Foto: Grupul pentru Management si Mediere Culturală

A fost, timp de 18 ani, redactor-şef al revistei Dilema Veche, este profesor la Litere în cadrul Universităţii Bucureşti, publicist şi scriitor, autor al unui inedit volum despre cultura română, Cultura română pe înţelesul patrioţilor, publicat la Humanitas. O carte în care, spune Mircea Vasilescu, nu şi-a propus să ofere soluţii, ci a încercat să pună întrebări şi să provoace reflecţii. 

A acceptat însă să răspundă la întrebări pornite de la acest volum cu care provoacă iubitorii de cultură. Un dialog despre ce s-a făcut, în 30 de ani, pentru cultură şi ce ar trebui să se facă, mai cu seamă de către cei care îşi clamează iubirea de cultură, despre cum ar putea să se implice în promovarea ei şcoala, dar nu o face, despre rolul internetului, dar şi despre responsabilitatea unei mari părţi a presei în acest context.  

„E o distanţă enormă între discursul iubitorilor de cultură şi ceea ce s-a făcut pentru susţinerea culturii”

CV Mircea Vasilescu

 

Este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, unde a înfiinţat şi a coordonat programele de master „Teoria şi practica editării“ şi „Studii literare“. Predă cursuri despre mass-media, politici culturale, marketing cultural, presă culturală.

A fost redactor-şef al revistei Dilema veche, între anii 1998 şi 2015, a iniţiat şi a organizat Festivalul Dilema Veche de la Alba Iulia.

A fost membru în boardul editorial Eurozine (www.eurozine.com), reţeaua revistelor culturale europene (2008-2012).

A publicat, între altele, volumele: Iubite cetitoriule…, Lectură, public şi comunicare în cultura română veche, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001. Mass-comédia: Situaţii şi moravuri ale presei de tranziţie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, Europa dumitale: Dus-întors între „noi“ şi „ei“, Editura Polirom, Iaşi, 2007, Eurotextes: Le continent qui nous sépare, MetisPresses, Geneva, 2010, Cultura română pe înțelesul patrioților, Humanitas, 2018. A tradus din Michel Foucault, François Furet, Sergio Romano.

 

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Mircea Vasilescu, ce legătură există între patriotism şi cultură?

Fundamentală şi complicată în acelaşi timp. Recunosc că am dat acest titlu, Cultura română pe înțelesul patrioților, ca pe o mică provocare, pentru a stârni o curiozitate, ideea venindu-mi de la titlul volumului lui Roger Scruton, Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi. Eu l-am întors un pic, folosind cuvântul patrioţi, lăsând o oarecare ambiguitate în titlu, pe care am încercat să o explic în volum.

Cum spuneam, relaţia e fundamentală şi complexă. Enervarea de la care am pornit – că de la o enervare m-am apucat să scriu cartea – a fost distanţa enormă dintre discursul iubitorilor de cultură, îndeosebi al politicienilor, şi ceea ce s-a făcut pentru susţinerea culturii, în 30 de ani. Discursul se dovedeşte fals, gol, pentru că în 30 de ani nu a fost însoţit de nişte măsuri clare care ar fi putut să susţină cultura într-un mod consistent. Mai mult, atunci când cineva a făcut instituţii culturale funcţionale, a fost decapitat. Şi mă refer la Horia-Roman Patapievici, care a construit Institutul Cultural Român şi, în câţiva ani, l-a adus pe picior de egalitate cu British Council, cu Goethe Institut, cu Institutul Francez. După plecarea lui de la ICR, nu numai că instituţia a fost întoarsă cu un deceniu în urmă, dar conducătorul ei, Horia Patapievici, a avut parte de linşaj mediatic asiduu. Şi atunci unde mai e iubirea de cultură? Ce înţelegem prin ea? Doar discursursuri goale, rostite la ocazii?

Ce trebuie să facă un bun patriot pentru cultura pe care declară că o iubeşte?

