Medic chirurg Paul Purea: „Nu există medici în regim de îngeri sau de Dumnezei”

Foto: Alina Purea

A ajuns să profeseze într-un din cele mai mari spitale din Germania, „St. Johannes”, care aparţine de Universitatea din Düsseldorf, dintr-un joc nefericit al destinului. A rămas acolo mai mult de 25 de ani, făcând carieră în chirurgia abdominală, vasculară, cardiacă și traumatică, timp în care a operat aproximativ 30.000 de pacienți.

L-am invitat pe medicul chirurg Paul Purea, reîntors recent în țară, la un dialog despre începuturile profesiei în România, când i s-a întâmplat chiar să opereze la lanternă, și cariera pe care a făcut-o în Germania. Despre minusurile sistemului medical românesc de care, reîntors în țară, este foarte dezamăgit, considerând că multe spitale nu depășesc statutul de lazaret. Despre motivul pentru care a urmat medicina și a ales chirurgia, un motiv atipic. Despre rolul pe care l-a avut în cariera sa o cruciuliță pe care i-a dăruit-o mama sa, în urmă cu aproape 40 de ani, cu sfatul: „Să o iei în mâna în care ai bisturiul și să o pui aproape de inimă.” Despre sprijinul divin pe care îl cerea înainte de fiecare operație, pentru că „dincolo de înţelegerea noastră, există un «ceva», un «cineva» care are grijă de noi”.

 

 

„Timp de 18 ani, cât m-am judecat cu nomenclaturistul care mi se aciuase în casă, mi-am construit o solidă carieră în Germania

CV Paul Purea

 

Absolvent al Liceului din Bozovici, Caraș-Severin și al Universității de Medicină și Farmacie Timișoara.

1985-1987 – Medic specialist, medic chirurg la Spitalul Judeţean Drobeta Turnu Severin.

1988-2001 – Medic specialist chirurg, șef de secţie la Spitalul Academic „St. Johannes”, Duisburg, Germania.

2001-2006 – Şef de clinică, ocupându-se de coordonare profesională şi de pregătirea chirurgilor secundari şi studenţilor în medicină la Spitalul Academic St. Johannes, Barbara Hospital, Marien Hospital, Rhein Ruhr Hospital, Duisburg, Germania, KKD – Katolisches Klinikum Duisburg, Germania.

2006-2011 – Şef secţie chirurgie viscerală, toracică şi traumatologică și șef Secţie chirurgie şi gastroenterologie – Darm Zentrum, KKD – Katolisches Klinikum Duisburg, Germania, și medic şef Secţii chirurgie visceral, toracică, traumatologică şi gastroenterologie la Darm Zentrum.

2011- 2019 – Medic chirurg consultant pe cazuri chirurgicale excepţionale la

Spitalul Academic St. Johannes Hospital – Helios, Duisburg, Germania.

1976-prezent – Participant şi comunicator la congrese locale şi internaţionale de chirurgie în Germania, Franţa, Austria, Elveţia şi SUA.

Este autor al mai multor volume de proză și poezie, cel mai recent fiind volumul autobiografic St. Johannes-Hospital. Între cruce și bisturiu (Brumar, 2019).

Domnule Paul Purea, aţi plecat din România, în Germania, în urmă cu ani de zile, urmându-vă soţia, plecată pentru un tratament împotriva cancerului. Era spre finalul anilor ’80, când România era încă o țară-închisoare. Cum aţi reuşit să plecaţi?

Eram medici amândoi – ea, asistentă universitară aici, în Timişoara, eu, la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, pregătindu-mă pentru deschiderea Clinicii de Chirurgie Cardiacă din Timişoara –, când s-a îmbolnăvit. A fost operată iniţial aici, la noi, apoi trimisă în Germania, la München. Deşi ne conturasem viitorul în ţară, am plecat, legal, şi ea, şi eu; eu, după aproape doi ani de la plecarea ei, împreună cu copilul şi cu socrii mei, care erau de etnie germană. Pe ea am pierdut-o la scurt timp, în octombrie 1989…

 

A urmat, cum remarca la lansarea cărţii dumneavoasră, St. Johannes-Hospital. Între cruce şi bisturiu, domnul Adrian Bădescu (CEO-ul Clinicilor Medici’s – n.r.), „un sfert de veac de singurătate într-unul din cele mai mari spitale din Germania”. De ce aţi ales să rămâneţi să profesaţi în Germania? Mai ales că, acasă, regimul se schimbase între timp.

