Costică Brădățan. Sursă foto: NIAS

Este autorul unui volum în care, într-o lume ghidată după un cult al succesului, face un elogiu eșecului, oferind, totodată, pilde de umilitate. L-a scris motivând că eșecul, fie el fizic, politic, social sau biologic, „ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existenţială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înţelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înţelegere”.

L-am invitat pe Costică Brădățan, profesor de studii umaniste în SUA, la Texas Tech University, la un dialog despre valoarea terapeutică pe care o poate avea eșecul, chiar cel mai catastrofal eșec politic, despre modul în care o națiune poate eșua, despre fanatizarea mulțimilor și unele cauze care le împing să caute sensul în discursuri populiste, cum se întâmplă acum și în România, despre modul în care extremele politice se alimentează reciproc, dar și despre democrație și criza sensului acesteia. Cu privirea spre tabloul politic al zilelor noastre, Costică Brădățan spune: „Mă tem că intrăm într-o epocă post-democratică”.

„Eşecul dacă e gândit şi asumat cum trebuie, poate să ducă la un proces de iluminare”

CV Costică Brădățan

Costică Brădățan (născut în 1971) este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, SUA, și profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia. Absolvent al Facultății de Filozofie, Universitatea din București, este doctor, în aceeași disciplină, al Universității Durham din Regatul Unit.

Redactor pentru filozofie și religie la Los Angeles Review of Books, coordonator a două colecții de carte, „Philosophical Filmmakers” (Bloomsbury) și „No Limits” (Columbia University Press), a publicat eseuri și editoriale în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, Time Magazine.

Cărțile sale, în care pledează pentru o filozofie durabilă, transformatoare prin recuperarea unor surse mult timp ignorate, precum miturile, literatura, misticismul și istoria artei și a filmului, au fost elogios întâmpinate și traduse în numeroase limbi: The Other Bishop Berkeley: An Exercise in Reenchantment (Fordham University Press, 2006), Dying for Ideas: The Dangerous Lives of the Philosophers (Bloomsbury, 2015; Humanitas, 2018), Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate (Spandugino, 2024). În pregătire sunt volumele Against Conformity (Princeton University Press) și The Prince and the Hermit (Penguin).

(Sursă CV: Editura Spandugino)

Într-o lume în care există un cult al succesului, într-o lume aflată în permanentă goană după statut, avere, putere, influenţă socială, dumneavoastră, domnule Costică Brădăţan, faceţi un Elogiu eșecului. Şi afirmaţi că acesta nu urmărește „eșecul ca un scop în sine, ci umilitatea căreia îi dă naștere și procesul de vindecare pe care îl declanșează”. Eșecul, înţeles şi asumat, poate avea, aşadar, o valoare terapeutică?

Ar trebui să aibă, cel puţin în lectura pe care o propun în cartea asta. În general, însă, eşecul este fie neglijat, fie ascuns sub preş, fie nici măcar nu i se recunoaşte existenţa. Spunem, de exemplu, că eşecul nu este al nostru, ci al altuia, sau că de fapt nici nu e eşec (ci doar „o treaptă spre succes” sau ceva de genul ăsta), şi atunci e foarte uşor să-l ratezi. Există şi eşecuri minore, evident, cu care nu merită să ne batem prea mult capul, dar sunt unele care ne zdruncină şi ne redefinesc, iar pe acestea nu ne putem permite să le ignorăm pentru că altfel, pe termen lung, vom plăti un preţ prea mare. Tipul acesta de eşec serios trebuie numit, înţeles, asumat, digerat. Într-un astfel de caz, deci, ar putea exista şi o dimensiune terapeutică a eşecului. Nu în sens clinic, ci într-un sens mai larg, simbolic. În budism apare ideea aceasta, şi la fel în filosofia antică, la Boetius, de exemplu. Ceea ce i se întâmplă lui Boetius în celula aceea de închisoare e un proces de vindecare prin filosofare: filosofia i se înfăţişează totodată ca doctor şi ca terapie. Eşecul dacă e gândit şi asumat cum trebuie, poate să ducă la un proces de iluminare – de înţelegere superioară – care produce o mutaţie interioară în persoana căreia i se întâmplă.