Publicul – sau măcar anumite părţi din public – se raportează la cultură în diverse feluri, iar în ultimii ani văd lucruri bune şi interesante. Ani la rând refrenul a fost „Nu sunt bani pentru cultură pentru că ţara e săracă” şi multă lume s-a cam împăcat cu ideea asta mioritică de genul asta e soarta, nu putem face mai mult. Sunt însă diverse organizaţii şi instituţii publice de cultură care funcţionează foarte bine şi care au făcut ceva; teatrul independent, de exemplu, este un fenomen interesant şi dinamic. Oamenii aceştia funcţionează adesea cu bani foarte puţini sau bani obţinuţi din donaţii, de la sponsori. Asta e o formă prin care poţi să susţii cultura, măcar în comunitatea ta, chiar dacă nu sunt lucruri de mare impact. Important este că începe să funcţioneze o relaţie între cetăţean şi cultură într-un mod mai deschis şi mai direct. Politici publice ale Ministerului Culturii, ale statului care să susţină accesul la cultură nu au prea fost.

În toate lumea, oamenii donează pentru cultură, aşa cum o fac pentru cauze umanitare. În Europa sunt oraşe care s-au dezvoltat şi au prosperat datorită culturii. La noi, mulţi, crescuţi în comunism, nu au fost învăţaţi că e bine să contribuie la dezvoltarea culturală a comunităţii sau a ţării.

Cultura e importantă pentru identitatea oamenilor, fie că e individuală sau colectivă. Noi creştem cu anumite valori culturale, cu anumite comportamente, cu anumite atitudini care se transmit, apar inovaţii. Devenim oameni datorită culturii, printre altele. Nu e suficient însă ce fac scriitorii, artiştii, muzicienii. Într-un stat modern, toate aceste activităţi trebuie stimulate, încurajate, trebuie să-i determini pe oameni să meargă la muzeu, la concerte, să se obişnuiască să citească, pentru asta sunt politici publice în toate statele europene.

„Nu am reuşit să devenim o cultură cu instituţii europene”

Foto: Dilema Veche

Aţi afirmat, în cadrul conferinţelor Dilema Veche 2019 că „noi n-am reuşit să devenim o cultură europeană.” Cum ar trebui să arate această cultură şi ce ne lipseşte?

Nu am reuşit să devenim o cultură cu instituţii europene, ca să fiu mai precis. Şi nu mă refer la creatori, la artişti, muzicieni, scriitori, pentru că sunt mulţi care merg în alte ţări, iar la noi vin alţii din alte părţi. Deci, din punctul acesta de vedere, suntem pe hartă. Mai avem mult însă până când instituţiile noastre culturale vor funcţiona la standarde şi după mecanisme europene. Să ne uităm la muzee, unele sunt mai active, pentru că au fost nişte oameni care s-au îngrijit de ele, altele, deşi foarte interesante, sunt adormite, nefiind susţinute, promovate.

Numărul bibliotecilor s-a înjumătăţit din 1990 încoace. Ce arată asta? Că nu am avut o politică a statului nici pe acest plan. Şi atunci degeaba mai spunem că oamenii nu citesc. Unde să citească dacă nu au acces la cărţi?

A scăzut şi numărul librăriilor. Suntem, potrivit unui sondaj Eurostat relativ recent, pe ultimul loc în Europa în privinţa pieţei cărţii şi, potrivit aceluiaşi sondaj, doar 2,8% dintre români citesc o carte pe lună. De ce credeţi că românii evită, într-un procent atât de mare, întâlnirea cu cartea?

Ăsta e un sondaj Eurostat. Există şi altele – eu le-am colecţionat de ani buni şi, uneori, se cam contrazic, pentru că rezultatele depind de metodologie şi de alte detalii tehnice. Una peste alta, da, se citeşte puţin, dar nu avem un studiu riguros referitor la piaţa de carte, pe care numai statul îl putea face.

Iată, suntem pe terasa unei librării şi, de când am început acest interviu, au intrat în librărie doi oameni. Asta, deşi suntem în centrul Timişoarei, viitoare capitală culturală europeană, iar în jur terasele cafenelelor sunt ticsite…

Da, şi suntem într-un oraş mare, cu un public în mare parte cultivat. Ce e în altele… Exact asta spuneam: librăriile s-au dezvoltat (avem câteva reţele, avem şi libării independente dar în marile oraşe – un procent de 40 la sută din comerţul cu carte are loc doar în Bucureşti –, or aproape jumătate din populaţia României stă în oraşe mici sau în mediul rural, unde nu mai nicio librărie, nu mai sunt nici măcar chioşcuri de ziare. Între Germania, Luxemburg şi Olanda este un sat care a organizat un festival de literatură; văzând că vine lumea, au deschis întâi o librărie, apoi au ajuns la 18 librării şi anticariate,  devenind un fel de sat al literaturii. Dar pentru asta au existat şi politici publice care să-i stimuleze pe oamenii aceia să facă ceva.

