Sursă foto: Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”

Nu s-a visat actor, dar a devenit actor, cu zeci de roluri jucate pe mari scene din ţară şi din Ungaria, multipremiat în ţară şi în străinătate, „contaminat incurabil” de teatru. Când, în urmă cu mai mult de 30 de ani, venise la Timişoara cu primul rol, şi-a spus că va fi un oraş de tranzit şi, totuşi, Timişoara i-a devenit acasă, fiind şi oraşul în care, de ani de zile, conduce una dintre instituţiile mari de cultură, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Poate şi pentru că, aşa cum spune, „minunile există, noi trebuie doar să fim deschişi spre ele.”

L-am invitat pe Balázs Attila la un dialog despre roluri care l-au marcat şi oameni de la care a învăţat să fie şi să se simtă liber, despre spectacole, despre proiecte, dintre care unele transcend Anul Capitalei Europene a Culturii, dar despre bucuria de a trăi pur şi simplu.

„M-a cucerit Timişoara prin faptul că pe stradă se vorbea în mai multe limbi”

CV Balázs Attila

Este născut în 9 decembrie 1969, în Vlăhiţa, judeţul Mureş.

Este absolvent al Academiei de Artă Teatrală „Szentgyorgy Istvan” din Târgu Mureş, promoţia 1994, apoi al unui masterat în Politici culturale europene, la Facultatea de Arte Plastice a Universităţii de Vest din Timişoara.

Distincţii: Premiul Presei la Festivalul Internaţional de Teatru Tânăr Profesionist, Sibiu, 1994; Premiul special al juriului la Festivalul Teatrelor Maghiare din Diaspora, Kisvárda, 1994; Premiul Ministerului Culturii din Ungaria la Festivalul Teatrelor Maghiare din Diaspora, Kisvárda, 1994; Premiul pentru cel mai bun spectacol al Academiilor de teatru la Gala Premiilor UNITER, 1994; Premiul Fundaţiei Soros din Ungaria pentru spectacolul Călătorii cu dricul, la Festivalul de Teatru Alternativ şi de Studio de la Gödöllő,, Ungaria, 2000; Premiul pentru cel mai bun actor pentru spectacolul Cu ochti de copil, la Festivalul de Teatru Alternativ şi de Studio de la Gödöllő,, Ungaria, 2000;  Premiu-bursă de la Fundaţia Soros, Ungaria pentru activitatea artistică din anut 2000; Premiul „Jaszai Mari” al Ministerului Culturii din Ungaria, 2002; Premiul pentru cel mai bun rol masculin , Profesorul, Kisvárda, 2002; Premiul Ministerului Culturii din Ungaria pentru cel mai bun spectacol, Kisvárda, 2002; Premiul ,,Pro Cultura Timisiensis” acordat de Consiliul Judetean Timiş; Premiul de interpretare acordat de Primăria Oraşului Kisvárda, pentru rolul Kleisermann Mihaly din spectacolul cu piesa lbusirr la Festivalul Teatrelor Maghiare din Diaspora, Kisvirrda, 2005; Premiul Kovacs Gyorgy al Societăţii Maghiare de Cultură din Transilvania, 2004;  Titlul de Cel mai bun spectacol, la Gala UNITER, pentru Rosencrantz şi Guildenstern, în care a jucat rolul lui Guildenstern, 2010;  Premiul Pro Cultura Ungaria, 2014; Premiul Arta maghiară, una dintre cele mai importante distincţii culturale acordate de Ungaria. Jucaţi şi în România, şi în Ungaria, 2014.

Primul rol la teatrul pe care acum îl conduceţi, domnule Balázs Attila, l-aţi jucat în urmă cu exact 30 de ani. Cum aţi ajuns la Timişoara?