„Eşecul politic este prin definiţie unul colectiv”

Identificaţi patru tipuri ale eşecului: fizic, politic, social şi biologic. Tipul fizic şi cel biologic invită, în opinia mea, la exerciţii de introspecţie. În cazul celui politic şi al celui social, se poate produce o asumare colectivă a eşecului?

În cazul celui politic, eşecul este prin definiţie unul colectiv – după cum colective sunt şi reuşitele politice –, dar de obicei nu e asumat ca atare. O societate care reuşeşte – ca societate – să înţeleagă că i s-a întâmplat ceva grav, că a eşuat, şi mai ales care găseşte o cale de ieşire din criză, aşa ceva mi se pare extraordinar. S-a întâmplat asta, de pildă, în Japonia, la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Japonezii au înţeles atunci, în majoritatea lor, ce s-a întâmplat cu ei şi şi-au asumat-o, ceea ce i-a ajutat în câţiva ani să se repună pe picioare. În Germania (de vest) postbelică s-a întâmplat ceva similar. Când însă a căzut URSS, lucrurile acestea nu s-au întâmplat: societatea rusă nu a trecut printr-un proces de înţelegere colectivă, n-a fost pusă în situaţia să se vadă în oglindă, şi să-şi asume un trecut inconfortabil. Or, rezultatul se vede astăzi din plin. Profilul antropologic cu care lucrează Vladimir Putin în Rusia este cel al lui homo sovieticus, atât de uşor de minţit, de manipulat, de controlat, de stăpânit. Să ne amintim de toate deceniile de control sovietic şi de ingineria socială atât de completă şi necruţătoare. Rusia post-sovietică niciodată nu l-a abandonat pe homo sovieticus şi nu s-a dezis de el. Dimpotrivă.

Despre eșecul politic spuneţi că acționează mai insidios decât cel al lucrurilor și e mult mai devastator: „O parte din noi moare odată cu fiecare catastrofă politică pe care o trăim.” În aceste condiții, poate fi eșecul politic o pildă de umilitate?

Nu doar că poate, dar ar trebui să se întâmple. Umilitatea asta ţine de noi, de un spirit civic pe care ar trebui să-l avem. Se produce, de exemplu, prin instituţii şi prin oameni care propun dezbateri pe teme inconfortabile. Dar ţine şi de un anume noroc istoric. Ce s-a întâmplat după căderea comunismului în Polonia, Germania sau Cehoslovacia e un lucru, iar la noi e cu totul altceva. Noi, în România, nu am avut dezbaterile dureroase şi căutarea de sine pe care le-au avut ei. La ei privitul în oglindă a fost nu ştiu dacă complet, dar destul de onest şi nemilos. Să ne gândim doar la deschiderea arhivelor STASI, la procesul prin care est-germanii şi-au descoperit trecutul şi au trebuit să se confrunte cu ei înşişi, cu propriile mizerii şi trădări. La noi, deschiderea arhivelor s-a amânat nepermis de mult, iar când a avut loc, a fost făcută cu jumătăţi de măsură. De exemplu, nu i-a vizat deloc de colaboratorii Securităţii din interiorul Bisericii, şi care n-au fost deloc puţini. Iar acum vedem rezultatul: o parte a Bisericii Ortodoxe delirează daco-get, cântând exact acelaşi cântec primitiv-naționalist pe care-l cântă fosta Securitate în general. O armonizare perfectă între foşti generali de securitate şi actuali ierarhi ai Bisericii. Apoi, la noi lustraţia a fost un eşec complet. Iar acum se văd consecinţele. Ceea ce se întâmplă acum, cu partidele a căror doctrină “suveranistă” e făcută după dictare de la Moscova sau cu Călin Georgescu, față de care politicienii foşti nomenclaturişti ai anilor 1990 par adevărate lumini intelectuale şi mari spirite democratice, este şocant. Pe de altă parte, oamenii ăştia nu au apărut din senin. Au fost tot timpul acolo, nu i-a deranjat nimeni şi s-au putut reproduce nestingherit.

Germenii acestui ultranaţionalism care se manifestă pregnant pe scena politică românească a ultimilor ani i-am moştenit din perioada comunistă, din naţionalismul ceauşist care i-a luat, la rându-i, din legionarism. După 1990 ultranaţionalismul a fost continuat de Vatra Românească, România Mare, PUNR. Acum acest electorat şi-a descoperit vehiculul electoral, în AUR, SOS, POT.

În anii ’90 această mişcare era marginală. Acum au revenit în forţă şi ocupă un spaţiu enorm, aproape 40 de procente din electorat. Ceea ce mi se pare de asemenea incredibil e faptul că oameni stabiliţi în străinătate, de ani de zile, sunt conectaţi la acest nucleu “suveranist,” ei care prin tot ceea ce fac și sunt reprezintă exact opusul „suveranismului”.

Vorbiţi despre o valoare terapeutică pe care o poate avea şi cel mai catastrofal eșec politic. Aţi putea indica un eșec politic din istoria recentă, care a avut un astfel de efect terapeutic?

Cazul Germaniei de Vest, după cel de-al doilea război mondial, este un exemplu bun. În Germania de Est, discursul public era constituit altfel din cauza ideologiei. Esticii nu şi-au asumat niciodată nazismul, iar rezultatele se văd şi astăzi: mişcările neonaziste înfloresc mai ales în Est, unde nu a existat un proces de conştiinţă, de clarificare morală colectivă. Japonia este un alt caz foarte interesant. Au fost înfrânţi, apoi s-au şi trezit cu două explozii catastrofale, dar felul în care s-au ridicat mi se pare admirabil. Au făcut-o printr-o absorbţie a valorilor democratice moderne, dar şi prin recurs la propriile valori şi tradiţii.

Parafrazându-l pe Cioran, spuneți că „nu doar indivizii pot sfârși prin a se rata, ci și societățile, popoarele și națiunile”. Ce presupune eşecul colectiv al unei societăţi, al unei naţiuni?

Presupune că nu ajunge să existe oameni individuali care să aibă o idee foarte clară în privinţa a ceea sunt sau ceea ce vor să fie. Oamenii ăştia, care individual pot avea idei şi intenţii admirabile, când se adună laolaltă, ca polis, nu reuşesc să facă mare lucru. Nu există o maturitate civică suficientă care să-i determine să renunţe la orgolii personale, să facă concesii, compromisuri, să cadă de acord. Astea sunt lucruri care se învaţă de-a lungul multor generaţii, şi ajung în cele din urmă să ţină de codul genetic cultural al unei comunităţi. Dar ţine cumva şi de un anume noroc istoric. Sunt comunităţi care pot să se regrupeze, după un episod catastrofic. Unele însă nu o pot face nicidecum, rămân într-o perpetuă stare incipientă, ceva foarte aproape de haos.

„Mulţimea îl percepe pe histrionul din faţa ei ca pe o promisiune de sens într-o lume ce pare să nu mai aibă nicio noimă”

“Criza sensului democraţiei este, în esenţă, o criză a eşecului colectiv – declanşată, la rândul său, de o criză a povestitului colectiv. E acelaşi motiv pentru care oamenii caută sens – alternativ sau chiar concomitent – în teorii ale conspiraţiei”, am citat, din nou, din Elogiu eşecului. Ne aflăm într-o situaţie de genul acesta, accentuată începând cu pandemia din 2020-2022, când teoriile conspiraţiei au proliferat. Nu cumva vorbim doar despre educaţie deficitară, despre o defectare a busolei morale colective?

