Ioana Boca. Foto: Arhivă Memorial Sighet

Când au decis să facă un memorial dintr-o fostă închisoare – din „închisoarea miniștrilor”, cum numeau localnicii Penitenciarul Sighet, locul unde comuniștii au ucis o mare parte a elitei politice, intelectuale, religioase, economice a României – Romulus Rusan și Ana Blandiana au vrut să arate cum tirania a exterminat, și nu doar la Sighet, ci şi în alte câteva sute de locuri de detenţie din ţară, sute de mii de oameni pentru a-şi conserva puterea prin represiune şi crimă. Și au reușit: Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet, pe care l-au ctitorit, a devenit un muzeu „viu”, unde sunt expuși tematic 45 de ani de dictatură comunistă, în toată monstruozitatea ei.
Un rol foarte important în ceea ce a devenit Memorialul îl are Ioana Boca, directorul executiv al Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Era studentă la Istorie când i-a întâlnit pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi li s-a alăturat „în construirea acestui «miracol» care este Memorialul”.

În zilele acestea, în care comemorăm 35 de ani de la căderea comunismului în România, am invitat-o pe Ioana Boca la un dialog despre implicarea sa, de mai mult de 25 de ani, în acest proiect, unic în Europa, despre modul în care întâlnirea cu oameni din panteonul suferinţei i-a influenţat formarea ca om și ca istoric, despre importanţa de a cunoaşte un trecut care nu trebuia uitat, dar şi despre lecţia cea mai de preţ învăţată de la Ana Blandiana şi Romulus Rusan.

„Întâlnirea cu foștii deținuți politic a fost un moment extrem de important în formarea mea ca om și ca istoric”

CV Ioana Boca

Studii: 1993-1997 – Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; 1997-1998 – Studii aprofundate, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, „România în secolul XX”; 2006 – Doctor în istorie, la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, cu tema „Mişcarea studenţească anticomunistă din centrul universitar Bucureşti, 1948-1958”, coordonator prof. univ. dr. Dumitru Şandru.

Activitate profesională: 1995-1998 – colaborator, Fundaţia Academia Civică-Memorialul Sighet, Departamentul de Istorie Orală; 1998-2001 – cercetător, coordonator al Departamentului de Istorie Orală al Fundaţiei Academia Civică-Memorialul Sighet; 2001-2006 – secretar ştiinţific al Fundaţiei Academia Civică-Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei; 2006 – expert al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste; 2006-prezent – director executiv al Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Cărţi: Este autor sau co-autor al mai multor volume: 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Fundaţia Academia Civică, 2001; 1956 în România în Doina Jela şi Vladimir Tismăneanu (coordonatori), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, Editura Curtea Veche, 2006; Raport Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (coautor), Bucureşti, Humanitas, 2007; Romulus Rusan (coord.), Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, Morţi fără morminte în Bărăgan, Fundaţia Academia Civică, 2011; Romulus Rusan (coord.), Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, Cartea morţilor, Fundaţia Academia Civică, 2013. Este, de asemenea, autor al câtorva zeci de articole şi editor al volumelor Courtois la Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003, şi Alexandru Zub la Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2013.

(Sursă CV: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei)

Ioana, eşti de aproape 20 de ani în conducerea Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Cum ai început colaborarea cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan? Era puţin după jumătatea anilor ’90.

Colaborarea cu Fundaţia şi cu Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei am început-o în primăvara anului 1995, când eram studentă la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Profesorul Gheorghe Ceauşescu – un profesor pe care îl admiram foarte mult și care ne ținea cursurile de Latină – ne-a invitat la o întâlnire cu scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Spre surprinderea noastră, tema întâlnirii nu a fost însă una literară, ci una de istorie recentă, foarte provocatoare pentru niște studenți la Istorie: proiectul unui memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei, pe care Ana Blandiana și Romulus Rusan îl demaraseră în 1993. Am fost invitați să ne alăturăm unui program de istorie orală al Fundației Academia Civică, de intervievare a foştilor deţinuţi politici. Iniţiatorul acestui program, Romulus Rusan, ne-a explicat urgenţa acestui demers, mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste fiind în vârstă, cât şi utilitatea lui: păstrarea acestor „conserve de memorie”, necesare pentru studierea istoriei recente.