Da, acasă intervenise schimbarea de regim din Decembrie 1989, dar cu un Ion Iliescu şi o parte a nomenclaturii de partid şi a Securităţii, care, preluând conducerea ţării, nu mai era o schimbare fundamentală. Îniţial am crezut, după 1990, că voi reveni cât mai repede în ţară, mai ales că avusesem o casă în Timişoara, pe strada Ofcea, unde îmi propusesem să deschid prima microclinică privată de chirurgie din ţară, inclusiv să continui proiectul de la „Pădurea Verde” privitor la chirurgia cardiacă. Casa însă nu mi-a fost retrocedată în timp util; m-am judecat cu statul român şi cu nomenclaturistul care se aciuase în ea, de 18 ani, timp în care îmi construisem o solidă carieră chirurgicală în Germania.

Şi a mai fost ceva care a stat în calea reîntoarcerii mele imediat după Revoluţie în ţară, ceva ce nemţii numesc „teufelsKreis”, adică „cercul dracului”, cercul vicios. Înainte de moartea soţiei, luasem un credit consistent, de câteva zeci de mii de mărci, pentru locuinţă, mobilă, maşină, inclusiv după deces… cheltuielile cu înmormântarea. Mi-am spus că voi mai lucra un an, doi şi după aceea mă întorc. Nu a fost aşa. Revenirea în ţară a devenit o idee la care încet-încet am renunţat…

 

Cum aţi ajuns să profesaţi într-unul din cele mai mari spitale din Germania, „St. Johannes”, care aparţine de Universitatea din Düsseldorf?

După câţiva ani de practică chirurgicală, şi un timp de probă destul  de serios, nemţii nu numai că mi-au recunoscut chirurgia, dar am fost chiar numit în conducerea Clinicii şi  în Comisia de examinare în cadrul examenului de stat al absolvenţilor Universităţii din Düsseldorf, calitate pe care am păstrat-o apoi peste 20 de ani. M-am acomodat destul de repede acolo, beneficiind de totală încredere şi respect din partea colegilor nemţi. Plecasem din România cu trei specializări chirurgicale, o excepţie pentru vremurile acelea: toraco-abdominală, vasculară şi cardiacă. Iar în Germania m-am specializat şi în chirurgie traumatică; am şi condus Clinica de Traumatologie (Chirurgie de Urgenţă), ca şi pe cea de Chirugie Toraco-abdominală, din cadrul acelui uriaş spital academic. Aş putea spune chiar că, vrând-nevrând eu, nemţii m-au cam „exploatat”…

 

Cred că asta e soarta oricărui chirurg profesionist, să fie „exploatat” în beneficiul pacienţilor.

Exact cum spuneţi „exploatat”, dar… înspre binele pacienţilor!

 

„În România, am operat de trei ori la lampă de petrol şi la lanternă”

Sunt chirurgi români care povestesc că, înainte de ’89, au operat la lumina lumânării sau a lămpii cu petrol, că, nu o dată, era atât de frig în sala de operaţie încât, când deschideau pacientul, ieşeau aburi. Aţi experimentat aşa ceva, înainte de a pleca în Germania?

Da. Am operat puţin într-un spital mai de periferie, la începutul carierei. Nu găsisem loc la secundariat, cum se numea pe atunci rezidenţiatul, decât într-un asemenea spital. Era foarte greu să ajungi medic specialist în acele vremuri; când am dat examenul de specializare, am fost 193 de candidaţi din toată ţara pe 17 locuri de chirurgie. Azi, se vaită tinerii medici de rezidenţiat când sunt câte 3000 de locuri şi 6000 de candidaţi.

Revenind la întrebare… la Spitalul din Baia de Aramă, unde am fost repartizat în primii doi ani de chirurgie, am operat de trei ori la lampă de petrol şi la lanternă.

