Brînduşa Armanca şi Radu Dimeca: „Când faci o promisiune la căpătâiul unui om drag care se sfârşeşte, această promisiune nu poate fi încălcată”


Interviul acesta este unul atipic. Nu e un dialog, ci o discuţie în trei. Prin care am urmărit reconstituirea unui destin – al Ioonei Rauschan, critic de artă, critic literar, scriitor şi artist plastic, realizator de filme documentare –, prin evocarea unei iubiri şi a unei prietenii care au înfruntat nu doar spaţiul, ci şi timpul. De la plecarea Ioonei, Radu Dimeca, fratele său, şi Brînduşa Armanca, prietena ei de o viaţă, au încercat, ca o promisiune, ca o misiune, să-i păstreze vie memoria şi să o readucă în comunitatea culturală a Timişoarei. Şi reuşesc. Prin ceea ce au făcut în amintirea ei, în ultimii ani, aş putea spune că am ajuns o cunosc pe Ioona Rauschan, fără să o fi întâlnit vreodată.

 

„Pentru Radu a fost, înainte de toate, o promisiune. Pentru mine, o misiune de prieten”

CV Ioona Rauschan

 

S-a născut în 1955, la Timişoara.

 

A absolvit studii de Filologie, la Universitatea de Vest, fiind o voce marcantă a mediului cultural timişorean al anilor ’70 – ’80.

 

În anii ‘80 a fost dramaturg și regizor la Teatrul pentru copii “Merlin” şi a scris pentru revista literară Orizont.

 

A emigrat în Germania, în 1988, unde, la Düsseldorf, a lucrat ca regizor de film independent și a produs, pentru posturi de televiziune culturale, documentare despre scriitori și artiști plastici germani importanți. A lucrat și ca lector în domeniul mass-media, predând cursuri de regie, scenariu, dramaturgie, și s-a remarcat și ca scriitoare.

 

A fost critic de artă, critic literar, scriitor şi artist plastic, realizator de filme documentare preluate de postul de televiziune Arte.

 

A murit în 7 februarie 2010, la 55 de ani, din cauza unui cancer pulmonar.

Cred că pot spune că o cunosc pe Ioona Rauschan fără să o fi întâlnit vreodată. Datorită dumneavoastră. Prin intermediul evenimentelor culturale pe care le organizaţi în memoria ei. Prin scrisorile dintre Ioona şi d-na Brînduşa Armanca – o corespondenţă a unei prietenii ce trece dincolo de timp, pe care aţi decis să o faceţi publică şi să o aşezaţi în paginile unei cărţi, Abolirea timpului buimac. Prin intermediul unui volum pe care Ioona nu a mai apucat să-l încheie, dar care şi-a primit finalul datorită dumneavoastră. Cu alte cuvinte, pentru dumneavoastră a ţine vie memoria Ioonei a devenit o misiune. Ce a declanşat decizia aceasta?

Radu Dimeca: După o noapte în care nu-mi venea să cred că prevesteşte sfârşitul, în care am fost convins că, totuşi, există o soluţie, dimineaţa, Ioona a avut o tresărire: parcă făcea nişte cadre, pregătind o filmare… I-am spus atunci (nu ştiu dacă m-a auzit) că voi ţine flacăra vie, atât cât voi reuşi. Nu ştiam cum, atunci am vrut doar să reuşesc să o fac cumva.

Am avut o mare şansă că am avut cu cine să fac acest lucru. Împreună cu Brînduşa, cu Robert Tari, cu Raluca Ciortan şi cu Eva Labadi am pornit acest proiect. L-am început în octombrie 2010. Atunci i-am dedicat Ioonei o săptămână cu o serie de evenimente (o expoziţie, reprezentaţii de teatru de păpuşi pe textele sale, o lansare de carte, prezentarea unui film dedicat memoriei ei), care au strâns sute de persoane.