La noi, de mult timp se vorbeşte despre posibile măsuri care să stimuleze deschiderea de librării, prin scutiri de taxe, avantaje fiscale, măsuri aplicate deja în alte ramuri. În ciuda iubirii de cultură, nu s-au adoptat. Asta nu e o cultură cu instituţii moderne… În plus, la Cultură s-au schimbat vreo 28 de miniştri, aşa cum la Educaţie s-au schimbat, cred, vreo 26 – nu mai vorbim de calitatea multora… –, asta deşi Educaţia şi Cultura au nevoie de stabilitate, fiind domenii ale căror rezultate se văd pe termen lung. Asta arată exact ce spuneam: discursul cu iubirea de cultură e retorică goală. Toată lumea iubeşte cultura la ocazii.

„Şcoala trebuie să-şi propună să producă cititori”

În lipsa acestei implicări din partea statului, cine şi cum ar putea să educe tinerii să deprindă exerciţiul lecturii?

Şcoala trebuie să-şi propună să producă cititori; sigur, şi în familie, dar sunt copii care provin din familii mai sărace care nu au cărţi ori din familii mai puţin educate. Şcoala românească nu produce cititori – am scris ceva despre acest subiect şi în carte –, literatura fiind predată destul de tehnicist şi de complicat, pentru că există teroarea Bacalaureatului şi a Evaluării naţionale.

Dar şi noi am trecut prin Bacalaureat şi examene de treaptă, înainte de 89 sau imediat după, ceea ce nu ne-a împiedicat să citim, din contră…

E adevărat, dar eu nu mă pronunţ asupra acelor ani, că nu există statistici. În plus, era alt tip de societate. Probabil se citea mai mult, dar oamenii nu aveau alte lucruri de făcut. Acum avem posibilitatea să plecăm în weekend în ţară sau în străinătate, avem televiziuni, internet care ne atrag, iar imaginea e mai atractivă decât cititul.

„Internetul nu e un inamic al culturii”

Foto: Grupul pentru Management şi Mediere Culturală

Sunt voci care spun că internetul ar fi un duşman al culturii, că ar duce la îndobitocire în masă.

Nu e un inamic al culturii. Internetul e aşa cum e lumea, găsim de toate acolo, şi pornografie, şi divertisment de proastă calitate, şi cultură. Dar datorită internetului avem acces la cărţi, la reviste, la muzee, la cultură, mult mai mult ca înainte. Nu toată lumea ajunge, de exemplu, la Muzeul din Amsterdam, dar există un site al muzeului unde oricine se poate documenta, poate face chiar un tur al acestuia. Datorită internetului avem acces la cărţi puse în format electronic. Deci formula „Internetul e un mod de prostire a lumii” nu se poate argumenta. Trebuie doar să creăm instrumentele prin care să-i educăm pe copii să meargă în direcţia bună. Şi la începuturile tiparului a fost o discuţie asemănătoare şi o spaimă în faţa ideii de multiplicare a cărţilor (înainte de inventarea tiparului, se copiau de mână, prin mănăstiri). Martin Luther însuşi, datorită căruia Biblia a fost multiplicată şi a devenit accesibilă, a spus că prin multiplicare se va trezi o poftă nemăsurată de a scrie şi că ar trebui limitată. Deci lucrurile s-au desfăşurat şi atunci cam aşa, dar s-au găsit mijloace de a le regla.

Există o carte numită Homo videns, o carte împotriva televiziunii pe care autorul volumului, Giovanni Sartori, o consideră marele duşman, afirmând că inteligenţa, sensibilitatea, percepţiile noastre se schimbă atunci când suntem confruntaţi foarte mult timp cu imagini, după ce, milenii la rând, modul nostru de a gândi s-a format pe baza scrisului şi cititului, activităţi principale care ne-au reglat creierul şi procesele cognitive.

Suntem într-un moment de mare schimbare a lumii, prin digital. Şi avem, într-adevăr, o problemă pe care o pune lumea digitală: viteza colosală şi cu un impact, îndeosebi al imaginii, mult mai puternic.

Problema este raportul inegal între masa celor care se pierd realmente în irelevanţa sau toxicitatea unor informaţii de pe internet şi cei care ştiu ce caută, care o fac cu folos pentru ei înşişi. Există vreo posibilitate de schimbarea a raportului între cele două categorii?