Primul rol important pe această scenă l-am jucat în spectacolul cu piesa Soldaţii de Robin White, în 1994. În anul acela am absolvit facultatea, la Târgu Mureş. Majoritatea colegilor mei au fost angajaţi la Teatrul Maghiar din Cluj, iar patru dintre noi am venit la Timişoara și am fost, toți patru, distribuiți în acest spectacol. Ne-am gândit atunci că Timişoara va fi un loc de tranzit – aveam în vedere teatrul din Cluj sau cel din Târgu Mureş –, dar iată că nu a fost aşa, Timişoara s-a dovedit a fi un loc cu lipici. M-au frapat deschiderea pe care o are acest oraş, multiculturalitatea lui primitoare. Pe mine – venit din secuime, şcolarizat în limba maghiară din clasa întâi până la absolvirea facultăţii – m-a cucerit faptul că aici pe stradă se vorbea în mai multe limbi și că multietnicitatea nu genera comunități separate, ci o extraordinară mixtură culturală mitteleuropeană.

Aveţi senzaţia că ceva s-a schimbat, în aceşti ultimi 30 de ani, în spiritul multicultural al Timişoarei?

Se poate spune că da, dar cred că există acum în Timişoara o altă deschidere, care i-a fost propice. Multinaţionalele care au intrat pe piaţa de aici au făcut bine Timişoarei. Din punct de vedere cultural au fost valuri şi valuri. Oraşul este un loc de tranzit pentru mulţi; am avut şi eu colegi care l-au folosit ca pe o rampă de lansare pentru teatre din alte oraşe.

În primii ani după absolvire am avut posibilitatea să merg şi în alte locuri. Am jucat la Budapesta, la Teatrele Naţionale din Bucureşti, Cluj, am jucat la Târgu Mureş, la Satu Mare, dar m-am regăsit, mereu, aici, la Timişoara.

Aşadar, aţi ajuns la Timişoara printr-o conjunctură, printr-un joc al destinului. Înţeleg că şi teatru aţi ajuns să faceţi întâmplător: nu v-aţi visat actor, chiar dacă în copilărie, la 12 ani, aţi primit un prim rol, Micul prinţ, pe scena Teatrului din Odorheiu Secuiesc. Şi atunci cum s-a întâmplat să alegeţi teatrul?

Am absolvit un liceu de matematică-fizică, deci aş fi putut ajunge la Timişoara, la Politehnică; şi aveam această opţiune, înainte de bacalaureat. La finalul liceului, mi-am dat seama că nu mă pricep la nimic, aşadar, mi-am spus, îmi rămânea teatrul ca opţiune. Eram cel mai bun artist printre matematicieni şi cel mai bun matematician printre artişti. (râde) Absolvirea unui profil real m-a ajutat nu doar să-mi formez o gândire pragmatică, ci şi în profesia de actor şi, mai târziu, în postura de manager.

„Lorenzaccio, primul meu rol mare, prin intermediul căruia mi-am putut testa limitele”

Aţi jucat, de la începutul carierei, în peste 50 de roluri. Cel mai drag, mărturiseaţi la un moment dat, vă este Gyermek, dintr-un spectacol de acum aproape 25 de ani, Cu ochi de copil, în regia lui Victor Ioan Frunză, pentru care aţi şi primit Premiul pentru cel mai bun actor, la Festivalul de Teatru Alternativ şi de Studio de la Gödöllő, Ungaria. Ce era deosebit la acest rol astfel încât a declanşat acest atașament?

Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş face o paranteză: rolul care m-a schimbat – a fost o schimbare de paradigmă – a fost Lorenzaccio, primul meu rol mare, prin intermediul căruia mi-am putut testa limitele.

Cu regizorul Victor Ioan Frunză m-am întâlnit prima dată în timpul facultăţii, la spectacolul de absolvire. A avut cea mai mare influenţă în formarea mea ca actor. Fiecare rol este o nouă încercare, o nouă provocare. Sunt lucruri pe care le poţi învăţa pe parcursul anilor, dar dacă rămâi cu acestea, ele rămân, la rândul lor, nişte simple paneluri. Trebuie să porneşti mereu de la zero pentru un rol.