Brînduşa Armanca: Eu cred că pentru Radu a fost, înainte de toate, o promisiune. Iar atunci când faci o promisiune la căpătâiul unui om drag care se sfârşeşte, această promisiune nu poate fi încălcată. Pentru mine a fost o misiune de prieten, de tovarăş de drum, de drum literar, în acelaşi timp. E o misiune şi pentru că eu am avut încredere în talentul excepţional al Ioonei, fructificat, pe parcurs, în atâtea feluri. Cred că, până la urmă, a o readuce în comunitatea culturală a Timişoarei este o misiune onorantă pentru mine şi, dacă am putut să fac asta şi dacă am putut să o reînvii în memoria prietenilor ei, a mentorilor ei literari, cred că cele două cărţi apărute şi acţiunile comune pe cate le-am gândit şi le-am făcut cu Radu, reuşesc să facă treaba asta.

 

Doamnă Armanca, de ce numiţi buimac acel timp evocat în paginile volumului de corespondenţă?

Brînduşa Armanca: Titlul nu e al meu, este al Ioonei. Ea vorbeşte într-unul dintre textele sale despre timp buimac, despre timpul acela în care nu reuşeam să ne definim îndeajuns. Toată corespondenţa dintre noi arată acest lucru, aceste căutări, încercarea de a ne păstra şi coloana vertebrală, şi dorinţa de a citi, de a ne împlini. Toate astea se petreceau într-un timp buimac, extrem de ceţos, în care perspectivele nu erau deloc optimiste. Noi eram nişte profesoare tinere, care făceam naveta în condiţii grele, stăteam la cozi şi mult din timpul pe care ar fi trebuit să-l dedicăm scrisului sau cititului îl dedicam statului la coadă. Era un timp buimac. Nu pot spune că vremurile de tranziţie de azi nu sunt şi ele buimace sau cel puţin buimăcitoare; e şi acum destulă ceaţă în jurul nostru…

Eu am adăugat acest cuvânt „abolire” în titlu, în ideea de a suspenda acest timp buimac prin artă, prin literatură, printr-un gând care se ridică deasupra lucrurilor şi deasupra vremurilor pe care le-am traversat.

„Avea o energie cu totul specială, debordantă”

Doamnă Armanca v-a legat de Ioona o prietenie care a durat aproape 40 de ani şi care a înfruntat nu doar timpul, ci şi spaţiul. Cum a început?

Brînduşa Armanca: Eram amândouă eleve de liceu, locuiam în acelaşi cartier, la un bloc distanţă, şi ne înâlneam în drum spre liceul nostru, „C.D. Loga”. Eram un grup de cinci-şase adolescenţi în care Ioona strălucea între noi. Era cea mai gălăgioasă, cea mai vioaie, cea mai spirituală şi, probabil, cea mai frumoasă. Evident, avea admiraţia noastră, a celorlalţi. Eu, care eram pitica grupului, m-am lipit de cea mai înaltă şi cea mai frumoasă dintre colege. Pe drum nu întotdeauna ne prosteam, mai vorbeam despre cărţile pe care le citeam, despre profesori, despre ce a mai zis profesorul nostru de Literatură universală, care ne punea să citim, de la o săptămână la alta, câte trei cărţi pe care trebuia apoi să dovedem că le-am citit. Aşa s-a legat prietenia noastră, vorbind despre cărţi.

 

Ce a avut deosebit Ioona faţă de ceilalţi colegi? Ce v-a atras la ea, astfel încât a devenit prietena de suflet, de o viaţă?

Brînduşa Armanca: În primul rând, o energie cu totul specială, debordantă, o energie care se revărsa pe de o parte într-o formă extrem de afectuoasă de a fi – mă alinta, eu fiind micuţă pe lângă ea – şi, de asemenea, energia asta se manifesta în diverse forme artistice: picta, desena, scria poezii, mai târziu a făcut regie de teatru, avea o excelenţă în limbi străine. Aveam şi eu energiile mele, altfel, dar ne întâlneam în această zonă spirituală, de aceea, foarte multă vreme, cu toate că ne-am căsătorit, eu am avut copil, foarte rar discutam despre chestiuni intime, despre relaţiile noastre, despre lucruri pe care şi le spun fetele, de obicei. Noi abia aşteptam să schimbăm cărţi, să vedeam ce am mai scris fiecare dintre noi. Ioona a avut încredere în mine până la capăt, a avut încredere în ce spuneam eu despre ce scrie ea. Încă din liceu, îmi încredinţa ceea ce scria, eram criticul ei literar.