Sunt pesimist şi vă răspund: nu, raportul nu cred că va putea fi schimbat, dar putem creşte numărul celor care citesc lucrurile bune. Prin intermediul şcolii, al educaţiei media. În SUA şi în Canada, educaţia media s-a introdus în programa şcolară de prin anii 80. La noi se străduiesc, de nişte ani, câţiva oameni să o introducă în programă, ca materie opţională, dar e greu şi nici nu are cine să o predea. Dacă vom învăţa copiii ce înseamnă propaganda, manipularea şi că prin televiziune şi prin internet cineva poate umbla la minţile şi la sensibilitatea lor, poate că în timp vom avea efecte şi tot mai mulţi adulţi ar renunţa la prostiiile care circulă în online şi se vor îndrepta spre lucrurile bune, care ar şti unde şi ce să caute.

„Cred că societatea românească e ceva mai bună decât arată vârful politicii româneşti”

Vedeţi vreo legătură între numărul mic de consumatori de cultură şi modul dezastruos în care arată vârful establishmentului românesc? Referitor la care Radu Paraschivescu spunea într-un interviu: „Politicienii din anii 90 par sorbonarzi pe lângă cei de azi”.

În Parlament vedem multă lipsă de educaţie, de grobianism, dar sunt şi oameni de bună calitate care însă îşi văd de treabă, nu stau toată ziua pe la televiziuni să troncăne ca ceilalţi a căror singură competenţă culturală pare acumulată pe vremea festivalului „Cântarea României”.

E o oglindă strâmbă. Cred că societatea românească e ceva mai bună decât arată vârful politicii româneşti, dar că abia de curând – mai ales prin generaţia tânără, croită altfel, care nu mai are legătură directă cu comunismul – a început să devină mai bună decât acei politicieni de la vârf, rataţi, nulităţi, care stau toată ziua la televizor şi ne fac agenda. Uitaţi-vă cât timp s-a pierdut cu ce face Dragnea, dacă a zâmbit sau nu. Cine e Dragnea? Un oportunist mărunt care a ajuns unde a ajuns profitând de anumite conjuncturi. A dovedit el vreo calitate de om politic, de vizionar, de politician care lucrează pentru binele ţării? Nimic din toate astea. Şi cu toate astea, o ţară întreagă a stat să se uite, ani întregi, la ce face şi ce spune. Iar ăsta e doar un exemplu. Ăsta e decalajul pe care îl văd, asta e oglinda strâmbă.

„E nevoie şi în presă de o reformă”

Aş completa, spunând, că o mare responsabilitate în menţinerea la suprafaţă a zgurii acesteia o are o parte a presei. Dacă ar fi să te mai implici într-un proiect media – ai condus timp de 18 ani revista Dilema Veche –, ai mai face-o în condiţiile de acum?

Mi-am luat o pauză de mass-media, dar dacă voi găsi un proiect interesant, m-aş implica. Ca simplu cititor de presă, spun că ar trebui să se schimbe ceva. Sunt televiziuni care, după gustul meu, nici nu ar trebui să existe, mă refer la aşa-zisele televiziuni de ştiri unde numai ştiri nu găseşti, cea mai mare parte a timpului fiind ocupată de o trăncăneală fără rost. Aş vrea să apară altceva, site-uri noi, publicaţii noi, care să se ocupe într-adevăr de probleme serioase, substanţiale nu doar de bârfe şi contre politice. Dacă se va întâmpla să-mi apară în cale un astfel de proiect, îl voi susţine.

E nevoie şi în presă de o reformă, trebuie să dispară combinaţia toxică între interesele economico-politice ale unor patroni sau manageri de presă. Şi ar trebui să reapară voci ale  organizaţiilor de jurnalişti, care într-o vreme, prin anii 90, existau şi se pronunţau. Acum, jurnaliştii sunt, în bună parte, mai ales cei din marile trusturi, nişte angajaţi care nu ies din politica postului şi a patronului, iar integritatea jurnalistică a rămas suspendată. O mai apără câţiva jurnalişti serioşi, conştiincioşi, integri, că mai avem şi din ăştia, dar aceştia nu reuşesc să se adune şi să aibă greutate în peisajul mass-media dominat de televiziuni şi trusturi care fac agenda.

P.S. Mulţumim Librăriei Humanitas Timişoara pentru găzduirea acestui interviu.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.