Spectacol Cu ochi de copil mi-a oferit un rol în care a trebuit să regândesc totul. După atâţia ani, trebuie să recunosc că atunci mi-a fost teamă să joc acest personaj, de o inocenţă pe care am crezut că o pierdusem şi pe care trebuia să o recâştig. Ca să poţi vorbi prin ochii unui copil trebuie să mergi înapoi în timp, la începuturile  cunoaşterii, să redescoperi felul în care un copil priveşte lumea, în care o explorează, la paradoxurile din jurul lui. Cu rolul acela a trebuit să mă întorc atât la fundamentele meseriei, cât şi la esența trăirii omeneşti, de aceea am spus că m-a marcat profund. Fiind un spectacol care  dura o oră, cu o intensitate extremă,  mi-a fost foarte teamă că nu voi avea suflu să vorbesc până la sfârşit şi atunci m-am apucat de alergat. Rezultatul a fost că, după vreo zece ani, am ajuns la performanţa să alerg un maraton şi, după 20 de ani, organizez Olimpiada Actorilor. O fac pentru a dovedi că este nevoie şi de forţă fizică, de întreţinerea corpului în această meserie. De altfel, Teatrul Maghiar din Timişoara este singurul din România care organizează o astfel de competiţie.

Foto: Adriana Grand

Atletismul nu este singurul sport pe care îl practicaţi. Faceţi echitaţie, ciclism, jucaţi fotbal…

Fotbal mai puţin (râde). Am făcut şi scrimă, m-am înscris într-un club de amatori din Timişoara, am tras un pic cu arcul. Fac sport pentru întreţinere corporală.

„Din colaborarea cu Victor Ioan Frunză am învăţat să fiu liber şi să mă simt liber”

Să ne reîntorcem la întâlnirea cu regizorul Victor Ioan Frunză care, spuneaţi într-un interviu, v-a marcat profesional: „Aşa măsor eu timpul: înainte şi după această întâlnire”. Ce a fost atât de memorabil, ce a schimbat această întâlnire?

A fost prima dată când am simţit libertatea. Noi, ca actori, suntem îngrădiţi în multe aspecte.

Îngrădiţi? Din public, avem senzaţia că aveţi libertate deplină.

Arta teatrală este o artă sincretică: trebuie să cunoşti şi un pic de muzică, şi un pic de artă vizuală pentru a te putea implica într-un decor, şi un pic de coregrafie, deşi nu eşti dansator, trebuie să ştii să cânţi, deşi nu eşti cântăreţ, trebuie să ştii să vorbeşti, deşi nu eşti orator, ai un text cu care trebuie lucrezi pe scenă, deşi nu eşti scriitor. În această meserie,  iei din fiecare artă ceva. Cum v-am spus, nu m-am priceput nici la matematică, nici la dans, nici la arte plastice. Deci ce puteam face? Actorie. (râde).

În colaborarea cu domnul Victor Ioan Frunză, am simţit o extraordinară libertate de exprimare artistică. El mi-a dat siguranţa de a mă exprima, dar şi vulnerabilitatea  atât de  necesară artistului, care mă determină să-mi  pun mereu şi mereu întrebări; cred că poți evolua, ca actor, doar punând la îndoială tot ceea ce se întâmplă în jurul tău și în tine însuți, ca până la urmă să alegi o cale şi să mergi pe ea, cred că aceste întrebări, nesiguranțe, indoieli sunt bornele creativității în actorie. Mă folosesc zi de zi de acest lucru. Ştiţi vorba aceea: decât să primeşti un peşte, mai bine primești o undiță și înveţi să pescuieşti. Din colaborarea cu Victor Ioan Frunză eu am învăţat să „pescuiesc”, am învăţat cum să-mi „pescuiesc” acele lucruri ascunse care sunt în text, în muzică, în decor, în costum, să fiu liber şi să mă simt liber. Teatrul în sine este un cadru, nu poţi ieşi foarte mult din el. În interiorul lui, ca om, ca artist eşti liber, poţi arăta şi poţi da mai departe publicului libertatea, îl poţi ajuta să se simtă liber.

Foto: Arhivă personală Balázs Attila

În ultimii 25 de ani, aţi jucat, doar la Teatrul Maghiar din Timişoara, în opt spectacole regizate de Victor Ioan Frunză. Au fost şi altele, la Bucureşti, la Cluj, la Târgu Mureş. În cazul niciunuia dintre regizorii cu care aţi lucrat nu aţi jucat în atâtea spectacole. Contează şi legătura umană dintre regizor şi actor sau e suficientă una profesională?