„În ciuda sacrificiilor, Ioona nu a acceptat calea de întoarcere”

Am sesizat, citind această corespondenţă că, în ciuda faptului că Ioona nu a debordat de fericire, nu s-a plâns de problemele ei personale.

Brînduşa Armanca: Trebuie să mărturisesc că sunt câteva pasaje din scrisori pe care le-am omis, pentru că au avut o notă personală şi s-au referit la perioada foarte dură a divorţului. Ioona nu prea vorbea despre aceste probleme nici cu mama ei, nu voia să o încarce. Mai degrabă vorbea cu Puiu (Puiu Dimeca, tatăl adoptiv al Ioonei – n.m.), cred.

Radu Dimeca: Da. I-a fost foarte greu, pentru că Ioona nu a dorit în mod special să plece din ţară, dar a făcut-o pentru soţul ei, să poată profesa în arhitectură, în condiţii mult mai bune. Sacrificiile au fost prea mari, dar Ioona era foarte ambiţioasă şi a vrut să-şi dovedească faptul că ceea ce a făcut aici poate face şi acolo. Eforturile au fost mari, sacrificiile, pe măsură, ceea ce a dus la diferenţe de viziune, la disensiuni între ei. Dar Ioona nu a acceptat calea de întoarcere.

 

Domnule Dimeca, aminteaţi de relaţia Ioonei cu tatăl dumneavoastră. Din corespondenţă se vede că l-a iubit foarte mult. La fel, pe dumneavoastră. Deşi nu a fost o legătură de sânge, aţi iubit-o enorm, la rându-vă. Ce v-a legat sufleteşte atât de tare?

Radu Dimeca: Am avut, de mic, sentimentul că e cineva care are grijă de mine, iar relaţia ei cu tata – pentru că nu era raportul ăla dintre părinte şi copil – era foarte deschisă, aveau preferinţe comune, de exemplu, pentru istorie şi geografie, pentru documentare. Ioona era foarte aproape de stilul lui.

Brînduşa Armanca: Puiu Dimeca era un tip extraordinar. Un om bun – aşa-l cunoştea tot cartierul. Îi cunoştea şi pe el, şi pe Jackie, căţelul lui foarte inteligent, care pleca singur de acasă, la plimbare. Semăna cu Puiu. (Râde) Avea aceeaşi alură de independent şi cârcotaş câteodată. Puiu, farmacist fiind, era un om care îi ajuta pe toţi.

Radu Dimeca: Prima dată îi certa, că de ce vin aşa târziu, apoi îi ajuta.

Brînduşa Armanca: În cel mai grele vremuri, a găsit medicamente pentru oricine i-a bătut la uşă.

„Mi-o amintesc cântând «Oh Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz?»”

Când vorbiţi despre Ioona sau când vă gândiţi la ea, cum vă apare?

Brînduşa Armanca: Eu am două imagini ale ei, foarte pregnante amândouă. Una, din timpul liceului, când lucram împreună la revista şcolii, Încercări literare. Era o mică redacţie, cu Florin Călinescu, Marian Odangiu, Lucian Petrescu. Mai mereu ne contraziceam, mai ales cu Florin Călinescu – pe vremea aceea, dorind să se facă actor, îl imita pe Dan Nuţu, care jucase în filmul Dimineţile unui băiat cuminte –, care arbora mereu o figură superioară faţă de noi, ceilalţi, chestie care ne-a iritat pe toţi, dar pe Ioona, în mod special. Mi-amintesc foarte bine cum, la un moment dat, şi-a dat ea capul pe spate şi i-a aruncat câteva vorbe cu care l-a umilit, după care a început să cânte o melodie foarte la modă atunci, a lui Janis Joplin, pe care o adora: „Oh Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz?”.

A doua imagine care îmi revine în minte este ultima în care am văzut-o. Eram la Budapesta, unde Ioona venise să verniseze o frumoasă expoziţie a lui Constantin Flondor. Arăta excelent, era extrem de elegantă, aşa cum a fost întotdeauna: purtea o rochie din tafta neagră şi avea părul ridicat. A doua zi după vernisaj ne-am dus la o grădină de vară, unde nu se fuma, iar Ioona a fost foarte surprinsă de faptul că noi nu ne-am gândit să rezervăm un loc unde se fumează: „Cum nu v-aţi gândit la mine?”.

Sunt două imagini, la distanţă mare una de cealaltă, dar care o definesc foarte bine.

Radu Dimeca: Eu o revăd aşa cum era în copilărie. Fiind fani Marea Neagră – e adevărat, nici nu aveam alte opţiuni… –, eram toţi trei la Constanţa, unde mergeam an de an. Tata ne învăţase să facem bodysurfing. Ne aruncam cu valurile, trupurile noastre fiind placa de surf. Când nu reuşeam să le prindem înainte de a se sparge, le înfruntam. (Râde.) Era o senzaţie deosebită, pentru că simţeam puterea valului. Aşa mi-o amintesc pe Ioona, între valuri…

Şi mai am o amintire cu ea, care îmi vine pregnant în minte: Ioona în ultima noapte, în spital. Nu am realizat nici atunci că ar putea fi sfârşitul. Noi mersesem la ea, să vedem cum se simte…

Brînduşa Armanca: În ianuarie, eu am cumpărat bilete de avion, să merg la ea – am fost atât de mare dorinţa de a merge la ea, că, fără să-mi fau seama, cumpărasem de două ori biletele… Mi-a zis: „Mai stai, sunt bine, nu-ţi face nicio grijă.” A murit în 7 februarie, înainte ca eu să ajung la ea.

„Şi eu, şi o prietenă de-a ei i-am înrămat tablourile în acelaşi timp, cu puţin timp înainte de a muri, când nu ştia de boală…”

În Abolirea timpului buimac apare un episod cu iz de premoniţie…

Brînduşa Armanca: A fost o întâmplare stranie, pe care nu o pot explica. Când Ioona a plecat, în 1988, în Ungaria, ştiam că de acolo va pleca mai departe şi nu se va mai întoarce în ţară. Mi-a lăsat, atunci, o seamă de cărţi, poeziile, prozele şi desenele ei, făcute în liceu şi în studenţie. M-a rugat să i le păstrez şi, când va fi momentul, să i le trimit. În 2009, am luat acele desene, care au stat o grămadă de ani într-un plic, şi le-am înrămat: pe o parte era desenul, iar pe alta poezia; Ioona voia, demult, să scoată un volum de poezie ilustrat tot de ea. În acelaşi timp, prietena ei de la Bucureşti, Doina Bogdănescu, având şi ea nişte desene de la Ioona – tot aşa, de ani de zile –, le-a înrămat şi ea. Noi nu ştiam una de alta, nici nu ne cunoscusem decât după plecarea Ioonei, când m-am dus eu la Bucureşti şi i-am dăruit cartea. Ei, şi fiecare dintre noi i-am scris Ioonei că i-am înrămat desenele. La care mi-a răspuns: „Dumnezeule, dar ce v-a apucat? Că şi Doina Bogdănescu a înrămat desenele mele, acum. Oi fi intrat în anul morţii…”Asta a scris Ioona, fără să fi fost, în momentul acela, bolnavă.

Pot fi simple coincidenţe. Sau pot fi ceea ce pe Discovery se numesc „Coduri”, un şir de lucruri şi întâmplări dirijate de coduri inaccesibile nouă.

Şi Ioona, şi Puiu, „redaţi” mării

Vorbeaţi de mare, domnule Dimeca. Înaintea interviului mi-aţi arătat o poză: un golf sălbatic de la Marea Adriatică, unde aţi fost, recent, în „vizită” la Ioona şi la tatăl dumneavoastră…

Radu Dimeca: În golful acela am fost cândva, într-o vacanţă, cu Ioona. I-a plăcut foarte mult, era fascinată de mare. La fel, tata. El şi-a exprimat în mod special dorinţa de a fi „încredinţat” mării, când nu va mai fi. Atunci am hotărât, împreună cu Relly (mama Ioonei – n.m.) să o ducem şi pe Ioona acolo…

Care e următorul eveniment pe care îl pregătiţi în memoria Ioonei?

Radu Dimeca: Nu am definit exact, încă. Ne-am propus să facem, la Biblioteca Judeţeană, un colţ Ioona Rauschan şi un concurs literar făcut la Libraria La două bufniţe.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS