine se aseamănă se adună”. La 24 august 1939, întreaga lume a aflat cu stupoare că, cu o zi înainte, la Moscova, Hitler și Stalin încheiaseră un pact descris în mod fals drept „pact de neagresiune”, care, în realitate, ascundea un acord secret de a ataca și împărți Polonia. Această împărțire a fost ratificată la 28 septembrie 1939 printr-un tratat sovieto-nazist de „prietenie și demarcare a frontierelor”, însoțit de un nou acord secret care a condus foarte rapid la atacul sovietic asupra Finlandei, apoi la anexarea statelor baltice și chiar a unei părți din România. Încă o dată, „războiul este pace”!

Această dezmembrare a României, deși nu o scuză în niciun fel, explică parțial violența extremă a regimului Antonescu după atacul german din 22 iunie 1941. Aceasta a exacerbat ideologia totalitară a legionarilor, un amestec de ultranaționalism, antidemocrație violentă, antisemitism exterminaționist și legitimare printr-un pseudo-creștinism ticălos. După 1946, regimul comunist a adoptat aceste ingrediente: lichidarea treptată a celorlalte partide politice, asasinarea personalităților naționale (politice, religioase și intelectuale) în închisoarea Sighet, reactivarea antisemitismului după modelul sovietic din 1948 (afacerea Ana Pauker, apoi vânzarea cetățenilor evrei care doreau să părăsească țara etc.), cultul păgân al „personalității” liderilor comuniști și al „socialismului”, reactivarea ultranaționalismului de către cuplul Ceaușescu.

Cu alte cuvinte, de la mijlocul anilor 1930 până la sfârșitul anilor 1980, România a fost supusă unor dictaturi bazate pe ideologii aparent opuse, dar de aceeași natură totalitară. Acestea pretindeau controlul absolut asupra puterii, societății și chiar a individului. Cu toate acestea, democrația nu este caracterizată doar – și nici în primul rând – de instituții precum alegerile și parlamentul, ci și de o cultură democratică, ea pătrunde treptat în întreaga societate și dă forță instituțiilor. Această cultură, ca orice altă plantă, trebuie să fie cultivată și hrănită, dacă este necesar, printr-un lung proces de educare a cetățenilor; acesta implică nu numai educația generală a elevilor și studenților, ci și presa, mass-media, sistemul judiciar și administrația. Prin urmare, acest proces include și dreptul de a critica puterea și transparența vieții publice.

„România nu a fost supusă unui proces autentic de lustrație”

În anii de democraţie post-decembristă, în România au fost şi continuă să fie votaţi în Parlament foşti turnători la Securitatea ceauşistă, iar asta în ciuda faptului că li se cunoaşte trecutul. În plus, un sondaj de opinie realizat în urmă cu un an şi ceva arăta că aproape jumătate dintre românii intervievaţi considerau că regimul comunist a fost bun pentru ţară. Dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine nu doar istoria comunistă a României, ci şi realitatea post-decembristă a ţării, fiind aproape 20 de ani rector al Şcolii de Vară a Memorialului Sighet. Unde apreciaţi că a greşit România, după căderea comunismului, astfel încât am ajuns în situaţia aceasta?

Spre deosebire de Țările Baltice, Polonia, Cehoslovacia și Germania de Est, România nu a fost supusă unui proces autentic de lustrație, adică expulzarea din serviciile publice – poliție, justiție, guvern, armată etc. – a celor mai compromiși reprezentanți ai regimul comunist. De fapt, nu a existat nicio revoluție anticomunistă. Liderii care au apărut în urma evenimentelor din decembrie 1989 nu au fost alții decât vechii comuniști înlăturați de Ceaușescu sau moștenitorii acestora – după cum arată cazul lui Petre Roman, fiul vechiului cominternist Ernö Neulander, care l-a convins pe disidentul comunist maghiar Imre Nagy să părăsească Ambasada iugoslavă din Budapesta, unde se refugiase în noiembrie 1956, trimițându-l astfel la moarte.

Un alt caz reprezentativ este și cel al celebrelor „mineriade” din primăvara anului 1990 – metoda comunistă obișnuită de a incita un „proletariat” atent manipulat să vâneze violent democrații. Lenin a dat un astfel de exemplu la 18 ianuarie 1918, când „gărzile roșii” au folosit mitraliere pentru a alunga susținătorii Adunării Constituante. „Lovitura de stat de la Praga” din februarie 1948 a repetat aceeași operațiune, când un guvern relativ democratic a fost forțat manu militari să părăsească puterea de către așa-numitele „miliții muncitorești” conduse de comuniști. Invers, în 1968, în Cehoslovacia, poporul a fost cel care s-a mobilizat în timpul „Primăverii de la Praga”, dar a fost rapid zdrobit de tancurile sovietice, aceleași tancuri care au invadat Ucraina la 24 februarie 2022.

Prin urmare, putem avansa ipoteza că evenimentele de la București din decembrie 1989 au fost o „adevărată falsă revoluție”, în realitate o operațiune montată de KGB și de o parte a nomenclaturii comuniste pentru a scăpa de Ceaușescu și a recuceri puterea, redenumită foarte repede social-democrată și legitimată de Internaționala Socialistă, fie prin naivitatea unora, fie prin complicitatea altora. Dar intrarea treptată a României în NATO și apoi în Uniunea Europeană le-a permis democraților să instaureze treptat statul de drept. Noua inculpare, în aprilie 2024, a lui Petre Roman și Ion Iliescu pentru responsabilitatea lor în mineriade, precum și anularea alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională pun public întrebări decisive pentru poporul român: democrație parlamentară și transparență în viața publică sau dictatură populistă și corupție – alegerea va trebui făcută.

„Comunismul a fascinat anumite cercuri intelectuale vest-europene”

Comunismul continuă să fascineze, însă, şi în ţări din Occident, iar asta în ciuda ororilor pe care le-a lăsat în urmă. Cum se explică această atracţie în ţări care nu au trăit experienţa totalitară?

Dacă comunismul, atât ca ideologie, cât și ca o nouă Mecca politică mondială, a fascinat anumite cercuri intelectuale vest-europene după 1917 și mai ales după 1945, acest lucru a fost cauzat de mitul unui regim de justiție socială – după tragedia războiului din 1914-1918 – și de rolul Armatei Roșii în înfrângerea finală a Germaniei naziste, precum şi de implicarea masivă a comuniștilor în Rezistență, inclusiv în rezistența armată, după 22 iunie 1941. Aceste două realități istorice au fost mitologizate de o puternică propagandă coordonată de la Moscova, creând o memorie comunistă deopotrivă glorioasă – justiția socială, „puterea muncitorilor”, Rezistența, victoria asupra „fascismului” – și victimizantă – martirii care au murit în luptă au fost împușcați sau deportați. Această propagandă a permis, de asemenea, pur și simplu ștergerea altor câteva fapte istorice preexistente majore: minciuna generală a propagandei comuniste cu privire la realitatea sovietică (mizerie și teroare), apoi alianța sovieto-nazistă din august 1939 – care a jucat un rol decisiv în declanșarea războiului – până în iunie 1941 și, în sfârșit, natura totalitară similară a acestor două regimuri.

De la căderea Zidului Berlinului și prăbușirea URSS – și mai ales de la deschiderea arhivelor comuniste – opinia Europei Occidentale despre comunism s-a schimbat. S-a descoperit brusc „partea întunecată a lunii”, titlul unui simpozion istoric franco-italian organizat la Roma în 1995, o parte pe care popoarele din Europa de Est o cunoșteau prea bine încă din 1945. Toată lumea a văzut starea de decădere industrială și economică a URSS și situația nefericită a populației sale – cu excepția, desigur, a nomenclaturii. Astăzi, acel comunism și-a pierdut mult din prestigiu într-o Italie condusă de o dreaptă populistă care s-a născut din neofascism și într-o Germanie în care extrema dreaptă prosperă în fosta RDG. Dar este adevărat că ideea revoluționară rămâne puternică într-o Spanie marcată încă de urmările războiului civil și de 35 de ani de franchism, precum și de un Partid Socialist dominat de extrema stângă, cu legături strânse cu Cuba și Venezuela lui Chavez-Maduro.

Cu toate acestea, Franța rămâne cel mai slab elev al clasei, încă adânc înrădăcinată în cultura sa revoluționară, a cărei parte extrem radicală – Convenția din 1792 și dictatura Comitetului Salvării Publice până în 1794 – depășește perioada inițială a Adunării Constituante și a Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului. În acest sens, nu trebuie decât să ne amintim grandilocventul Bicentenar al Revoluției din 1989 și să ne amintim că Emmanuel Macron și-a lansat campania prezidențială din 2017 cu o carte intitulată Révolution (Revoluția). Adăugați la aceasta cei aproape 85 de ani de existență a Partidul Comunist Francez (PCF), care a avut un impact profund asupra multor orașe și sate, mult timp ținute într-o strânsoare de fier de acest partid, care în noiembrie 1946 a obținut cele mai bune rezultate la alegerile legislative, cu peste 28% din voturi, și al cărui lider ultra-stalinist, Maurice Thorez, aproape că a devenit prim-ministru. La acea vreme, existau nenumărate străzi, piețe și bulevarde care purtau numele lui Lenin, Stalin și Thorez.

Deoarece succesul electoral al PCF a scăzut începând cu 1981 – și mai ales după 1989-1991 și prăbușirea comunismului sovietic, cu care partidul a fost asociat istoric – alte organizații de extremă stânga au profitat de acest lucru pentru a recâștiga alegători. De exemplu, la alegerile prezidențiale din 2002, la care au participat 17 candidați în primul tur, a existat un candidat PCF, trei candidați troțkiști și doi alți candidați revoluționari camuflați. În total, 21% din voturi au mers către candidatul socialist, care nu a reușit să treacă în turul al doilea, deschizând ușa candidatului de extremă dreapta Jean-Marie Le Pen.

Astăzi, există încă pe puțin o duzină de organizații revoluționare marxiste și troțkiste (Nouveau Parti Anticapitaliste (Noul Partid Anticapitalist), Lutte Ouvrière (Lupta Muncitorească), Organisation Ouvrière Internationale (Organizaţia Muncitorească Internaţională) dar și maoiste (Organizația Comunistă Marxist-Leninistă Calea Proletară, Partidul Comunist Maoist, Uniunea Proletară Marxist-Leninistă, Unitatea Comunistă). Acestora li se adaugă grupurile anarhiste, ultra-feministe și ultra-ecologiste, toate la fel de violente în timpul manifestațiilor de stradă care marchează viața parizienilor. Din vara anului 2024, una dintre principalele forțe din Adunarea Națională este France Insoumise (Franţa Nesupusă), cu cei 72 de deputați ai săi, condusă de Jean-Luc Mélenchon, un vechi militant troțkist care nu a renunțat la leninismul său.

Iar dacă doriți să admirați portretele lui Lenin, Stalin, Brejnev, Thorez, Duclos și ale altor „aparatciki” comuniști, veniți să vizitați expoziția dedicată Nadiei Kodassievitch, care se desfășoară de câteva luni în centrul Parisului. De origine rusă, elevă și soție a pictorului de renume mondial Fernand Léger, ea a fost o comunistă fanatică stalinistă care, după moartea lui Léger, în 1955, a fost un agent major al influenței sovietice în cercurile artistice franceze. Desigur, expoziția este aproape lipsită de vizitatori, dar faptul că aceste portrete, de un realism socialist mediocru, sunt prezentate fără a provoca cea mai mică controversă arată că, la 27 de ani de la publicarea Cărții negre a comunismului în Franța, țara este departe de a fi vaccinată împotriva uneia dintre manifestările majore ale totalitarismului.

„Populiștii mobilizează șovinismul”

Suveranismul suceşte şi el minţi. O face şi în România, o face şi în Occident. Cum s-a ajuns la aderenţa pe care o are această idee, mai ales că „suveranismul” încurajat de Rusia presupune de fapt izolaţionism şi o desprindere a statelor de UE?

Suveranismul nu este neapărat o idee rea, cu condiția să fie asociat cu democrația și statul de drept. Generalul de Gaulle, în 1940 și din nou în 1958, a fost un suveranist: el a cerut ca Franța să păstreze un grad de independență și de control asupra destinului său într-o lume dominată pe atunci de SUA și URSS. Dar astăzi, în urma Rusiei lui Putin, demagogii au preluat această idee și au deformat-o într-o direcție ultranaționalistă, chiar rasistă, așa cum au făcut Mussolini și fasciștii săi și Hitler și naziștii săi. Acești populiști fac acest lucru cu ideea clară de a distruge construcția lentă și paşnică a Uniunii Europene care, în ciuda constrângerilor sale, oferă protecție monetară și resurse financiare tuturor țărilor europene, inclusiv celor mari – fără euro, deficitul bugetar și datoria Franței ar obliga-o să își devalorizeze masiv moneda. Acești populiști mobilizează șovinismul – o pasiune care este întotdeauna ușor de stârnit –, în încercarea de a prelua puterea, inclusiv profitând de operațiuni masive de manipulare a opiniei publice, aşa cum s-a întâmplat recent în România.

Inaugurarea acestor metode a survenit în timpul votului cu privire la Brexit, în Marea Britanie, în 2016, când o parte a opiniei publice a dat crezare celor mai neverosimile știri false: de exemplu, că regina susținea Brexit-ul (fals), că țara plătea 350 de milioane de lire sterline pe săptămână Uniunii Europene (în realitate 136 de milioane) și că Turcia urma să adere într-un regim accelerat la Uniune (fals). Acest lucru a fost suficient pentru ca 51,9 % dintre britanici să voteze pentru Brexit, în timp ce în 2024 doar 22 % dintre ei credeau că ieşirea in Uniunea Europeană a fost un lucru bun pentru Marea Britanie! Aceasta este dovada faptului că o campanie puternică de manipulare pe rețelele sociale, inclusiv din străinătate, poate deturna un proces electoral.

Prin urmare, este imperios necesar ca guvernele democratice și Uniunea Europeană să ia măsuri radicale urgente – atât de protecție, cât și de retorsiune – pentru a împiedica alegătorii să decidă cum să voteze pe baza unor minciuni mai degrabă decât a unor informații confirmate. Acest lucru ne readuce în prim-plan importanța fundamentală a adevărului într-un sistem democratic, un adevăr care se poate baza doar pe o presă, mass-media și editori cu o identitate clară, departe de anonimatul rețelelor sociale și al finanțărilor ascunse.

Stéphane Courtois, alături de Ana Blandiana și Romulus Rusan, la o Școală de Vară de la Sighet. Foto: Memorial Sighet

„Prăbușirea URSS a dezvăluit lumii înșelăciunea «paradisului muncitorilor» și natura criminală a regimurilor comuniste”

Dar priza pe care socialismul, drapat în varii teorii de gen, de rasă, de identitate, a început să o aibă la public, mai cu seamă în Occident, cum se explică?

Totul a început cu prăbușirea URSS, care a dezvăluit lumii înșelăciunea „paradisului muncitorilor” și natura criminală a regimurilor comuniste. În Occident, partidele comuniste, care se compromiseseră prea mult cu aventura bolșevică, s-au prăbușit mai mult sau mai puțin rapid, deschizând un spațiu politic în care s-au grăbit să îşi facă loc multe personalități de extremă stânga. Marxismul lor fiind acum contrazis de istorie, acestea au căutat noi vectori pentru agitația lor.

Astfel, americanca Judith Butler, inițial marxistă, a inaugurat la începutul anilor ’90 teoria genului și toate consecințele sale cele mai absurde – până la negarea existenței sexului unui individ în construcția identității sale. Acest lucru nu a împiedicat-o să considere că masacrul-pogrom comis de Hamas în Israel, la 7 octombrie 2023 – care în două ore s-a soldat cu peste 7.500 de răniți și 1.200 de morți, dintre care 37 de copii – a fost „un act de rezistență armată. Nu a fost un atac terorist, nu a fost un atac antisemit: a fost un atac asupra israelienilor”. Ea a uitat puțin cam repede că sloganul Hamas, „de la râu la mare”, înseamnă pur şi simplu lichidarea statului Israel și, prin urmare, a tuturor evreilor care sunt cetățenii săi. La fel ca sub Stalin începând cu 1948, când lupta împotriva „sionismului” a mascat o adevărată vânătoare de evrei în URSS și în regimurile din Europa Centrală și de Est.

Revenind la teoria genului, asociată cu ideile decolonialiste, cu wokismul în general și cu cancel culture în special, aceasta alimentează, în special în mediile academice, o ură din ce în ce mai radicală față de Occident și de valorile sale, atât creștine, cât și universaliste. Militând pentru o societate „multiculturală”, alcătuită din comunități închise, definite în funcție de genul lor (inclusiv trans), de practicile lor sexuale, de originea lor etnică și de viziunea lor hemiplegică asupra istoriei, în care fiecare se definește în afara oricărui cadru național sau cetățenesc, acești activiști alimentează un adevărat delir – în sensul efectiv al desprinderii de realitate. Acest tip de gândire funcționează pe modelul gândirii totalitare: paranoică, nu tolerează critica și acceptă doar principiul binar al războiului civil, „cu noi sau împotriva noastră”. Acolo unde acest tip de gândire a fost la putere, „împotriva noastră” a însemnat automat lagărul de concentrare, un glonț în cap, înfometarea (Holodomor, Khmerii Roșii) sau camera de gazare.

Acest delir contribuie la subminarea societăților noastre, spre marea bucurie a dictatorilor din Rusia, China, Coreea de Nord, Iran și Afganistan. La fel cum liderii comuniști au căutat timp de decenii să ne arunce în războaie civile. Dar democrațiile au depășit întotdeauna aceste provocări. Și deja, indiferent ce credem despre rezultatul său, recentele alegeri americane au arătat că aceste discursuri de stânga s-au întors împotriva promotorilor lor. Adevărata „vânătoare de oameni” – „vizând bărbații albi heterosexuali de peste cincizeci de ani” –, declanșată de mișcarea Me Too, a încurajat masiv bărbații de culoare și latino-americani să voteze pentru Trump.

„Mobilizarea ultra-ortodocșilor ruși în sprijinul lui Putin, un rezultat al faptului că patriarhul Chiril este vechiul agent KGB «Mihailov»”

Toate aceste aspecte despre care am vorbit sunt speculate şi acutizate de propaganda Krelinului, gândită, probabil, în laboratoarele KGB. De ce ultraortodocşii văd un susţinător, un apărător al creştinismului şi al tradiţiilor în preşedintele rus Vladimir Putin – „agentul secret devenit ţar”, cum îl numiţi –, deşi acesta invadează şi atacă ţări, ucide oameni pentru a-şi împlini visul expansionist?

În primul rând, ar trebui să ne amintim că mobilizarea ultra-ortodocșilor ruși în sprijinul lui Vladimir Putin și a guvernului său este în mare măsură un rezultat al faptului că șeful bisericii sale, patriarhul Chiril – al cărui nume real este Vladimir Mihailovici Gudayev – nu este nimeni altul decât vechiul agent KGB „Mihailov”, activ din 1970. Nepotul unui preot deportat în primul gulag din Insulele Solovki, Chiril nu a ezitat în 2015 să sprijine campania lui Putin de reabilitare a lui Stalin și să-l laude pe „Micul părinte al popoarelor”, declarând că „nu ar trebui să existe nicio îndoială cu privire la meritele unui om de stat care și-a condus țara spre renaștere și modernizare, chiar dacă a comis unele crime”. În mod similar, atunci când Evgheni Prigojin, liderul Grupului Wagner, a recrutat zeci de mii de condamnați – inclusiv canibali! – pentru a-i trimite să lupte pe frontul ucrainean, Chiril a declarat că, dacă un om „moare în îndeplinirea acestei îndatoriri, atunci […] el se va fi sacrificat pentru alții. Și astfel noi credem că acest sacrificiu spală toate păcatele pe care le-a comis o persoană”. Pe scurt, acest om, care este în mare parte corupt, dezvoltă o concepție foarte particulară a carității creștine…

Dar în afară de teatrul religios al Kremlinului și de imaginea lui Putin ca mare credincios, câți ruși aderă cu adevărat la aceste simulacre? Un lucru este cert: Patriarhia Moscovei a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a sprijini agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, revenind astfel la tradiția țaristă, când Biserica era la ordinele celor aflați la putere, inclusiv în abordarea sa imperialistă, și a legitimat ideologia acestora. În același timp, a provocat o ruptură definitivă cu Patriarhia Ortodoxă de la Kiev.

„Până la final, Putin va rămâne un locotenent-colonel în KGB”

„Putin nu se revendică de la ideologia comunistă propriu-zisă, dar funcţionează conform aceloraşi algoritmi de gândire”, scrieţi în Cartea neagră a lui Vladimir Putin. Care sunt aceşti algoritmi comuni de gândire? Cum l-aţi defini, succint, pe Vladimir Putin?

În mod inevitabil, fiecare rămâne atașat de formarea sa inițială și de trecutul său. Până la final, Putin va rămâne un locotenent-colonel în KGB, dublu traumatizat de prăbușirea Zidului Berlinului sub ochii săi, la Dresda, în 1989, și apoi, în 1991, a URSS și a omnipotenței KGB – al treilea pilon al regimului, alături de partidul unic și Armata Roșie, armata războiului civil național și internațional. Aceasta explică ura sa față de democrație și pluralism, atât în politică, cât și în gândire.

Homo sovieticus până la 40 de ani și om al KGB-ului, el a păstrat acelaşi tipar al gândirii: sentimentul de omnipotență și impunitate totală al cekistului, socotindu-se îndreptăţit să își trateze semenii ca pe niște non-oameni; principiul nietzscheean Wille zur Macht: Voința de putere, „esența cea mai intimă a Ființei”, care îl autorizează pe supraomul Putin să se comporte după bunul său plac și să nu respecte niciodată Adevărul. Aceste principii stau la baza regimurilor totalitare create de oameni fără de lege, chiar și de banali bandiţi la drumul mare – Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao, Pol Pot, dinastia regilor nord-coreeni și așa mai departe. Iar diferența de ideologie dintre acești oameni sau chiar adversitatea lor nu schimbă cu nimic natura totalitară a abordării lor.

Alături de Ana Blandiana şi Romulus Rusan la o Şcoală de Vară de la Sighet. Foto: Memorialul Sighet

„Ceea ce până atunci mi s-a părut a fi un model de democrație populară s-a transformat brusc într-o oribilă dictatură demagogică și populistă”

Sunt îngrijorător de mulţi oameni orbiţi de ideologia extremei drepte sau, alţii, a extremei stângi care se întâlnesc în susţinerea unor obiective comune, unul dintre ele fiind acum subminarea UE. Şi dumneavoastră aţi fost, prin anii ’60, un adept al ideologiei maoiste, „prizonier în cercul magic al ideologiei revoluţionare”. În cazul dumneavoastră ce a produs declicul? La modul general, cum se poate ajunge la ieşirea dintr-o astfel de hipnoză?

Este dificil de răspuns la această întrebare, dată fiind natura specifică a fiecărui caz de ieșire din „cercul magic”. Totuși, mi se pare că există un factor comun: momentul în care activistul supus acestei ideologii iese din iluzie, adică este re-conectat la realitate. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana realizează brusc că trăiește o minciună. Pentru că iluzia se bazează în mod fundamental pe o minciună generală, un fel de pânză de păianjen țesută din minciuni, în care persoana se zbate și devine şi mai încleştată cu fiecare zvâcnire menită să o elibereze. Altfel spus, de fiecare dată când începe să se îndoiască de angajamentul său – adesea fanatic –, își reafirmă certitudinile ideologice cu și mai multă forță pentru a pune un capac strâns pe oala care începe să dea pe afară. Şi aceasta până în momentul în care îndoiala critică este mai puternică decât certitudinea ideologică, dar acest lucru poate dura ani sau chiar decenii.

În 1997, de exemplu, am cunoscut un lider comunist francez care a acceptat să mă vadă în timp ce terminam de pregătit Cartea neagră a comunismului. Mi-a pus multe întrebări despre arhivele de la Moscova, iar eu i-am răspuns calm și cu mare precizie, bazându-mă pe fapte: Katyn, Holodomor, Marea Teroare din 1937-1938, regimul de teroare al lui Lenin și așa mai departe. Pe scurt, cam toate lucrurile despre care urma să vorbim în carte. După două ore, mi-a mărturisit că, la peste 85 de ani, tocmai își trimisese scrisoarea de demisie din PCF, partidul căruia îi dedicase 60 de ani din viață. Și a încheiat brusc: „Acum sunt liber!” Am fost foarte impresionat de acest episod, care s-a repetat în mai multe rânduri și care mi-a arătat puterea adevărului istoric în fața controlului ideologic.

De fapt, în anii ’80 exista o glumă care surprindea foarte bine acest fenomen: „Care este cel mai mare partid din Franța? Partidul foștilor comuniști!” Și este adevărat că, din 1920 și pe parcursul a mai bine de un secol, probabil mai mult de un milion de francezi au aderat, la un moment dat, la comunism.

Am trăit eu însumi această experiență când am renunțat la angajamentul meu maoist, deși îi consacrasem aproape cinci ani, renunțând la studii și conducând timp de doi ani o mare librărie revoluționară la Paris. Este adevărat că am fost ajutat în acest sens de decizia grupului meu militant de a se dizolva în vara anului 1971. Aș fi putut să mă alătur altui grup, dar atunci a fost publicată în Franța cartea sinologului belgian Simon Leys, intitulată Les habits neufs du Président Mao (Hainele noi ale președintelui Mao ), în care acesta dezvăluia că Marea Revoluție Culturală Proletară (GRCP, în jargonul nostru maoist) lansată de Mao în 1966, în timpul căreia milioane de gărzi roșii foarte tinere au doborât demnitarii comuniști, nu a fost decât o manevră vulgară menită să păstreze puterea, provocând moartea a milioane de oameni. Ceea ce până atunci mi s-a părut a fi un model de democrație populară s-a transformat brusc într-o oribilă dictatură demagogică și populistă, ai cărei principali lideri au fost arestați și condamnați imediat după moartea lui Mao chiar de către Partidul Comunist. În momentul în care această minciună gigantică se prăbușea, un eveniment fortuit m-a readus la realitate: întâlnirea cu o femeie a cărei simplă prezență m-a făcut să realizez cât de mult trăiam în fantezii. Ea este soția mea de peste o jumătate de secol și m-a sprijinit întotdeauna în munca mea de istoric!

Traducere din limba franceză: Bogdan Piticariu.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.