Am făcut parte din grupul de studenţi entuziasmaţi de idee. Îmi amintesc faptul că am mers la sediul de pe atunci al Fundaţiei Academia Civică din Piaţa Amzei, unde am primit nişte reportofoane Panasonic mari, cât o foaie de hârtie A4 – am aflat mai târziu că erau donate de un medic român din Germania, prieten al doamnei Blandiana şi al domnului Rusan, pentru că fundația avea foarte puțini bani, deci nu și-ar fi permis achiziționarea aparatelor. Ni s-a dat și un chestionar pentru interviuri (chestionar care este şi acum folosit de către Departamentul de Istorie Orală). Cu aceste reportofoane am plecat în vacanța de vară prin ţară să facem interviuri. Când am revenit în București, eram aproape zilnic la sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România, din strada Mântuleasa, pentru a înregistra mărturiile foştilor deţinuţi politic, iar săptămânal ne întâlneam în micul birou din Piaţa Amzei pentru a „preda“ casetele cu înregistrări.

După finalizarea studiilor universitare, în 1998, Ana Blandiana și Romulus Rusan mi-au propus să vin alături de ei în echipa Memorialului, care era în formare. Tot atunci au intrat în echipă și colegii mei de la Sighet, Andrea Dobeș și Robert Furtos, absolvenți ai Facultății de Istorie a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca. A fost o oportunitate extraordinară, iar pasiunea mea pentru istoria recentă, care mă captiva din timpul studiilor universitare – tema lucrării de licență fusese despre mișcările studențești din 1956 –, m-a făcut să accept imediat.

Aș vrea să mai fac o precizare. Fundația Academia Civică este condusă încă de la înființarea sa, în 1994, de Ana Blandiana, ajutată, desigur, de Consiliul Director și de directorul executiv. În 2006 am devenit director executiv al Fundației Academia Civică și membru al Consiliului Director.

În arhiva Departamentului de Istorie Orală al Memorialului Sighet sunt peste 6000 de ore de înregistrări. O bună parte sunt realizate de tine. Îţi aminteşti cu cine a fost primul interviu?

Cred că primul interviu a fost la Bacău, cu un prieten al părinților mei care, pe când era student, fusese arestat în 1957, în urma protestelor studențești din toamna anului 1956.

Întâlnirea cu foștii deținuți politic și aflarea dramelor prin care au trecut în închisorile comuniste a fost un moment extrem de important în formarea mea ca om și ca istoric.

Așa cum spuneam, la mijlocul anilor ’90, a fost o perioadă în care eu și colegele mele eram tot timpul la sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România din strada Mântuleasa. Îmi amintesc biroul domnului Constantin Ticu Dumitrescu, care era președintele AFDPR. Și de cămăruța de la etaj unde făceam interviurile. În acei ani la sediul din Mântuleasa era multă forfotă. AFDPR avea foarte mulți membri (în decembrie 1990 AFDPR număra peste 95.000 de membri; acum cred că numărul supraviețuitorilor nu trece de 2000). De altfel, AFDPR a fost una dintre cele mai active organizaţii ale societăţii civile în primii ani de după căderea comunismului, fiind o voce puternică a opoziţiei democratice. Să ne amintim că principalii lideri ai partidelor democratice erau foşti deţinuţi politic. Iar dacă am vorbit de AFDPR, aș vrea să menționez și a doua organizaţie importantă a victimelor comunismului, Asociaţia Fostilor Deportaţi în Bărăgan, înfiinţată, tot în 1990, la Timișoara.

Romulus Rusan, Ioana Boca, Ana Blandiana şi Helmut Müller Enbergs, la Sighet. Foto: Arhivă Memorial Sighet

„Timp de mai bine de 50 de ani vocea celor persecutaţi nu s-a auzit deloc în societatea românească”

Era atunci, la începutul anilor ’90, chiar şi după mijlocul lor, o reticenţă a victimelor în a povesti tragedia prin care trecuseră. Am întâlnit şi eu victime ale comunismului care, ani de zile după aceea, mi-au spus că s-au temut să vorbească despre ceea ce a fost pentru că nu ştiau ce va veni.