 

Sifonarea banilor din Sănătate înseamnă crimă la nivel naţional”

V-aţi întors în ţară, după aproape 30 de ani, după ce aţi profesat într-unul din cele mai mari spitale din  Germania. Cum apreciaţi sistemul medical din ţară? Aveaţi alte aşteptări?

Exceptând curentul electric şi căldura, azi, în multe spitale nu este prea mare diferenţa faţă de ceea ce era în urmă cu 30 de ani… Pe foarte multe spitale din ţară le consider lazarete, nimic altceva. Este ruşinos că în 30 de ani nu s-a ajuns la o transformarea majoră a lor, la o apropiere de sistemul de sănătate din Vest. Aveam cu totul alte aşteptări. După Revoluţia din 1989 am crezut că România într-adevăr va deveni o ţară în rând cu toate celelalte din Occident. M-am înşelat.

 

Care consideraţi că sunt cele mai mari minusuri?

Sunt multe. Aş spune că sunt mai multe minusuri decât plusuri, pentru că, în aceşti 30 de ani, sistemul medical românesc nu a avut parte de o reformă reală, totală, necesară. Există o Casă Naţională de Sănătate, una singura, care manevrează toţi banii din sistem; în Germania sunt peste 200, existând deci concurenţă, iar acolo unde e concurenţă, e şi progres.

Apoi, discrepanţele dintre cifra din PIB declarată ca fiind alocată Sănătăţii şi procentajul real care revine Sănătăţii. Încă, există diferenţe între cât primeşte Casa Naţională de Sănătate şi cât plăteşte spitalelor, fiind afectată negativ infrastructura spitalelor, care este foarte proastă.

Nu vreau să amintesc în continuare, si prea mult, de sifonarea banilor din Sănătate care, în fapt, înseamnă adevărată crimă… Crimă la nivel naţional.

 

Din ceea ce spuneţi, mare parte a vinei revine clasei politice, responsabilă de politicile publice şi de gestionarea fondurilor.

Categoric. Dacă nu clasei politice, cui? Da, întrebarea dumneavoastră e mai mult decât binevenită… Sigur că de la clasa politică vine binele sau răul într-o societate modernă. În România există, din păcate, o clasă politică formată în majoritatea ei din figuranţi, oameni de nimic. Asta ca să mă exprim destul de blând şi să nu spun de fapt că este formată din oameni ştiţi dumneavoastră de care, de  cea mai neperformantă şi potlogărească specie. De incompetenți si corupţi. În loc să se îngrijească de ţară şi de sănătatea poporului, ei sunt preocupaţi de propriile interese, înspre înavuţirea lor şi a clanului aparţinător.

 

Sunt și probleme în sistemul medical generate şi de universităţile de medicină, de personalul medical?

O, şi ce probleme! De pregătire, de morală, de deontologie, de infrastrucură, de penurie de medici, de lipsă de specialităţi medicale. Inclusiv de performanţă. Sistemul de învăţământ este pe prim plan. Sunt mulţi medici tineri care pleacă în Occident. De ce primeşte Occidentul atâţia medici tineri provenind din alte ţări? În Germania, de exemplu, există un plan din 2002 până în 2025 de absorbţie a cât mai multor medici, inclusiv din străinătate, pentru a ajunge la un număr de 100-100 şi ceva de pacienţi / medic. În 1987, când am ajuns eu acolo, din 20 de medici de la Chirurgie toraco-abdominală, eram singurul medic străin. Azi, proporţia este de 19 medici străini şi un german, care e şeful de secţie sau de clinică. Bineînţeles că toţi aceşti medici străini trec iniţial printr-un proces de „reciclare”, aş putea spune de reînvăţare…

 

„Dacă infecțiile nosocomiale ar fi declarate onest, s-ar putea lua măsuri mult mai eficiente”

O problemă cu care se confruntă cele mai multe spitale din România, o problemă angoasantă, este prezenţa infecţiilor nosocomiale. Germania se confruntă şi ea cu o astfel de problemă, într-un procent foarte mare, ca România, sau acolo problema este ţinută sub control?