Desigur, contează această legătură. Între noi este o prietenie pe care timpul, măsurat deja în zeci de ani, a încercat-o și a consolidat-o. Avem încă în repertoriu ultimul spectacol regizat de Victor Ioan Frunză pentru Teatrul Maghiar din Timişoara, e vorba despre Henric al IV-lea. Anul acesta am fost cu acest spectacol în Ungaria, la Olimpiada Teatrelor desfăşurată la Budapesta şi în alte oraşe din Ungaria.

Munca actorului nu se poate lăsa în teatru, după spectacol. Nu e ca la fabrică. Nu sunt graniţe atât de clare între legătura personală şi cea profesională. Mie nu mi-a plăcut să joc niciodată fără să pun suflet, oricât de mic a fost rolul. Regizorul ne „exploatează” ca să scoată din noi, actorii, ce avem mai bun sau lucruri pe care nu  bănuiam că există în noi. Fiecare regizor are metoda lui de a scoate la suprafață acele substraturi actoricești, dar nimeni nu lucrează doar cu talentul actorului, ci cu actorul însuși, deci cu oameni.

„Tracul nu se vindecă”

Aţi povestit că în copilărie aţi fost retras, evitând să fiţi în centrul atenţiei şi iată că profesia pe care v-aţi ales-o exact acolo vă plasează. Când şi cum aţi scăpat de trac? Sau îl aveţi încă?

Tracul nu se vindecă, iar cine spune că nu are trac minte (râde.) Dacă într-adevăr nu are, înseamnă că nu pune suflet. Desigur, există metode care ne fac să părem siguri pe noi, să putem masca tracul, pentru că este normal ca atunci când eşti pe scenă să fii și să pari stăpân pe tine însuţi, altfel nu ai cum să transmiţi ceva. Drumul dintre cabină până la scenă e cel mai greu, cel mai lung. Când ajungi pe scenă, se schimbă lucrurile. Mi s-a întâmplat ca, înainte de spectacol, să tuşesc foarte tare, în timpul spectacolului mi-a trecut, iar după  mi-a revenit tusea. Teatrul te şi vindecă într-un fel, dar te şi contaminează incurabil. (râde).

„«Oraşul paralel» e o nebunie, un mare party!”

Teatrul Maghiar din Timişoara a deschis stagiunea 2023-2024 cu trilogia Oraşul paralel, în care jucaţi şi dumneavoastră. Cum s-a născut ideea acestor spectacole inedite, prin intermediul cărora publicul este purtat, la propriu, prin trei cartiere istorice ale Timişoarei?

Ideea a venit din partea asociaţiei Diogene. Iniţial am acceptat să facem un spectacol doar în Iosefin, un cartier istoric fabulos, mai îndepărtat de centrul Timişoarei, în care poți vedea o lume aparte,   parcă din alt oraş sau din altă epocă. Sunt acolo multe straturi şi substraturi sociale. În plus, cartierul are şi o istorie captivantă, are o arhitectură impresionantă,  clădiri foarte frumoase, dar te izbește și o ofensivă a derizoriului. Nu este la marginea oraşului, dar vezi periferia, la fel cum vezi şi centrul. E un cartier foarte interesant. În plus, noi, Teatrul Maghiar, avem acolo în administrare fostul cinematograf Arta, unde este o scenă în aer liber, pe care susţinem  spectacole.  Suntem, astfel, direct implicaţi în viața  comunității de acolo. De aceea am acceptat să facem un spectacol în care să includem acel cartier. Am proiectat ideea spectacolului cu dramaturgul Ştefan Peca şi regizoarea Ana Mărginean, iar primul spectacol a ieşit în vreo zece zile. Performanţă! În plus, era o noutate: jucam pe stradă, un spectacol imersiv, în mișcare, bilingv și alternativ.

În „Oraşul paralel”. Sursă foto: Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” Timişoara

Nu este dificil să implici publicul profan în realizarea unui spectacol, să-l faci parte integrantă a acestuia?

Este. De aceea mi-a plăcut această provocare. Şi cred că am răspuns bine la ea, spectacolul are succes la public. Începe dintr-un loc, merge pe două trasee şi trebuie să se încheie exact în acelaşi loc şi în acelaşi timp, se desfășoară pe trotuar, pe carosabil, pe apă, sincronizarea frizează imposibilul, dar ne reușește de fiecare dată. Cel mai simplu ar fi fost să-l facem în Cetate, cartier central, pietonal, unde aveam public şi am fi mers la sigur. În Iosefin am riscat mult, dar a meritat din plin. Spectacolul acesta a fost contribuţia noastră pentru Capitala Europeană a Culturii proiectată iniţial pentru anul 2021.

În partea a doua a trilogiei, în Fabric, Teatrul Maghiar a devenit organizator. Jucăm Oraşul paralel la Centrul Reformat, în interiorul clădirii, unde publicul îşi poate alege câte un personaj.

Ultima parte a trilogiei este jucată în Elisabetin, unde sunt cinci trasee. E o nebunie, un mare party! Acum, în septembrie, jucăm toate cele trei părţi din Oraşul paralel, în suită. Acesta a fost scopul nostru, ca cineva care vine din afara oraşului să poată explora și cunoaște acele cartiere în trei zile, dar și ca timișorenii să-şi redescopere orașul cum nu ar fi bănuit că poate fi.

„Teatrul nu are o limbă anume”

În afară de Oraşul paralel, în ce alte spectacole vă vom vedea în stagiunea care începe zilele acestea?

Pregătirea pentru Capitala Culturală nu am început-o în 2023 şi nu o terminăm anul acesta. E doar un an în care evenimentele sunt concentrate. Ca să fim o prezenţă puternică în Capitala Culturală, am ales un spectacol al lui Victor Ioan Frunză, Henric al IV-lea, un spectacol regizat de Silviu Purcărete, Tragedia omului, o capodoperă a dramaturgiei maghiare, un spectacol de Andrei Şerban, Doctorul , un spectacol de Kokan Mladenović, Păsările. La sfârşitul anului vom avea un spectacol montat de regizorul sloven Tomi Janezici, o celebritate mondială a teatrului, unul dintre cei mai admirați și puternici creatori de teatru în Europa de astăzi, care va monta în premieră în România un spectacol cu teatrul nostru.

Aveţi şi spectacole pe care le veţi juca în Ungaria?

Da, avem turnee şi în Ungaria, dar mai multe în România. Suntem invitaţi la Festivalul din Gheorghieni, la Festivalul din Odorheiu Secuiesc, la Braşov. Există o asociaţie a cinci teatre  maghiare din Transilvania (MASZIN), prin care organizăm festivalul itinerant MaFeszt – cu acesta am deschis noi şirul evenimentelor pentru Capitala Europeană, în ianuarie 2023, invitând cele cinci teatre la Timişoara. Anul acesta vom mai avea  Festivalul BukFeszt, la Bucureşti, unde vom juca spectacolul Caravaggio, pe scena Teatrului Odeon.

Foto: Arhivă personală Balazs Attila

La un an după integrarea în UE, pentru a promova multiculturalitatea din regiune aţi iniţiat Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara, TESZT. E deja conturată ediţia viitoare?

Anul acesta a fost cea de a 14-a ediţie. De la ediţia a V-a nu am mai putut rămâne în limitele date de Euroregiunea Dunăre – Criş – Mureş – Tisa. Depășind aceste limite geografice am devenit un festival internaţional important, un program teatral distinct și extrem de bine perceput în Europa. În linii mari ştim ce va fi anul viitor. Ştim care sunt spectacolele care nu au putut ajunge la ediţia de anul acesta şi sperăm să ajungă anul viitor. De vreo patru ani, selecţia festivalului se bazează pe un open-call. Anul acesta am primit aproape 200  de aplicaţii din care a trebuit să alegem. După începerea stagiunii urmează selecţia spectacolelor. Un singur lucru ştim de fiecare dată: trebuie să aibă legătură cu noi, pentru a face publicul să vibreze,  să fie ceva nou, să propună teme relevante pentru lumea de astăzi, din perspective diverse, în evenimente performative cu un nivel estetic remarcabil.

Aveţi evenimente, proiecte pe care le veţi continua şi după ieşirea din anul Capitalei Europene a Cullturii?