Aşa este. La unii dintre ei se simţea, într-adevăr, o teamă profundă. Erau mult prea aproape de momentul căderii comunismului, iar în memoria unora dintre ei traumele suferite erau încă vii. Timp de mai bine de 50 de ani vocea celor persecutaţi nu s-a auzit deloc în societatea românească, până la căderea comunismului. Deţinuţii politic erau obligaţi la eliberarea din închisoare să semneze declarații prin care se angajau să nu povestească nimănui despre experiențele trăite în detenție. Mulţi nu au povestit nimic despre umilinţele pe care le suferiseră în închisori, nici măcar celor mai apropiaţi membri ai familiei sau prietenilor. Cu această teamă de a vorbi despre ororile anchetelor și ale închisorilor, au pășit în democrație, în 1990, iar teama i-a însoțit ani buni după aceea. Totuși, faptul că noi, un grup de tineri dornici să aflăm prin ce au trecut, mergeam spre ei și îi rugam să ne spună povestea lor, a reușit să îi facă pe mulți să se deschidă. Desigur, au existat și persoane reticente, care ne spuneau că încă nu sosise momentul pentru mărturisire.

Foto: Arhivă Memorial Sighet

„Am avut șansa să întâlnesc figuri emblematice ale rezistenței armate din România anilor ’50”

Din multele interviuri pe care le-ai făcut cu oameni din acest panteon al suferinţei, există interviuri, există poveşti de viaţă care te-au marcat într-o mai mare măsură?

Am cunoscut atât de mulţi oameni şi atâtea poveşti de viaţă… Poate că m-am atașat cel mai mult de generația 1956, fiindcă intervievații erau „subiecți” ai cercetării mele pentru lucrarea de licenţă. Am făcut interviuri cu ei, apoi am intrat în arhive și le-am văzut dosarele de anchetă. Așa am putut corobora informațiile pentru a le scrie poveştile. Ei fuseseră la momentul arestării şi condamnării foarte tineri, crezuseră că pot schimba ceva, şi apoi a venit deziluzia, suferinţa, schimbarea radicală a destinului. M-am gândit adesea ce aş fi făcut eu în locul lor. I-aș aminti acum pe Dan Mugur Rusiescki, Eugenia Ionescu, Eusebiu Munteanu, Paul Mitroi, Mircea Tatos, Teodor Stanca, Aurelian Păuna.

Lucrând la Memorial, am avut șansa să întâlnesc figuri emblematice ale rezistenței armate din România anilor ’50. Dintre aceste figuri se detașează Aristina Pop Săileanu și Lucreția Jurj Costescu. Spre exempu, mi-o amintesc pe Lucreţia Jurj Costescu care, invitată la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet, ne spunea că „a trebuit să scape cineva dintre noi ca să povestească, să nu rămânem morţi. Cei care au murit să nu rămână anonimi, să vorbească cineva!”.

Așa cum pentru generația mea, culegerea de mărturii de la victimele comunismului a fost o experiență de cunoaștere, cred că și pentru generațiile de azi este extrem de important să poată intra în dialog cu cei care au cunoscut din plin represiunea comunistă, cu puținii deţinuţi politic sau deportații care mai trăiesc. Prin dialogul cu tinerii, cei care au trecut prin dramatica experienţă a detenţiei sau a deportării politice pot să-şi împărtăşească amintirile și să le fie modele.

La Școala de Vară de la Sighet au fost invitați, an de an, deţinuţi politic pentru a le vorbi tinerilor. Continuăm să organizăm asemenea dialoguri și la București și la Sighet. Doamna Niculina Moica, președinta AFDPR, este o povestitoare foarte bună și ne bucurăm de fiecare dată când acceptă invitațiile noastre de a se întâlni cu elevi și studenți.

„Deși încărcată de o istorie dureroasă, clădirea fostei închisori Sighet are și o liniște aparte”

Care a fost senzaţia pe care aţi simţit-o când aţi intrat prima dată în fostul Penitenciar Sighet?