Infecţiile nosocomiale sunt peste tot, dar în sistemele de sănătate din Occident există o acurateţe a informaţiei. Dacă şi în România ar fi declarate onest, s-ar vedea situaţia reală şi s-ar putea lua măsuri mult mai eficiente. Infecţiile intraspitaliceşti sunt cauzate şi întreţinute de foarte mulţi factori. Unul, important, de agravare majoră a situaţiei, se referă la faptul că, uneori, germenii cu care se confruntă organismul pacientului ajung să nu mai reacţioneze a antibiotice, de aici ajungându-se, prin nestăpânirea situaţiei, la îmbolnăviri în serie. Numai despre acest aspect am putea discuta ore în şir… Lipsa igienei e un alt factor capital: sunt spitale în România unde aparţinătorii intră cum şi când vor, chiar în secţii de terapie intensivă. N-aş vrea să amintesc de antisepsia actului medical propriu-zis, îndeosebi a celui chirurgical.

„Nu poţi să negociezi sau să comercializezi sănătatea oamenilor”

Foto: Alina Purea

Un alt flagel, cred că-l pot numi aşa prin amploarea pe care o are, este mita, condiţionarea dreptului la sănătate, la viaţă. E vina noastră a societăţii, care trage după sine mentalitatea ciubucului, este vina personalului medical?

În toată cariera mea, nu am luat niciodată de la pacienţi bani. Eu merg pe principiul că un act medical trebuie să fie dictat de vocaţia de medic, şi atât. De statutul lui, de salvator al vieţii, fără niciun fel de condiţionare. În România, unde am lucrat câţiva ani buni înainte de 89, era împământenită şi atunci şpaga. Dar parcă nu ca astăzi…

Suntem între Vest şi Orient, între două mentalităţi diferite. Gândiţi-vă că, sute de ani cât ne-am aflat sub dominaţie otomană, a existat influenţa acelei mentalităţi orientale – de care nu am scăpat nici astăzi . Cred că în rândul medicilor români sunt cei mai mulţi milionari în euro, din întreaga Europă; medicii români au, în multe cazuri, trei surse de finanţare: salariul, pe care unii îl încasează pentru trei-patru ore de muncă în spital – salarii enorme de 4000-5000-6000 de euro, neimpozabili, pentru medicii primari şi profesorii universitari –, apoi venitul din cabinetele medicale private, unde duc pacienţi pe care îi iau din spital, frustrând acel spital şi, bineînţeles, şpaga. Pentru mulţi medici şpaga aceasta poate ajunge la câteva zeci de mii de euro, lunar!

În paranteză fie spus, în ultimii ani au început să se dea şpăgi şi în spitalele din Germania, de când cu venirea medicilor străini…

La modul general vorbind, nu poţi să negociezi sau să comercializezi sănătatea oamenilor. În plus, mai este un aspect: astăzi nu se vorbeşte decât de eficienţă financiară, de profit, de plusvaloare din partea statului. Asta ai voie să o faci oriunde, dar nu în Sănătate.

Pentru că tot am ajuns aici, trebuie să amintim şi de o altă problemă acută din sistemul de sănătate, poate, de altă natură; este relaţia dintre medic şi pacient pe care o simt ca fiind una degradată şi degradantă. Pacientul a devenit, în multe situaţii, cel mai de temut duşman al medicului; pentru orice nereuşită care, de multe ori nu trebuie imputată medicului, acesta este agresat de pacient sau de aparţinători – juridic, moral, bănesc. Ba chiar, şi fizic. Este adevărat şi faptul că, în acelaşi registru de relaţie defectuoasă, medicul se îndepărtează tot mai mult de profesionalism şi de actul empatizării cu pacientul, cu suferinţa lui.

 

Poate, este şi o vină a noastră, a jurnaliştilor care, la modul general vorbind, pun accent pe eşecurile din sănătate, uneori creând isterie publică, şi ignorând sau vorbind mult prea puţin despre ceea ce se face bine.

Dumneavoastră, presa, faceţi o greşeală mare, după părerea mea: câteodată îi ridicaţi în slăvi, îi treceţi pe medici în regim de îngeri sau de Dumnezei, ceea ce niciun medic nu poate fi, sau, din contră, loviţi în ei şi când nu ar trebui să loviţi, pentru anumite insuccese care nu depind de activitatea sau profesionalismul acelor slujbaşi cu regim de tămăduitori.

 

Probabil, reacţia este cauzată de o neîncredere, la nivel de societate, faţă de unele instituţii sau structuri ale statului care ar trebui să fie competente, obiective, să identifice şi să penalizeze cazurile de malpraxis. Or, lucrul acesta nu se prea întâmplă. Şi atunci, confruntându-te cu „n” situaţii de muşamalizare a unor erori medicale, când ai de nenumărate ori senzaţia că ţi se ascunde ceva, că ţi se face o nedreptate, îţi pierzi încrederea…

Aşa este…

 

Cum e tratat un caz de malpraxis în Germania?

În cei aproape 30 de ani de practică chirurgicală în Germania, nu a decedat niciun pacient din cauza unei apendicite, spre exemplu. În România, cunosc eu cel puţin 20 de astfel de cazuri, oameni care au murit din cauza unei patologii banale. În Germania, Colegiul Medicilor este cu totul altceva decât în România. Veriga de intervenţie imediată este avocatul; există dezbateri, analize pe caz de malpraxis, dar nu realizate de aceeaşi comisie, ci pe baza unor referate făcute de trei autorităţi de specialitate, bunăoară de trei profesori universitari din clinici diferite.

 

„Am vrut să scot puroiul din comunişti, să-i reîntorc la statutul de oameni”

Spuneți că v-aţi dorit să deveniţi medic încă din primii ani de viaţă, dar nu din motive pe care le invocă majoritatea copiilor care se visează doctori, ci pentru a vă răzbuna pe comuniştii care vă uciseseră caii, azvârlindu-i într-o râpă. „Am plâns o zi întreagă când caii mei au fost aruncaţi de comunişti în râpa adâncă cu vampiri şi strigoi. Atunci m-am hotărât definitiv să mă fac medic, să le dau injecţii celor răi. Cu un ac mare, mare cât un stâlp de telegraf”, scrieţi în volumul autobiografic, ieşit pe piaţă de curând. Iată-vă, peste ani de la acel moment, „dând injecţii” pentru a face bine, însă, nu rău. Dar de ce chirurgie?

Am avut înclinaţii de mic spre folosirea bisturiului. Îmi amintesc că aveam un briceag cu care disecam broaşte sau şerpi. Pe de altă parte, la Bozovici era un chirurg, doctorul Olariu, care era şi finul nostru, un chirurg de excepţie, pe care îl admiram foarte mult.

Într-o iarnă, după vacanţă, când trebuia să fiu dus cu căruţa la şcoală, la Bozovici – distanţă de 12 km –, am fost singurul copil din sat neacceptat în acea căruţă, practic în căruţa mea, confiscată de sistemul bolşevic. Tata m-a trecut râul Nera pe o punte improvizată dintr-un trunchi de anin; cărţile şi hainele erau într-un cufăr cu care fusese în armată și pe care l-a purtat tot drumul pe umeri. La un moment dat, era cât pe ce să cad în apă şi îmi amintesc vorbele lui de atunci: „Să nu uiţi, Paul, când o să-ţi pice în mână criminalii ăştia, să nu-i ierţi! Comuniştii dracului… ştii că astăzi au vrut să ne omoare?” M-a marcat asta multă vreme şi m-am gândit cum mă pot răzbuna, apropo de răzbunare. Mi-am zis că o pot face doar ridicându-mă pe scara socială, devenind medic, medic chirurg. Într-un fel am vrut să scot puroiul din comunişti, să-i reîntorc la statutul de oameni. Să-i văd chiar în genunchi, în faţa mea, rugându-mă să-i salvez; în genunchi, aşa cum ei au vrut să mă îngenuncheze pe mine…

 

Soarta v-a pus vreodată în situaţia de a opera, de a vindeca vreun om care v-a făcut cândva rău?

Nu ştiu… Chirurgul trebuie să salveze pe oricine care are nevoie de ajutorul său, fie că-i criminal, fie că-i laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Oricum, în timp am iertat acele jigodii. Nu am uitat, dar am iertat; deşi asemenea oameni nu ar trebui iertaţi niciodată, pentru că, aşa, nu facem decât să perpetuăm răul. România a avut torţionari groaznici, cei mai groaznici din Europa, pe care noi, ca societate, din păcate i-am iertat prea repede şi prea uşor…

 

„Chirurgul ar trebui să gândească permanent că el este pacientul de pe masă”

De-a lungul carierei aţi avut, spuneţi, aproximativ 30.000 de pacienţi pe care i-aţi operat. După un anumit număr de cazuri, un medic mai poate empatiza cu pacientul sau intervine rutina, uzura sufletească? Sau e o formă, involuntară, de autoconservare?

Şi, probabil, încă 10.000 pe care i-am operat împreună cu magisterii mei, de la care am învăţat, sau cu cei pe care i-am învăţat eu, cu chirurgii formaţi de mine. 30.000, să ştiţi, nu e un număr exagerat pentru un chirurg de performanţă. Am făcut în jur de 1000 de operaţii pe an, trei-patru-cinci operaţii pe zi, unele de anvergură, care durau cinci-şase ore.

 

De suferinţa celor din jur – pe care aţi văzut-o zi de zi, an după an, şi cu care, bănuiesc, aţi empatizat decenii – aţi reuşit să vă detaşaţi?

Şi da, şi ba. Mai multă frică am avut, pentru nereuşite, la sfârşitul carierei decât la început; în ultima perioadă mi-am făcut gânduri şi pentru simple operaţii. Asta pentru că ajunsesem la constatarea că nimic nu-i mai uşor şi mai simplu ca un pacient să facă o complicaţie majoră, poate chiar să moară. Chirurgul ar trebui să gândească permanent că el este pacientul de pe masă…

Să ştiţi, însă, când începi să faci incizia nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la actul operator care pune stăpânire pe toate simţurile tale. Atunci dai din tine tot ce cere însănătoşirea celuilalt, tot ce cere de moment reuşita operaţiei respective.

Către sfârşitul carierei cred că gradul de empatie e mult mai accentuat decât la început. Pentru că abia atunci ajungi cu adevărat să-ţi dai seama nu numai de ceea ce se întâmplă în profunzimile unui om și, mai ales, şi în sufletul lui. Ultima mea operaţie a fost aici, în ţară, la Spitalul Judeţean din Reşiţa, unde am operat-o pe mama mea, pentru o fractură de col femural; nu aş fi crezut vreodată că ultimul meu pacient din sala de operaţie, în România, va fi chiar mama mea.

Să nu ignorăm încă un aspect foarte important care a pus stăpânire pe medicină: tehnologizarea uriaşă a ei. Azi nu se mai operează – mă refer strict la chirurgie – cum se opera acum 30 de ani. În Occident, aproape toate operaţiile se efectuează astăzi laparoscopic, ceea ce face să dispară apropierea somatică dintre degetele chirurgului şi pielea pacientului; contactul se face doar  prin intermediul aşa-numitelor „picioroange”, al unor proteze de braţe şi mâini din oţel şi ebonită.

 

Şi asta nu e bine?

E un pas înainte, da, dar şi unul înapoi raportându-ne la empatie. Prin ebonită şi oţel nu poţi să mai transmiţi sentimente, cel puţin, direct, nu mai poţi vorbi de o empatie clasică între medic şi pacient, de o empatie bio, vreau sa spun.

 

Aţi reuşit să vă detaşaţi de acea suferinţa de care vorbim sau o simţiţi sedimentată în suflet, şi astăzi, ca pe o zgură?

Se spune că fiecare chirurg are în spate un cimitir, mai mic ori mai mare, dar, vă asigur, el are şi munţi de empatie. Suferinţa celorlalţi se sedimentează, cum spuneţi, dar, totuşi, creierul uman este constituit în aşa fel încât permite uitarea anumitor momente critice, a unor trăiri de pur transfer de suferinţă. Sunt, însă, şi insuccese de care  nu poţi scăpa niciodată. Eu am câţiva tineri pacienţi pe care i-am pierdut, şi nu din vina mea, a chirurgului, ci din cauza că veniseră cu groaznice traumatisme, cu rupturi multiple de organe, cu patologii canceroase avansate. Sunt cazuri pe care nu le voi uita niciodată.

