Este o somitate în neurochirurgia timişoreană, dar nu numai, foarte recent fiind ales preşedintele Societății Române de Neurochirurgie. Este medicul datorită căruia în Timişoara s-au realizat, în urmă cu mai mult de 20 de ani, două tipuri de operaţii în premieră, intervenţii care, acum, sunt rutină. În cei 36 de ani de când a pus pentru prima dată bisturiul pe un pacient a văzut mii şi mii de creiere şi, totuşi, mai există situaţii care îl emoţionează, în sala de operaţie.

L-am invitat pe medicul primar neurochirurg Horia Pleş, şeful Secţiei Neurochirurgie a Spitalului Judeţean din Timişoara, la un dialog. Despre această profesie, cea mai dificilă specializare din medicină, pe care o practică cu pasiune şi de care, spune, va fi interesat până în ultima clipă. Despre senzaţia pe care o are intrând în labirintul gândurilor unui om. Despre operaţii în care s-au întâmplat minuni – „Cred că, uneori, deasupra mea şi a pacientului trebuie să fie ceva”, spune neurochirurgul. Despre empatia cu pacienţii şi încărcătura emoţională pe care o preia de la ei. Despre întrebări referitoare la activitatea creierului, la care nu găseşte răspuns.

„Acum zece ani făcuse un calcul: văzusem vreo 10.000 de creiere”

CV Dr. Horia Pleş

 

Este medic primar neurochirurg, doctor în medicină, având o supraspecializare în microchirurgie vasculară.

Este şeful Secţiei Neurochirurgie a Spitalului Judeţean din Timişoara, din 2010, şi şef de lucrări la disciplina Neurochirurgie în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeș”, din Timișoara, din 2013.

Este primul neurochirurg membru al Congresului American de Neurochirurgie, care profesează în ţară.

Dr. Horia Pleş şi dr. Adrian Franţescu sunt singurii neurochirurgi din Timişpara care au făcut pregătirea neurochirurgicală, timp de cinci ani, în centrul universitar Bucureşti, sub îndrumarea prof. dr. Constantin Arseni. La venirea celor doi în Timişoara s-a introdus tratamentul chirurgical al hidrocefaliei interne.

Dr. Horia Pleş a operat, în premieră la Timişoara, anevrismul cerebral, în 1994, după un stagiu de pregătire în Olanda. Acum această operaţie este rutină, la Timişoara efectuându-se între 80 şi 100 de intervenţii pe an.

Este preşedintele Societății Române de Neurochirurgie (din septembrie 2018), preşedintele Congresului Român de Neurochirurgie şi, printre altele, membru în Comitetul Executiv al Federaţiei Mondiale de Neurochirurgie (din 2009), membru în Comisia de Neurochirurgie a Ministerului Sănătații (din 2012), coordonator al Centrului de Investigaţie prin Rezonanţă Magnetică Neuromed (din 1999), membru în Emeritus Editorial Board al Revistei Romanian Neurosurgery.

A avut colaborări cu Clinica de Neurochirurgie din cadrul Academisch Ziekenhuis Utrecht,  Olanda, cu Clinica de Neurochirurgie a Universităţii „Albert Szent-Gyorgy”, din

Szeged, Ungaria, şi cu Clinica de Neurochirurgie din cadrul Universităţii Erlangen-Nürnberg, din Germania.

Este autor sau coautor al opt volume, zeci de publicaţii şi sute de articole de specialitate.

 

Sursă CV: Neurochirurgie Timişoara

Domnule Horia Pleş, de ce neurochirurgie?

Eram student în anul I – perioada când se predau disciplinele preclinice, destul de plictisitoare (anatomie, fiziologie, anatomie patologică, biochimie) – am fost repartizat, două-trei săptămâni, fiecare în funcţie de cunoștințele pe care le aveam în grupă, la un spital, în practică. Cei care au avut în grupă colegi cu cunoștințe medici s-au dus la secţiile de Chirurgie generală şi Interne. Grupa noastră – în care era şi doctorul Vâlceanu, devenit profesor de chirurgie la Spitalul Judeţean –, a ajuns la Neurochirurgie. Pe atunci, neurochirurgia nu prea era cunoscută şi se spunea că cei de la această specializare oricum nu au ce să înveţe pe nimeni. La un moment dat, eram la Spitalul Judeţean şi-l aud pe anestezist spunând că „Vin scandalagiii.” Nu ştiam cine sunt. Şi apare o burtă, pe urmă o faţă nebărbierită – era dr. Miclăuş, şeful Secţiei de Neurochirurgie la acea dată. După el, o altă burtă şi o altă faţă nebărbierită: doctorul Borzan, viitor șef de secție. A treia burtă şi faţă nebărbierită a fost a doctorului Hess. Aşa am ajuns şi eu la „scandalagii”, dar mi-a plăcut foarte mult. M-a impresionat doctorul Miclăuş, un adevărat om de știință. Venit de la Bucureşti, cu titlul de conferenţiar, conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara i-a luat orele de la disciplina de Neurochirurgie, lăsându-l conferenţiar fără studenţi.

Profesaţi de peste 30 de ani…

Da, de 36. La neurochirurgie, prima dată bisturiul l-am pus pe pacient în 1982.

Aproximativ câte operaţii aţi făcut până acum?

Nu ştiu exact, dar la un moment dat, în timpul unui interviu am fost rugat să spun câte creiere am văzut şi atunci am făcut un calcul şi, la acel moment, văzusem vreo 10.000. Asta a fost în urmă cu vreo zece ani. Fostul meu şef de atunci a şi făcut puţină băşcălie de mine, numindu-mă „omul care a văzut 10.000 de creiere”.

Cum îşi menţine un medic neurochirurg supleţea şi agilitatea degetelor?

Eu nu mi-o menţin într-un anumit fel, dar ştiu că sunt în istorie medici care, de exemplu, au lucrat goblen. Apoi cunosc un profesor din România pe care l-am văzut, la un început de toamnă, coborând din avion şi purtând pe mâini nişte mănuşi de iarnă, îmblănite. L-am întrebat de ce le poartă şi mi-a zis că mâinile lui sunt foarte preţioase şi că nu trebuie să păţească ceva.

În tinereţe exersam la chirurgie experimentală şi operam un şobolan pe săptămână. Secţionam aorta unui şobolan, care are un milimetru în diametru, o coseam şi o refăceam la microscop – aţa cu care se coase nici nu se vede cu ochiul liber. E o muncă foarte migăloasă şi trebuie să fie funcţională, adică, după ce ai trezit şobolanul, să nu rămână paralizat ori să nu moară. Astea erau, la începuturile carierei, exerciţii pentru microchirurgie. Acum, din moment ce operez cu microscopul operator aproape în fiecare zi, nu mă mai antrenez în mod special.

„Noi, neurochirurgii, avem o anumită blândeţe în a atinge creierul”

Vă amintiţi ce senzaţie aţi avut când aţi văzut prima dată un creier, când aţi intrat în acel labirint al gândurilor, al conştiinţei unui om?

Poate la început e o senzaţie deosebită, eşti speriat de faptul că poţi să atingi creierul unui om, ştiind că sunt acolo atâtea reţele de gânduri, de calcule pe care, dacă nu eşti atent, le poţi distruge. Dar până la urmă facem o meserie.

Noi, neurochirurgii, ne comportăm altfel faţă de restul chirurgilor, avem alte gesturi în timpul operaţiei. Ei, de exemplu, deschid abdomenul unui pacient şi pot controla cu mâna toate organele. Noi deschidem ţintit – de pildă, în cazul nevralgiei de trigemen, pe care am operat-o ieri, se face un orificiu de doi-trei centimetri, cu microscop operator care măreşte de 10-20 de ori –, iar mişcările sunt extraordinar de fine, coatele nu se mişcă aproape deloc, ca să putem, prin acel mic orificiu, să intrăm 10-12 centimetri în profunzimea creierului şi să executăm operaţia. Avem o anumită blândeţe în a atinge creierul.

După o intervenţie pe creier, memoria, intelectul, raţiunea însăşi ale pacientului pot fi afectate…

Sigur că da, deşi se fac aborduri, adică locurile pe unde intri în creier, în aşa fel ca să nu fie lezate zonele elocvente, adică zonele ce duc la urmări de genul paraliziilor, deficitelor motorii sau tulburărilor de vorbire. Sunt, de exemplu, zone din creier pe care, dacă le atingi, pacientul nu mai poate face calcule matematice sau uită ce a făcut în urmă cu câteva ore. Deci, pot fi tulburări cognitive foarte mari şi ireversibile.

Sunt şi situaţii în care, după intervenţie, nervii se refac în conexiuni diferite?

Ceva asemănător există în recuperare. Dacă pacientul e paralizat pe o parte, recuperatorul lucrează mâna respectivă, ca să nu apară anchiloze, dar lucrează şi cu partea sănătoasă, cumva în oglindă, să înveţe şi mâna paralizată. Dacă rezeci o parte din zona motorie, zona care face să se mişte mâna ori piciorul, în decurs de un an, doi zona motorie respectivă se mută puţin în altă parte. Asta înseamnă plasticitatea creierului. Şi atunci poţi să reintervii operator şi să scoţi şi restul de tumoră care nu a putut fi extrsă din prima, pentru că pacientul ar fi rămas paralizat.

„Mă emoţionează mai ales copiii, în sala de operaţie”

V-aţi confruntat cu situaţii în care aţi decis operarea unui om, deşi şansele erau spre zero şi, totuşi, în minutele, în orele acelea, s-au produs minuni şi l-aţi întors din drum?

Da, şi nu de puţine ori. Îmi aduc aminte de un pacient cu o tumoră foarte complicată, pe care l-am văzut, cu mulţi ani în urmă, şi căruia i-am spus că nimeni nu-l poate opera în România şi că ar fi bine să meargă în străinătate. A ajuns în SUA şi i-au spus, la fel, că e foarte periculoasă intervenţia. S-a dus apoi în Franţa, unde, la fel, a fost refuzat. S-a întors la Bucureşti, unde i s-a spus că riscul chirurgical şi anestezic este imens şi că nu se apucă nimeni să-l opereze. După vreo doi ani, a ajuns tot la mine. Nu-şi mai putea mişca mâinile şi picioarele şi deja nu mai putea respira singur. Deşi extrem de riscantă operaţia, am decis să-i dau singura şansă pe care o mai avea. Dar când l-am operat responsabilitatea mea nu mai era aşa mare, era clar că, fără intervenţie, în următoarele săptămâni s-ar fi dus. L-am operat şi a plecat pe propriile picioare acasă. Şi acum trăieşte relativ normal.

Reuşita unei intervenţii chirurgicale cu şanse infime o puneţi strict pe seama ştiinţei, a profesionalismului chirurgului sau credeţi că, uneori, e şi o intervenţie divină? Sunteţi credincios?

Sunt credincios, dar nu habotnic. Cred că, uneori, deasupra noastră, a mea şi a pacientului, trebuie să fie ceva. Pentru că nu îmi explic cum un caz foarte dificil merge dintr-o dată bine, iar un caz cu care nu ai avut nicio problemă intraoperatorie degenerează.

Vă mai emoţionează ceva în sala de operaţie?

Da, mai ales copiii. Asta deşi, după zeci de ani, ar trebui să nu mă mai emoţioneze nimic. Şi acum îmi pun întrebări de genul dacă am făcut bine ceea ce am făcut, dacă data viitoare voi putea face şi mai bine.

Câţi copii aţi operat?

Personal, nu foarte mulţi. Dar noi, la Neurochirurgie, operăm în jur de 80-100 de copii pe an.

Aveţi pacienţi care mai ţin legătura cu dumneavoastră?

Da, foarte mulţi. Pacientul vine la neurochirurgie câteodată în stare foarte gravă, inconştient, sau pleacă acasă cu o amnezie retrogradă, adică uită ce s-a întâmplat în spital. Unii vin după câteva luni sau după câţiva ani la mine. De curând m-a vizitat o doamnă, pe care am operat-o de anevrism cerebral, şi care mi-a zis că a venit numai să mă cunoască, să vadă cine i-a salvat viaţa, pentru că mă ştiuse doar după nume.

„Empatia cu pacientul, dusă la extrem, nu este bună în cazurile noastre”

Preluaţi de la pacienţi încărcătura emoţională sau reuşiţi să vă detaşaţi de problemele lor, de suferinţa lor?

La spital, te încarci negativ, asta e clar. Mă simt, însă, mult mai odihnit când ies dintr-o operaţie lungă care a reuşit decât când nu sunt în operaţie în ziua respectivă şi fac o mulţime de mici treburi administrative.

Revenind la ceea ce m-aţi întrebat, în majoritatea cazurilor reuşesc să mă detaşez. Cred că empatia dusă la extrem nu este bună în cazurile noastre. Ca medic, trebuie să mă detaşez pentru a putea face ceea ce e de făcut.

Cum reuşiţi, prin autosugestie sau e deja rutină?

Prin educaţie am reuşit. Acum, da, este deja rutină.

„Când te sună anestezistul să te anunţe că pacientul e bine, îţi vine să zbori”

Care a fost cea mai lungă operaţie?

Timpul operaţiilor se scurtează şi în funcţie de experienţă. Dacă la începutul carierei operaţiile erau foarte lungi, acum sunt mult mai scurte. De exemplu, dacă în 1995, când am introdus la Timişoara operaţiile pentru anevrismul crebral, făceam o astfel de intervenţie în nouă ore, acum operez în 90 de minute.

Cea mai lungă operaţie a durat 19 ore, dar nu am operat singur, nonstop. Am plecat pe la 3-4 dimineaţa de la spital. Pacientul se trezise ulterior şi, în jurul prânzului, m-au anunţat că a intrat din nou în comă şi l-am mai operat patru ore. Deci 23 de ore.

Ce simţiţi în momentul în care pacientul deschide ochii? Mai aveţi emoţii?

Sigur că da. Dacă după două-trei ore te sună anestezistul să te anunţe că a detubat pacientul şi că e bine, îţi vine să zbori. Este euforia momentului. Dacă pacientul deschide ochii, dacă zâmbeşte contează pentru un neurochirurg. Dacă poate vorbi, ştii că va fi bine. Dacă, însă, după operaţie realizezi că a fost inutilă, simţi că ai picioare de plumb, abia mai poţi urca pe etaj de la blocul operator.

„Încerc să mă detaşez, deși nu întotdeauna reuşesc în totalitate”

Plecaţi cu problemele din spital acasă, unde vă întâlniţi cu un alt neurochirurg (soţia sa, Stanca Pleş, este singura femeie neurochirurg din Timişoara – n.a.)?

Nu. Încerc să mă detaşez, deși nu întotdeauna reuşesc în totalitate. Câteodată nu pot să nu mă gândesc de ce nu merge ceva bine, alteori visez, noaptea, pacientul – există un subconştient care funcţionează. Dar eu încerc, totuşi, când ajung acasă, să mă gândesc la altceva, să nu mă las doborât de activitatea de spital. În lumea medicală, rata cea mai mare de sinucidere este în rândul chirurgilor. Din cauza presiunii sub care lucrează.

În ce constau momentele de răgaz? Cum vă remontaţi?

Dacă mergi la pescuit şi te gândeşti tot la neurochirurgie, nu ai făcut nimic. Mai nou mă uit la Mezzo, când ajung acasă. Îmi place foarte mult baletul şi, în ultimul timp, am constatat că muzica simfonică este mult mai liniştitoare decât alte genuri şi îmi face mare plăcere să o ascult. Dacă ies, merg la casa părintească de la ţară, deşi am ajuns tot mai rar în ultimul timp. Privesc dealurile, natura şi mă remontez, absorb parcă energie de acolo.

„Dacă reţelele de computer stochează în eter atâtea informaţii, s-ar putea ca şi informaţiile creierului să rămână undeva”

După atâţia ani de când operaţiile au devenit rutină, există întrebări referitoare la creier pe care, ca neurochirurg, vi le puneţi şi la care nu găsiţi răspuns?

Astea sunt întrebări care au legătură cu filosofia, cu cercetarea. Noi, neurochirurgii, suntem atât de prinşi de „banala” practică făcută zilnic, că nu mai avem timp să ne gândim la aşa ceva.

Acum 50 de ani, medicul era și un intelectual şi făcea parte din elita culturală a unei comunităţi, fiindcă se ducea la teatru, citea foarte multe cărţi, şi poezie, şi proză, vizita expoziţii de pictură. La ora actuală, nu prea mai e timp de aşa ceva. Teancul ăsta de hârtii de pe birou e aici pentru că nu am apucat să le citesc. Şi toate au legătură cu medicina…

Îmi luaţi interviu la o vârstă la care, după 36 de ani de neurochirugie, ar trebui să nu mă intereseze mai nimic despre medicină. Vreau, nu vreau, se apropie pensia. Spunea Tennessee Williams că vine un timp când trebuie să pleci, chiar dacă nu ai un loc clar unde trebuie să ajungi. Şi totuşi dacă e ceva despre neurochirurgie care mi se pare nou, citesc, aprofundez. O să mă intereseze neurochirurgia până în ultima clipă.

Credeţi că mai rămâne ceva, undeva, din această bază imensă de informaţii, de amintiri, de gânduri care este creierul, după moartea corpului?

Se insistă mult asupra teoriei privind existenţa unor lumi paralele; atunci, aceste informaţii ar trebui să meargă mai departe, undeva. Până la urmă, dacă reţelele de computer stochează în eter atâtea informaţii, s-ar putea ca şi informaţiile creierului să rămână undeva, dar asta e un fel de SF, acum. Răspunzându-vă la întrebare cu picioarele pe pământ, aş spune că nu mai rămâne nimic din noi, după moarte.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Citeşte şi: Ion Vianu: „Avem nevoie de ceva care se găseşte deasupra noastră, care ne transcende”