Educaţia precară joacă un rol important în proliferarea teoriilor conspiraţioniste, dar sunt şi alte cauze. Una ar fi ideea ce aţi citat-o, pe care am preluat-o de fapt de la Umberto Eco (care, la rândul lui, a luat-o de la Karl Popper), şi care ţine de secularizarea radicală a Occidentului de astăzi. În secolul XIX Dumnezeu moare, nu-i aşa?, dispare ca factor decisiv ce dirijează conştiinţa şi viaţa oamenilor (inclusiv viaţa lor colectivă, politică), şi atunci apare nevoia de a pune ceva în loc. Dumnezeu fusese un dătător de sens şi un garant al sensului, atât al sensului personal – ca individ te simţeai ocrotit, mântuit sau mântuibil, „ales” –, dar şi al sensului colectiv, politic: comunităţi întregi se vedeau într-un anumit fel în raport cu Dumnezcu, cu istoria, cu lumea aceasta, şi cu lumea cealaltă. Or, după cutremurul acesta catastrofic care a avut loc în secolul XIX, sensul nu a mai fost dat de altceva. Oamenii s-au trezit dintr-o dată orfani metafizic. Umberto Eco s-a ocupat de conspiraţii multă vreme, cu mult înainte de pandemia noastră recentă, când conspiraţiile au răsărit ca ciupercile. Italienii au şi creat un cuvânt special pentru a desemna gândirea conspirativă: dietrologia (ştiinţa lucrurilor din spate), iar Eco era fascinat de toată chestia asta dietrologică. Pendulul lui Foucault, de pildă, e aproape numai despre asta. Şi tot aşa, Cimitirul din Praga. În vremurile din urmă, gândirea lui Eco capătă, mi se pare, o nouă relevanta. El a fost un om al timpului sau, dar ca orice artist mare a văzut ceva şi din ceea ce urma să se întâmple.

„Când Dumnezeu intră într-un con de umbră, oamenii se strâng în jurul politicianului carismatic care le dă fie și iluzia unui sens. Vor înghiți atunci orice le va spune, până și cea mai tâmpită balivernă, socotindu-l salvator”, afirmaţi. Este o situație pe care au trăit-o, de pildă, germanii în anii ’30, cu Hitler, o situaţie pe care unele societăţi riscă să o repete. În România zilelor noastre, de pildă, avem nu doar partide extremiste, ultranaționaliste, de genul AUR sau SOS, care au confiscat religia, au ideologizat-o, ci avem şi politicieni extremişti cu veleităţi de salvatori ai naţiei, avem un personaj politic controversat, apărut intempestiv pe scena politică şi care se visează preşedinte al ţării, prezentat ca figură mesianică, fiind numit de unii chiar „omul lui Dumnezeu”, Călin Georgescu, pe care l-ați menționat. Când caută mulțimile sensul în discursuri populiste?

E foarte interesant cum s-a produs această “moarte a lui Dumnezeu”. Nietzsche începe să o simtă, iar apoi formulează ideea. Când a spus-o prima oară, nu a avut niciun ecou. Tăcere totală. El însuşi spunea că ia un timp ca, după fulger, să se producă şi tunetul. Nietzsche a făcut afirmaţia aceasta în anii 80 ai secolului XIX, dar abia în secolul XX a început să se priceapă semnificaţia mai adâncă a spusei lui. Ca un fel de confirmare, avem mişcările populiste, „fără nici un Dumnezeu” în Italia, Germania şi alte locuri (inclusiv România), unde se produce exact lucrul acesta: nişte măscărici – şi Hitler, şi Mussolini erau histrioni extraordinari – au început dintr-o dată să delireze incontinent, şi în loc să fie trimişi la balamuc, toată lumea a început să se uite la ei ca la nişte dumnezei. Vi se pare cunoscută situaţia…

Nu spunea nimic şi, cu toate acestea, fascina mulțimi…

Există acolo un schimb emoţional foarte intens, de natura erotică, între vorbitor şi mulţimile înfometate de sens din faţa lui, toată lumea aia înnebunită de absenţa sensului într-o lume tot mai secularizată. Mulţimea îl percepe pe histrionul din faţa ei ca pe o promisiune de sens într-o lume ce pare să nu mai aibă nicio noimă. Nu contează că spune bazaconii – tot ce contează e că-i satisface (sau pare să-i satisfacă) o nevoie emoţională vitală.

Aş adăuga la ceea ce spuneţi un fragment din Elogiu eşecului, unde scrieţi despre fanatizare, despre seducția – irațională și fără limite – pe care un lider politic o poate exercita asupra mulțimilor: „Ce trăiește mulțimea care îl ascultă este o juisare colectivă, irațională și fără limite. Ambele părți – cel care seduce și cel sedus – au devenit o singură ființă acum, cufundată într-un act de copulație mistico-politică. (…) Dacă le-ar spune că pământul este plat, ar călca în picioare pe oricine ar îndrăzni să spună altceva”. Acolo am fost în anii ’30 – ’40, cu Mussolini şi Hitler, acolo am ajuns azi, cu unii politicieni.

Un caz ilustrativ în acest sens la noi este chiar acest Georgescu. Dacă încerci să-l asculţi, discursul lui este – intelectual vorbind – o chestie jenantă : omul ăsta deschide mereu gura şi, oricât de mult s-ar chinui, nu iese niciodată nimic inteligibil. Şi, totuşi, există sute de mii de oameni care l-au votat şi care sunt înnebuniţi de plăcere ascultându-l.

E fanatism.

E, probabil, un fel de fanatism, dar nici nu ştiu cât ne mai foloseşte la ceva cuvântul ăsta.

Ca să revenim însă la contextul mai larg al întrebării dumneavoastră, situaţia aceasta spune nişte lucruri despre starea spirituală generală a omului de astăzi. Căci lucrurile acestea nu se întâmplă doar în România. E o situaţie aproape generalizată. Mă tem că intrăm într-o epocă post-democratică. Pe de altă parte însă, aceasta e o situaţie „normală”: istoric vorbind, democraţia este anormală, democraţia este excepţia. Absenţa democraţiei este regulă, starea noastră naturală.

„Extremele se alimentează reciproc, îşi oferă reciproc legitimitate”

Extremismul de dreapta al zilelor noastre – care poartă cu ostentaţie cruci, icoane, care confiscă discursul religios şi care are un filon comun cu legionarismul anilor ‘20, ‘30, ’40 – nu cumva este un efect şi al unor agresive politici de stângă radicală îndreptate, de ani de zile, și împotriva religiei, o reacţie la acestea?

S-ar putea citi şi în cheia aceasta. Pe de altă parte, stânga radicală are ea însăşi o apăsată dimensiune religioasă, ceea ce mi se pare fascinant. Stânga radicală este o formă de religie. Există, de exemplu, o dimensiune post-creştină în mişcarea woke: au preluat o serie de idei centrale din creştinism, fără să recunoască acest lucru, de fapt fără ca nici măcar să-şi dea seama. Ideea de ispăşire prin confesiune rituală (când îţi pui abundent cenuşă în cap în văzul tuturor, spui cât de ticălos ai fost şi promiţi solemn că o să te îndrepţi), ideea de păcat originar („privilegiile” culpabile cu care te-ai născut), ideea că cei neprivilegiaţi, victimele de tot felul, sunt oameni oarecum superiori („Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, ca aceia se vor sătura. ”)  – toate astea sunt luate, la grămadă, din creştinism. Este, evident, o situaţie profund ironică: o mişcare explicit atee se dovedeşte a fi, de fapt, alimentată de vechi idei religioase.

Extrema dreaptă percepe cealaltă extremă nu doar ca lipsită de credinţă, ci ca o distrugătoare a religiei, a credinţei, a tradiţiilor. Şi, atunci, iată, apar „salvaţioniştii”…

Pentru mişcările de dreapta extremă, stânga extremă e întotdeauna un cadou, o mare binefacere căci îi justifică existenţa. Şi invers. Exact asta a făcut Hitler ca să preia puterea; a spus că numai el poate să salveze poporul german de ciuma roşie. Apoi Stalin a spus ceva tras la indigo: numai el putea salva lumea de Hitler. Extremele au mereu nevoie una de alta pentru a exista. Se alimentează reciproc, îşi oferă reciproc legitimitate, nu pot trăi una faţă alta. A great love affair.

„Tot timpul există pericolul ca un demagog fără scrupule să vină şi să deturneze democrația”

Vă citez din nou: „În forma ei ideală, democrația n-a reușit să se instituie încă, dar oamenii n-au încetat niciodată să spere. Este unul din visurile care dau viață istoriei.” Înţeleg că pentru asta ar fi nevoie de un exerciţiu de umilitate şi personală, și colectivă. Cum arată, în opinia dumneavoastră, democrația în forma ideală? Nu cumva idealul este sinonim cu utopia în cazul acesta?

Fragmentul acesta l-am scris acum câţiva ani, când eram într-o pasă destul de optimistă. Acum situaţia mi se pare mult mai precară. Noi doar întrevedem democraţia în forma ei ideală, nu putem avea access la ea. O democraţie perfectă nu a existat şi nu poate exista. Mai nou însă, se pare că şi democraţiile imperfecte au mari probleme să rămână în viaţă. Dacă, însă, nu ai visul acesta utopic, te copleşeşte disperarea. Oricât de greu ar fi, avem nevoie să continuăm să-l visăm.

„Democrația dă greș atunci când nu lasă destul loc eșecului”. Ne puteți explica ce înseamnă acest lucru, corelat cu ceea ce se întâmplă acum în România, de pildă?

Mai întâi, aş vrea să vă dau un exemplu din istorie: democraţia ateniană, ai cărei părinţi fondatori au prevăzut faptul că oamenii, vulnerabili, pot fi corupţi şi au creat instituţia ostracismului. Practic, puteai fi scos din joc pentru o anumită perioadă fără să fi făcut neapărat ceva, ci doar pentru riscurile pe care le prezentai, pentru ce puteai face.

Democraţia modernă nu ştiu cât e de pregătită să-şi asume aceste riscuri. Vedem cum un lider sau un partid ales democratic ajunge la putere şi, în momentul acela, pune punct democraţiei. Democraţia modernă e deseori arogantă: se crede inatacabilă, suficient de înarmată împotriva pericolelor, dar de fapt nu are suficiente mijloace să se apere. Nu contează cât de democratică este o societate, tot timpul există pericolul ca un demagog fără scrupule să vină şi să o deturneze. Dacă acestea riscuri sunt cumva prevăzute în Constituţie, în legile organice, situaţia este rezolvabilă. Dacă nu sunt, Dumnezeu cu mila.

„Mai poţi trăi cu tine însuţi după ce ai făcut «orice»?”

Umilitatea este echivalentul smereniei, un act creștinesc deci. Afirmaţi, însă, că suntem din naștere destinați eșecului, că viața este un interval între două neanturi: cel dinaintea nașterii și cel de după moarte. Apare, aşadar, ideea de moarte văzută eșec biologic, idee care contravine religiei creștine. Cum ne folosesc aceste exerciții de umilitate, de acceptare a eșecului și de învățare a unor lecții care decurg din ele dacă, la final, nu ne așteaptă nimic?

Exerciţiile astea de umilitate îşi sunt propria răsplată. Evident, există şi soluţia unei răsplăți în lumea de dincolo, dar credinţa este o stare de graţie pe care o ai sau nu o ai. În mod natural, nu o avem. O au doar cei foarte norocoşi (vizitaţi de graţie) sau cei foarte dispuşi să se mintă pe sine. În sfârșit, toată situaţia asta e destul de incertă. Ceea ce este cert este starea de finitudine cu care intrăm în lume, care ne defineşte, şi în miezul căreia ne regăsim tot timpul.

Ce spuneţi are o implicaţie care l-a preocupat intens pe Dostoievski: dacă Dumnezeu nu există, putem face orice. Este o întrebare perfect validă, dar răspunsul e întodeauna complicat căci depinde foarte mult de insul care-şi pune întrebarea. Mai poţi trăi cu tine însuţi după ce ai făcut „orice”? Te mai poţi uiţi în oglindă după ce ţi-ai pus în practică toate fantasmele? Unii pot. Pentru alţii, însă, decenţa îşi este propria răsplată.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.