 

„Dincolo de înţelegerea noastră, există un «ceva», un «cineva» care are grijă de noi”

Foto: Arhivă Paul Purea

Scrieţi în carte: „Când am plecat la București să fac Chirurgie, mama mi-a dăruit o cruciuliță și a spus așa: «Să o porți mereu la gât. Ea te va ajuta extraordinar de mult. Să o iei în mâna în care ai bisturiul și să o pui aproape de inimă.» I-aţi urmat sfatul? Mai aveţi cruciuliţa?

Da, o port la gât de aproape 40 de ani şi cred că m-a ajutat. Eu nu cred într-un Dumnezeu ca fiind acel personaj cu barbă pe care îl vedem în icoane şi  fresce religioase, eu îl văd ca pe un tot, ca pe un complex de energie pozitivă, ca pe ceva care ne domină în sensul spiritiualităţii şi în sensul de a face bine fiinţei de lângă noi. Cruciuliţa aceea, de care vorbim, e un simbol al curăţeniei sufleteşti şi e în concordanţă cu seninătatea divină despre care credem că sălăşluişte în cer.

 

V-aţi confruntat cu situaţii în care medicina nu mai dădea nicio şansă unui pacient, iar miracolul totuşi s-a produs?

Da, minuni există. În câteva cazuri ne-am înşelat, eu şi alţi medici din grupa care intervenea în patologia unui pacient. Am avut un caz, despre care vorbesc şi în carte, referitor la o pacientă în vârstă de 62 de ani, care a venit cu un neoplasm de colon transvers care îi invadase aproape întreg abdomenul. Am operat-o, am scos nu ştiu câte organe din trupul ei, practic tot ce fusese atins de cancer: o parte din colon, stomac, colecist, o parte din ficat, duoden, o parte din pancreas, splină, epiploon, un areal din peretele abdominal. Pacienta a refuzat orice tratament postoperativ complementar, inclusiv chimioterapia. Am crezut că într-un an se va duce. După cinci ani a revenit în clinică, pentru o nouă intervenţie: extirparea colonului în întregime şi un rinichi. A trăit 16 ani după acea primă operaţie; pentru întreaga echipă de oncologi, radiologi, chirurgi din Spitalul „St. Johannes” a fost o enigmă, o revelaţie. Iar acesta nu a fost singurul caz în care s-a petrecut o minune. Chirurgul sau medicul nu rezolvă decât 80 la sută dintr-un caz, 15 la sută depinde de organismul pacientului, iar cinci la sută de soartă, de Dumnezeu.

 

Aţi trecut prin momente în care, în timpul unei operaţii, aţi avut senzaţia că fără un ajutor de sus nu aţi fi reuşit? Este un aspect, miraculos, despre care vorbesc unii pictori, chiar unii poeţi.

Concret, nu. Dar au fost momente când şi eu m-am minunat de cum am reuşit să fac o operaţie foarte dificilă, întrebându-mă dacă m-a ajutat cineva. Pe de altă parte, am trecut prin situaţii în care, la o operaţie groaznică, de ultraanvergură, am cerut sprijin divin, dar şi sprijin de la cei pe care i-am avut cândva în preajma mea, spre exemplu, sprijin de la soţia mea decedată. Şi de fiecare dată am avut senzaţia că sunt ajutat într-adevăr, momentele de cumpănă din pacient, şi din mine, fiind depăşite cu bine. Asta însemnând că, dincolo de înţelegerea noastră, există un „ceva”, un „cineva” care are grijă de noi…

 

Ca să încheiem într-o notă optimistă: v-aţi reîntors în ţară, v-aţi recăsătorit…

Da, m-am reîntors, dar numai pe jumătate. Încerc să ajut cu experienţa mea, atât cât pot, politica de sănătate în cadrul  Consiliului Judeţean Caraş-Severin, în primul rând Spitalul de Urgenţă Reşiţa, şi să scriu cărţi.

Da, m-am recăsătorit cu cineva, cu o fată „furată” de la ProTV, pe care o cheamă Alina, şi care mă ajuta enorm în demersurile mele, zic eu, umanitare. Împreună, sper să iniţiem mai departe şi să ducem la bun sfârşit tot ce-am început, ce ne-am propus, proiecte întru beneficiul oamenilor.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS