Se împlinesc 20 de ani de la aderarea României la NATO şi 75 de ani de la constituirea Alianţei Nord-Atlantice. Momentul a fost marcat printr-o şedinţă solemnă a Parlamentului la finalul căreia senatorii şi deputaţii au adoptat o Declaraţie comună în care subliniază că apartenenţa la NATO reprezintă o garanţie a protecţiei cetăţenilor, a democraţiei şi a libertăţilor individuale. Faptul că majoritatea clasei politice – despre cea democratică vorbesc, nu despre extremişti şi populişti –, este ferm poziţionată, de la vârf, pe o linie pro-occidentală este încurajator. Şi dă o speranţă că după alegerile din acest an România va rămâne pe direcţia euro-atlantică.

Cu excepţia preşedinţilor AUR şi SOS – cele două partide cu făţişe şi constante derapaje antioccidentale –, respectiv George Simion şi Diana Şoşoacă, liderii celorlalte partide parlamentare, PNL, PSD, USR şi UDMR, la fel şeful statului şi conducerile celor două Camere ale Parlamentului au transmis mesaje pentru a marca această aniversare şi pentru a saluta apartenenţa la NATO. Intrarea în Alianța Nord-Atlantică – la fel, aderarea la UE şi Parteneriatul Strategic cu SUA – sunt cele mai mai bune lucruri care i s-au întâmplat României în ultima sută de ani. Apartenența României la spațiul civilizațional, politic, militar și geostrategic euroatlantic ne conferă cea mai bună, cea mai sigură postură posibilă. Altfel, azi, puteam fi în locul Ucrainei.

Faptul că majoritatea clasei politice – şi de stânga, şi de dreapta – este ferm poziţionată, de la vârf, pe o linie pro-occidentală este încurajator. Mai ales că România a mai trecut razant de câteva ori, în aceste trei decenii de imatură democraţie post-comunistă, prin turbulenţe care ameninţau să o îndepărteze, să o rupă de Occcident. Situaţia a fost cu atât mai riscantă cu cât  artizanii acelor turbulenţe au fost oameni care se aflau la vârful puterii. La începutul anilor 1990, după ce au confiscat, prin sânge, revoluţia din decembrie 1989, după ce au încercat să înăbuşe societatea civilă şi multipartidismul, orchestrând mineriade, au vrut să păstreze România în zona de influenţă sovietică. În 5 aprilie 1991, Ion Iliescu semna la Moscova, împreună cu Mihail Gorbaciov, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi URSS. Un act negociat de Adrian Năstase, ca ministru de Externe, care prevedea, printre altele ca cele două state să nu participe la „niciun fel de alianţe îndreptate una împotriva celeilalte”. Adică, un act care, pentru cel puţin 15 ani, garanta Rusiei, că nu va adera la NATO, că va rămâne deci în sfera ei de influenţă. De altfel, România fusese singura ţară din fostul bloc comunist care a semnat un astfel de tratat. Norocul nostru a fost că documentul, o dovadă explicită de vasalitate a Bucureştiului faţă de Moscova, nu a fostr ratificat de Parlament. La alunecări într-un discurs anti-occidental, pus sub umbrela a patriotismului, a naţionalismului, am asistat şi la începutul anilor 2000 când, la alegerile prezidenţiale, am avut de ales între antioccidentalul, temperat între timp de mersul înainte al istoriei, Ion Iliescu – ca rău mai mic – şi extremistul antioccidental Corneliu Vadim Tudor – ca rău insondabil. Apoi, în perioada 2012-2014, când voci ale PSD, condus de Victor Ponta, dădeau semne că intenţionează să devieze România de la linia strategică euro-atlantică spre est. Mai târziu, în anii 2017-219, în care PSD şi ţara erau conduse de Liviu Dragnea, am asistat, de asemenea, la discursuri anti-occidentale.

Faptul că, acum, majoritatea clasei politice este ferm poziţionată, de la vârf, pe o linie pro-occidentală dă o speranţă că după alegerile din acest an – an în care ne aflăm mai aproape ca niciodată în ultimele trei decenii de o alunecare într-o formă sau alta de ne-democrație ce amenință să vină cu costuri imprevizibile, chiar decuplarea de axa euro-atlantică și reintrarea în zona de influență a Rusiei, dacă la putere vor ajunge extremişti, populişti, ultranaţionalişti, suveranişti – România va rămâne pe linia pro-occidentală. Că va rămâne, totuşi, condusă de o clasă politică imperfectă, chiar cu multe probleme şi de integritate, şi de profesionalism, dar  democratică. Ceea ce nu e puţin lucru, mai ales în actualul context internaţional în care, în care Rusia a atacat şi invadat un stat independent şi suveran, în care în toată lumea democratică extremismul este pe o pantă ascendentă şi în care ne confruntăm cu un război hibrid dus de Kremlin care încurajează extremismul şi ne-democraţia, săpând, prin dezinformare şi propagandă, la temelia democraţiilor occidentale.