Am ajuns pentru prima dată la Sighet în martie 1999. Clădirea fostei închisori era pe atunci un șantier. Deși era un loc al suferinței, am avut sentimentul – pe care îl am și acum – că pătrund într-un loc sacru. Clădirea, cu arhitectura sa impunătoare, dar și cu atmosfera apăsătoare, îmi dădea senzația unei catedrale. Deși încărcată de o istorie dureroasă, un loc al suferinței, clădirea are și o liniște aparte, care, odată în plus, te face să te simți într-un spațiu absolut special.

Ai întâlnit şi ai vorbit cu sute de victime ale comunismului. Dar pe Vasile Ciolpan, fostul director al Penitenciarului Sighet din anii ’50, pe Alexandru Vişinescu sau pe alţi torţionari i-ai  întâlnit vreodată?

Nu, nu i-am întâlnit pe niciunul dintre ei. Vasile Ciolpan încă trăia la mijlocul anilor ’90, iar colegii mei de la Sighet au avut o întâlnire cu el. Îmi amintesc că venise odată să le predea niște obiecte, susținând că ar fi aparținut lui Iuliu Maniu. Evident, acest lucru nu era adevărat.

Te-ai întâlnit la Sighet cu oameni care credeau că comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată? Oameni care, după experienţa Sighet, şi-au schimbat această opinie?

Referindu-mă la tinerii care au participat la şcolile de vară de la Sighet, niciunul dintre ei nu împărtășea opinia că ar fi fost o idee bună comunismul, dar prost aplicată. De fapt, tinerii veneau la Sighet tocmai pentru că erau interesați de istoria recentă și de înțelegerea aprofundată a regimului comunist. Mulți dintre ei citiseră memorii carcerale și cărți de istorie despre perioada respectivă, iar dorința lor de a înțelege mai bine acea perioadă era evidentă. Cred că prin participarea la şcolile de vară, pentru acești tineri, Sighetul a devenit nu doar un loc de învățare, ci și un spațiu de reflecție profundă asupra unui trecut care nu trebuia uitat.

Cornelia Fiat, Teodor Stanca şi Ioana Boca, la Sighet. Foto: Arhivă Memorial Sighet

„Îmi dau seama acum că nu i-am pus bunicului destul de mai multe întrebări”

Când ai aflat prima oară despre ororile comunismului. În facultate – în şcoală nu s-a predat aşa ceva – sau mai devreme, din familie?

Evident, am aflat citind, după 1990, când au început să fie publicate mărturii. Cartea 20 de ani în Siberia a Aniţei Nandriş, Evadarea tăcută a Lenei Constante, mărturia Elisabetei Rizea, sunt printre primele pe care le-am citit. Mă uitam desigur și la Memorialul Durerii.

Ştiam, însă, şi din familie. Un unchi de-al tatălui meu, văr cu bunicul meu, a fost deținut politic. Era profesor într-un sat din județul Suceava. L-am amintit și pe prietenul de familie al părinţilor mei care fusese arestat în 1957.

Cărțile pe care le consider lectură obligatorie – în plus față de cele amintite mai sus – pentru a înțelege regimul comunist sunt Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid, și Tortura pe înțelesul tuturor, de Florin Constantin Pavlovici. Desigur, lista este lungă, ar putea continua cu multe titluri, dar dacă un tânăr ar citi măcar aceste cărți, ar putea percepe mai bine drama prin care au trecut generațiile care au trăit sub comunism.

Povesteai într-un interviu că unul dintre bunicii tăi a fost prizonier de război în URSS…

Da, bunicul din partea tatălui meu a fost luat prizonier de ruși la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În copilărie, l-am auzit povestind despre ce a trăit în lunile de prizonierat. Îmi amintesc cum spunea că din cauza foamei a suferit cel mai mult. Eram destul de mică atunci când mi-a povestit aceste lucruri și, deși m-au impresionat profund povestirile lui, îmi dau seama acum că nu am pus destul de mai multe întrebări și nu am încercat să aflu mai multe despre drama prin care a trecut în acea perioadă. Totuși, bunicul a fost norocos; s-a întors din URSS după mai bine de un an de prizonierat. Din păcate, s-a stins la începutul lunii decembrie 1989 și nu a apucat să trăiască și căderea regimului comunist.

„Munca pe care o facem este de a aduce în prim-plan victimele comunismului și de a crea un dialog real între Est și Vest”

Există încă un clivaj între Occident şi Europa Centrală şi de Sud-Est în privinţa modului în care se raportează la crimele celor două regimuri totalitare: comunismul şi nazismul, judecate cu unităţi de măsură diferite. Ceea ce faceţi voi la Memorial este o muncă extraordinară, o muncă titanică. Nu v-a demoralizat dubla măsură cu care se judecă cele două totalitarisme?

Într-adevăr, se remarcă o diferență de raportare între Occident și Europa Centrală și de Sud-Est în modul în care sunt abordate crimele celor două regimuri totalitare – nazismul și comunismul. Desigur, fiecare are o istorie diferită, iar acest lucru influențează modul în care se face judecata asupra celor două totalitarisme. În țările din vestul Europei, o generație întreagă a fost afectată de război și de crimele nazismului, iar în acest context, accentul pus pe crimele regimului nazist este absolut firesc. În același timp, din păcate nu au fost conștienți de amploarea crimelor și abuzurilor comise sub regimul comunist. Apariția Cărții negre a comunismului, în 1997, a arătat tocmai amploarea acestor crime. Este important să fie recunoscută și suferința țărilor care au trăit decenii de totalitarism comunist, un regim care a lăsat în urmă milioane de victime, iar rădăcinile acestuia sunt adânci și dureroase.

Poate că percepțiile diferite nu sunt neapărat o formă de „dublă măsură”, ci mai degrabă un rezultat al experiențelor istorice și contextelor culturale distincte. O recunoaștere mai largă a suferinței din Est ar contribui la solidaritatea între popoarele Europei și ar ajuta la o înțelegere mai deplină a tragediilor comune.

La Memorialul Sighet, munca pe care o facem este tocmai aceea de a aduce în prim-plan victimele comunismului, dar și de a crea un dialog real între Est și Vest. Colaborăm de peste 25 de ani cu istorici din Occident, i-aș aminti pe Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Thierry Wolton, care s-au dedicat studiului totalitarismelor, în special al celui comunist. La Sighet, simpozioanele internaționale organizate încă din 1995, cu sute de participanți din întreaga lume, sunt o dovadă a faptului că schimbul de idei și perspective între martorii istorici și cercetătorii este esențial pentru înțelegerea completă a acestui capitol al istoriei.

Este un proces lung și dificil, dar necesar. În urmă cu 30 de ani, descoperirile despre crimele comunismului erau abia la început. Și în cazul crimelor nazismului, a fost nevoie de timp pentru ca adevărul să fie complet cunoscut și acceptat. Este nevoie de o perioadă de reflecție și de procesare, pentru ca adevărul să fie înțeles într-un mod mai profund.

Cu Stéphane Courtois, la Sighet, în 2013. Foto: Arhivă Memorial Sighet

„Cartea neagră a comunismului a fost un moment crucial în înțelegerea și recunoașterea crimelor regimurilor comuniste”

Îl aminteai pe domnul Stéphane Courtois. De curând a fost reeditată monumentala Carte neagră a comunismului care, la prima ediţie, nu doar că a stârnit dezbateri foarte aprinse în toată Europa, dar a deschis ochii Occidentului a asupra a ceea ce se petrecuse în ţările din fostul bloc sovietic.

Cartea neagră a comunismului a fost, într-adevăr, un moment crucial în înțelegerea și recunoașterea crimelor regimurilor comuniste. La prima ei ediție, în 1997, a stârnit dezbateri intense în întreaga Europă și a avut un impact major asupra dezbaterii privind crimele comunismului. Această lucrare a marcat punctul de plecare pentru o analiză mai profundă și mai serioasă a crimelor regimurilor comuniste, iar importanța ei nu poate fi subestimată. Așadar, Cartea neagră a comunismului rămâne o bornă importantă, un punct de referință pentru toți cei care studiază și încearcă să înțeleagă totalitarismul comunist.

Acum, la această reeditare a ei în limba română, la peste 25 de ani de la prima ediţie, nu ţi se pare că reacţiile publice nu sunt pe măsura valorii acestui volum? S-a vorbit, s-a scris relativ puţin pe tema acestui eveniment editorial, la fel – pe tema conferinţei pe care a susţinut-o domnul Courtois la Bucureşti.

Nu a trecut încă o lună de la publicarea de către editura Spandugino a acestei noi ediții a Cărții negre a comunismului. Prima ediție în limba română a apărut în 1998 – editată de Fundația Academia Civică și Humantias –, fiind prima traducere a Cărții negre a comunismului. Volumul s-a epuizat rapid și ar fi meritat să fie reeditat de mult. Dar acum, când  se împlinesc 35 de ani de la căderea regimurilor comuniste, lectura acestei cărți este cu atât mai necesară. Contextul internațional, marcat de conflicte armate, în special de războiul de lângă noi, din Ucraina, ne arată, dacă mai era nevoie, cât de relevantă rămâne în continuare analiza critică a regimurilor totalitare. După șocul pe care mulți dintre noi l-am trăit în urma alegerilor din această toamnă, Cartea neagră a comunismului ne oferă o oportunitate de a înțelege mai profund istoria recentă și de a reflecta asupra valorilor fundamentale precum libertatea, democrația și statul de drept – teme mai relevante ca niciodată.

Este, desigur, prea devreme pentru a face un bilanț al receptării acestei ediții. Aș aminti de prezența lui Stéphane Courtois la București, la sfârșitul lunii noiembrie, pentru lansarea cărții, prilej cu care a susținut și o conferință. La evenimentele pe care le-am organizat împreună cu editura Spandugino a participat un public numeros. La lansarea de la Biblioteca Academiei Române au fost peste 100 de persoane, jumătate dintre acestea fiind tineri. A fost un semn clar al interesului publicului pentru această lucrare. De asemenea, la conferința susținută de Stéphane Courtois la sediul nostru din București am avut o sală plină. Stéphane Courtois a acordat mai multe interviuri. Au fost realizate două emisiuni la Televiziunea Publică. Primele recenzii au început deja să apară, iar acest lucru este un semn încurajator. Sperăm că această nouă ediție va ajunge să aibă un impact semnificativ, nu doar asupra publicului larg, dar și asupra comunității de istorici.

Ion Andrei Gherasim, Andrea Dobeş, Thierry Wolton, Ioana Boca şi Marius Voinaghu, la Sighet, în 2024. Foto: Arhivă Memorial Sighet

„Memorialul este un «muzeu viu»”

Memorialul Victimelor Comunsimului a împlinit de curând 30 de ani. Ce proiecte mari aveţi pentru perioada următoare?

Memorialul este un „muzeu viu”. Ne bucurăm că suntem vizitați de un număr mare de persoane an de an (anul trecut am avut peste 135.000 de vizitatori). Pe lângă expozițiile permanente din cele 60 de foste celule transformate în săli de muzeu, organizăm expoziții temporare, găzduim expoziții. Expozițiile permanente au fost gândite cu mai bine de 20 de ani în urmă de Romulus Rusan și realizate de el și de noi, mica echipă a Memorialului și de designerii cu care am colaborat. În timp, unele expoziții vor fi reorganizate, ne dorim să le aducem la zi şi din punctul de vedere al cercetării şi al designului. Avem în derulare – prin PNRR – un proiect pentru un centru multifuncţional, unde să avem mai multe săli de conferinţe, săli de lectură, bibliotecă, spații de cazare pentru cercetători. Sperăm să-l inaugurăm în prima jumătate a anului 2026.

În paralel, continuăm să publicăm cărți, să organizăm la Sighet și la București activităţi educaţionale, expoziţii temporare şi expoziţii itinerante. Memorialul a devenit un centru cultural important al Sighetului, găzduind concerte și spectacole de teatru.

Munca noastră de zi cu zi, dificila muncă a istoriei şi a memoriei poate fi sintetizată printr-o frază a Anei Blandiana, fondatoare Memorialului: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”.

Ioana, care este lecţia cea mai de preţ învăţată de la Ana Blandiana şi Romulus Rusan?

Dăruire, generozitate, solidaritate, curaj, empatie, rigoare, toate acestea le-am învățat lucrând cu ei. Sunt onorată că, de mai bine de 25 de ani, le-am fost alături în construirea acestui „miracol” care este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.