Desigur. Oraşul paralel cred că îl vom duce mai departe. Şi acest spirit inovator. De asemenea, vom păstra spectacolele care aduc un suflu nou în teatru, am creat platforme de cooperare internațională în contextul cărora vom continua să montăm coproducții internaționale și vom dezvolta dimensiunea comunitară a teatrului nosru.

Teatrul Maghiar din Timişoara nu mai este de mult timp un teatru de nişă. Spectacolele fiind traduse, v-aţi deschis unui public pe care îl are şi Naţionalul, şi Teatrul German.

După părerea mea, teatrul nu are o limbă anume. Există doar un limbaj teatral, cunoscut de toată lumea. Noi avem şi experienţa în care am vorbit în mai multe limbi, chiar şi în Oraşul paralel sau în Exit, care a fost o coproducţie între teatrul nostru, Teatrul Naţional din Arad şi Teatrul Naţional din Sombor, Serbia, şi în care s-a vorbit în maghiară, română, sârbă şi engleză. Câteodată mă întâlnesc cu întrebarea dacă există teatru maghiar în Timişoara. Da, de 70 de ani neîntrerupt!

E cel puţin stranie, dacă nu ignorantă, o astfel de întrebare, în condiţiile în care sunteţi atât de prezenţi în viaţa culturală a oraşului!…

Da, în plus spectacolele noastre, jucate în maghiară, sunt traduse în limba română, iar din anul Capitalei Culturale, sunt traduse simultan şi în limba engleză.

De mulţi ani jucaţi un rol dublu: şi de actor, şi de manager cultural, funcţie cronofagă, îmi imaginez. În acest ritm de viaţă trepidant, ce vă aduce linişte, ce vă încarcă de bine interior?

Foarte bine aţi spus numindu-l rol. Eu pornesc mereu de la punctul de vedere al actorului. Funcţia de manager este un rol care trebuie învăţat bine pentru a putea fi jucat bine. Aşa cum pe scenă nu poţi minţi pentru că se simte, pentru că te vede toată lumea, aşa e şi cu rolul de manager. Nu pot face management fără să fiu pregătit şi să nu fiu împăcat cu mine însumi. Aşa cum pe scenă îmi dau duhul, aşa trebuie să fac şi în cazul managementului. Cele două roluri nu ar prea avea voie să se întrepătrundă, dar sunt spectacole în care îmi place să joc, pentru că până la urmă, asta mi-e meseria, vocaţia.

M-aţi întrebat ce îmi aduce liniştea. Liniştea propriu-zisă, în primul rând. Desigur, mă ajută familia şi odihna activă, sportul şi ieşitul în natură. La fel cum mă găsesc pe mine rolurile – şi sunt norocos şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să mă pot dezvolta prin roluri –, tot aşa mă regăsesc şi aceste activităţi în natură, care mă fac să uit de viaţa de zi cu zi. De exemplu, fac caiac cu un prieten. Îmi place să fotografiez păsări – am fost cinci ani la rând în Deltă doar pentru acest lucru. Merg la schi. Dar mă poate încărca şi simpla ieşire în natură, minutele în care stau sub un copac.

Sursă foto: Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara

„Minunile există, noi trebuie doar să fim deschişi spre ele”

Pe proiectul de management până în 2027 aveţi ca deviză un citat din G. K. Chesteron: „Există un gând care face orice lucru să strălucească – gândul că după fiecare colț se află speranța unei minuni.” Există o minune pe care aşteptaţi să o întâlniţi după primul colţ?

Minunile există, noi trebuie doar să fim deschişi spre ele, trebuie doar să mergem spre colţul acela, cu ochii larg deschişi. Aşa cum v-am spus că rolurile au venit către mine, că nu le-am căutat, aşa se întâmplă şi cu minunile: vin spre mine. Eu mă bucur de viaţă. Dacă sunt deschis la ceva, se va întâmpla. Dacă îmi doresc ceva foarte tare, nu ştiu dacă va veni spre mine acel ceva. De multe ori nu vedem minunile de lângă noi pentru că nu suntem în stare să facem pasul spre ele.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Interviu realizat în cadrul programului Energie! Burse de creație, implementat de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, în cadrul Power Station, componenta Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023” dedicată creșterii capacității sectorului cultural.