În 22 aprilie se vor împlini 26 de ani de la debutul Fenomenului Piaţa Universităţii, cel mai radical şi moral discurs anticomunist al societăţii civile după căderea dictaturii ceauşiste în România. Asociaţia 21 Decembrie 1989 va reînvia spiritul Pieţei Universităţii.

"Mai bine golan…”

Cântecele Pieței Universității vor răsuna din nou, după 26 de ani, vineri, 22 aprilie, de la ora 20, prin vocile artiștilor Cristi Luca, Bebe Astur, Eugen Avram și Vlad Galiș, anunţă, într-un comunicat Teodor Mărieş, preşedintele Asociației 21 Decembrie 1989.  Evenimentul organizat de Asociația 21 Decembrie 1989, va avea loc la Sala Victoria 21, din Calea Victoriei nr. 21 (fosta Casă de modă Venus, lângă Poliția Capitalei).

Ruxandra Cesereanu, despre Fenomenul Piaţa Universităţii

Ruxandra Cesereanu numea fenomenul Piaţa Universităţii 1990 – într-un articol publicat în Revista 22, în 12 mai 2003 – drept cel mai radical şi moral discurs anticomunist al societăţii civile după căderea dictaturii ceauşiste în România. Ruxandra Cesereanu scria atunci un text, „un remember punctual şi, pe cât se poate, exact”, pe care îl publicăm mai jos, integral:

"Duminică, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNŢCD, unde se scandează câteva din lozincile care vor face carieră în Piaţa Universităţii: «Iliescu nu dezbina ţara», «Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara», «Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara», «16-22, cine-a tras în noi», «Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea», «Treziţi-vă, români, aveţi din nou stăpâni», «Iliescu pentru noi este Ceauşescu II», «Ceauşescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist», «Iliescu nu uita, te votăm la Moscova», «Adevărata emanaţie a Revoluţiei – Proclamaţia de la Timişoara», «Nu vă fie frică, comunismul pică» etc.

Lăsând la o parte patetismul, dar şi umorul câtorva din aceste slogane, ele, în majoritatea lor, depun mărturie despre câteva obsesii ale celor care se considerau urmaşi ai revoluţiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsă de voinţă a Puterii de a clarifica cine a acţionat violent împotriva demonstranţilor din decembrie 1989, lipsa de apetenţa etică a preşedintelui interimar Ion Iliescu, că fost aparatcik comunist, somnolenţă şi pasivitatea românilor de a opta pentru o comodă soluţie de compromis în alegeri, care ar fi invalidat tocmai revoluţia din decembrie 1989.

După epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanţi, dar şi curioşi (la fel ca după mitingul din 21 decembrie 1989) se grupează în Piaţa Universităţii pe care o ocupa, blocând circulaţia. Încă din primele zile are loc structurarea fenomenului Piaţa Universităţii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: «Ieri huligani, azi golani», «Somnul raţiunii naşte monştri», «Astăzi capitala, mâine toată ţara», «Libertate te iubim, ori învingem, ori murim», «Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă», «Vom muri şi vom fi liberi».

Toate aceste slogane vizau continuitatea spirituală şi morală între cei aflaţi pe baricade în 21 decembrie 1989 şi «golanii» din aprilie 1990, întrucât o parte dintre ele fuseseră scandate de cei dintâi.

Radicalismul protestatarilor este esenţial şi pentru aceasta pledează intonarea ritualică a altui refren specific Pieţei Universităţii: «Mai bine haimana, decât trădător, / Mai bine golan, decât dictator, / Mai bine huligan decât activist, / Mai bine mort decât comunist!». Această etică aparent boemă va domina Piaţa Universităţii, de ea fiind legate cele mai multe reproşuri de declasare socială formulate de Putere (FSN) la adresa manifestatiei-maraton.

"Imnul Golanilor"; interpretat de Cristi Paţurcă, a fost refrenul cel mai popular care se cânta în Piaţa Universităţii.

Se mai scandează: «Suntem golani! De 45 de ani!», «Iliescu nu uita, ţara nu-i moşia ta». Protestatarii se revendică nu doar de la luptătorii din decembrie 1989, ci şi de la deţinuţii politici din timpul comunismului. De Facultatea de Arhitectură atârna pancarte uriaşe pe care scrie: «Facultate de golani», «Nu există socialism cu faţă umană, ci doar totalitarism cu dinţii sparţi»; este expusă inclusiv o fotografie trucată cu Ceauşescu şi Iliescu, dedesubtul căreia scrie (fiind imitata pronunţia greşită a lui Ceauşescu) «Pretinii».

Un scurt istoric al declaraţiilor din Piaţa Universităţii devine necesar, în acest punct, pentru a înţelege evoluţia fenomenului. Astfel, manifestanţii se radicalizează în 25 aprilie (după ce fuseseră catalogaţi că «golani» de către Ion Iliescu), făcând publică prima lor Declaraţie în care se cerea: scoaterea în afara legii a oricărui partid de tip comunist, înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă şi din aparatul de represiune în perioada 1945-1989, susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Se ţin discursuri, se citesc liste cu revendicări, apar intelectualii de marcă, unii, foşti dizidenţi, care vor credita manifestatia-maraton: Lucian Pintilie, Stelian Tănase, Radu Filipescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi mulţi alţii. Din punct de vedere social, discursurile afirmă şi mizează pe solidaritatea dintre intelectualitate şi muncitori, tocmai pentru a contracara manipulările din ianuarie şi februarie 1990, când «forţe cetăţeneşti» mai mult sau mai puţin reale fuseseră dirijate spre a acţiona ofensiv împotriva mitingurilor şi revendicărilor Opoziţiei (PNŢCD, PNL) şi intelectualităţii, în general.

Vorbitorii susţin ideea de puritate etică a manifestanţilor. La acuza care i se aduce, că ar face politica mascată, Piaţa Universităţii se declară apolitică, acceptând membri ori lideri ai partidelor politice doar în calitate de persoane particulare care se opun reinstalării comunismului.

În «Golania» sunt proiectate pe un panou uriaş diferite discursuri televizate ale lui Ion Iliescu afirmând că Nicolae şi Elena Ceauşescu «au întinat idealurile nobile ale comunismului». De asemenea, sunt difuzate înregistrări cu discuţiile Poliţiei, în noaptea de 23-24 aprilie 1990, în legătură cu prima încercare de evacuare violenta a manifestanţilor.

Este proiectată şi o casetă filmată la 22 decembrie 1989, cu constituirea FSN, din care rezultă că liderii noului organ postcomunist se cunoşteau dinainte şi încercau să ofere aparenta spontaneităţii.

Răstălmăciţi şi bănuiţi de tot felul de conspiraţii, reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii dau declaraţii în care precizează ce doresc să discute cu preşedintele interimar Ion Iliescu: asigurarea liberei circulaţii a informaţiilor în mass-media (Televiziunea să treacă sub controlul unei comisii mixte în aşa fel încât să nu mai aibă loc manipularea informaţiilor); autorizarea unor posturi independente de radio şi TV; încetarea presiunilor asupra mijloacelor mass-media; demiterea generalilor care coordonaseră reprimarea din 24 aprilie în Piaţa Universităţii; numirea unui ministru de Interne civil; trimiterea în judecată a militarilor din Ministerul de Interne şi din Ministerul Apărării Naţionale care au participat la represiunea din decembrie 1989; completarea (la nivelul întregii populaţii mature a ţării) unor declaraţii despre activismul (acolo unde era cazul) în PCR, UTC, MI, MApN; adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Toate aceste cereri au iritat Puterea, care a căutat o serie de subterfugii pentru a le refuza ori denigra. Câţiva intelectuali de elită — Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Dan Hăulică — au făcut demersuri pe lângă Ion Iliescu să accepte dialogul cu Piaţa Universităţii, precizându-se că «golanii» nu cer amânarea alegerilor (aşa cum pretindeau ziarele Puterii).

Dar Ion Iliescu a mimat doar dorinţa de dialog; întâlnirea cu reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii a eşuat dintr-un motiv clar: preşedintele a refuzat filmarea dialogului, precum şi prezenţa ziariştilor. Puterea a evitat, în chip limpede, reflectarea mediatică fără controlul sau autoritar şi cenzurant. În Piaţa Universităţii vorbeşte, de altfel, la un moment dat, şi un mâner care denunţa felul în care sunt solicitaţi ortacii să participe la mitingurile pro Iliescu, după modelul adunărilor populare comuniste.

Una din nemulţumirile acute ale manifestanţilor din Piaţa Universităţii era aceea legată de ascensiunea fostei nomenclaturi de rangul doi în noile structuri ale Puterii.

De aceea, în «Golania», unii vorbitori din Balcon vor prezenta metodele de dezinformare ale Puterii neocomuniste: parţializarea adevărului, conservarea ignoranţei, tehnica zvonurilor, încercarea de compromitere a adversarilor etc. În ziua de 16 mai, ameninţaţi cu evacuarea violenta, manifestanţii dau o declaraţie prin care solicită pentru Piaţa Universităţii protecţia opiniei publice internaţionale şi a ONU. Cererea va rămâne, însă, fără rezultat. La o lună după începerea manifestatiei-maraton, majoritatea formaţiunilor care au participat în Piaţa Universităţii (Asociaţia 21 decembrie, Liga Studenţilor, Grupul independent pentru democraţie, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi) se retrag, pentru a nu pune în pericol viaţa greviştilor foamei. Se afirmă că se va apela săptămânal şi lunar la o formă de protest, că memento al revoluţiei din decembrie 1989 şi al «Golaniei».

România liberă, comentând comunicatul de retragere, considera că, prin acest gest, manifestaţia din Piaţa Universităţii «se retrage în mit», sugerând începutul unei legende a rezistenţei în postcomunism. Grupul pentru Dialog Social afirma că manifestatia-maraton a obţinut o victorie morală, chiar dacă scopurile concrete ale protestelor nu au fost atinse. În schimb, alte formaţiuni precum Consiliul Naţional pentru Alianţa Poporului şi Asociaţia 16-21 decembrie anunţa că nu vor părăsi Piaţa Universităţii şi că rămân alături de grevişti.

Prin acest flux şi reflux, Piaţa Universităţii se videază de o mare parte dintre «golani», rămânând vulnerabilă şi mai uşor de incriminat că infracţionala, întrucât grupurile interlope (deşi în minoritate) devin mai vizibile. În luna iunie, manifestanţii rămaşi în Piaţa Universităţii iniţiază marşuri de protest în fata Ambasadelor SUA şi URSS, în Piaţa Victoriei şi la Televiziune. Aceste marşuri sunt confuze în comparaţie cu revendicările radicale din Piaţa Universităţii aflată la momentul său de apogeu.

Reacţia Puterii la ceea ce se întâmplă în Piaţa Universităţii este vehemenţă. După ce îi catalogase pe manifestanţi drept «golani», Ion Iliescu recidivează prin alte expresii: preşedintele interimar considera că protestatarii «se adapă» (fiind nişte animale, adică).

Atunci când, la conferinţa de presă, un ziarist îi comunică intenţia manifestanţilor de a bloca Piaţa Universităţii până la alegeri, Ion Iliescu replică, printr-o altă blamare jignitoare: «Să fiarbă în sucul propriu cât îi va duce răbdarea». Preşedintele se laudă, apoi, că i-ar fi împiedicat pe muncitori să vină să evacueze Piaţa Universităţii (termenul folosit a fost, însă, nu a evacua, ci «a şterge», cu sensul de a râde, a lichida). La aceeaşi conferinţă de presă, Ion Iliescu declară că nu îi considera reprezentativi pentru poporul român pe cei care au murit în 21 decembrie 1989, pe baricadă de la Universitate, susţinând, mai apoi, că manifestanţii din Piaţa Universităţii sunt nişte contrarevoluţionari. Toate acestea evidenţiază intenţia Puterii de a-i considera «bastarzi» pe protestatari, pentru a tăia cordonul ombilical moral şi psihologic care îi lega de revoluţionarii din decembrie 1989.

Proiectaţi în sfera infracţională şi animaliera, ei puteau fi mai uşor sancţionaţi. Aflat în campanie electorală, Ion Iliescu declară despre «golani», cu altă ocazie, că stau «ca neghiobii în stradă», sugerând că ar fi cazul să se termine cu «comună primitivă». Limbajul grobian, nepotrivit, al preşedintelui Iliescu, manifestat de mai multe ori în violenţa campanie electorală din 1990, demonstrează iritarea Puterii (cu sechele autoritare) la posibilitatea de a fi contestată moral (aşa cum se întâmplă, de fapt, în Piaţa Universităţii).

Iritarea mocnindă s-a preschimbat, cu timpul, în furie şi în ameninţarea cu suprimarea. Intenţiile de lichidare a «comunei primitive» depun mărturie pentru aceasta.

O serie de mitinguri pro FSN, concepute ca susţinătoare în special ale lui Ion Iliescu, propun lozinci contra celor din Piaţa Universităţii, de genul: «Iliescu nu ceda, muncitorii toţi te vrea», «Iliescu să fii tare, cum a fost Ştefan cel Mare», «Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea», «Iliescu e roman şi are sufletul bun», «Proclamaţia de la Timişoara – atentat la democraţie».

Obsesiile participanţilor la aceste mitinguri sunt strict legate de exaltarea figurii preşedintelui interimar (în ciuda condiţiei acestuia de fost aparatcik). La fel de obsedantă este iritarea faţă de Proclamaţia de la Timişoara, văzută ca un fel de decalog periculos. În Dealul Mitropoliei are loc o manifestaţie pentru susţinerea alegerilor din 20 mai, construită intenţionat că opusă celei din Piaţa Universităţii.

Se scandează: «Iliescu nu uita / Te votăm cu toţii/ Ca să moară de necaz/ Leneşii şi hoţii» sau «Ţara lui Eminescu votează cu Iliescu». Un manifestant iritat de protestatarii din «Golania» declară: «Dacă e studenţi ei crede că e mai deştepţi ca noi?» Se remarcă din nou acuza de infracţionalitate asupra Opoziţiei, apoi confiscarea figurii poetului naţional (la fel procedase şi Ceauşescu) pentru a fi circumscris imaginii preşedintelui «înţelept», în ciuda «nebunilor» («golanii»); nu în ultimul rând, este detectabilă alergia pe care o provoca condiţia de student sau intelectual, văzut că un inamic existenţial, de către partizanii FSN sau Iliescu.

Acuzele de legionarism la adresa manifestaţiei-maraton încep să se facă tot mai mult simţite. Unul din ziariştii de la Adevărul incriminează scandarea «Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim» ca fiind o adaptare după imnul legionar care suna astfel: «Căpitane, te iubim, ori învingem, ori murim». România liberă se întreabă, contracarând atacul absurd, cum ar trebui atunci interpretată lozinca «Iliescu, te iubim, ori învingem, ori murim», care apărea pe pancartele de la mitingurile pro FSN din Moldova. Acuzele de legionarism la adresa «Golaniei» se fac auzite până în ultima zi a Pieţei Universităţii, semn că Puterea se pregătea pentru ziua de 13 iunie.

România liberă relatează cazul societăţii Vulturul Brâncovenesc, în numele căreia au fost redactate manifeste de adeziune legionară, fără ca societatea să fi avut ştire de aşa ceva. Înscenarea este considerată a fi tipică pentru maşina de zvonuri a Securităţii încă active, în ciuda desfiinţării ei.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii a provocat o serie de solidarizări, atât din ţară (unde, în câteva oraşe, au luat naştere piete-satelit ale celei bucureştene), cât şi din străinătate. În ziua de 2 mai, studenţi de la universităţile Cambridge, Harvard, Sorbona şi Oxford se declară «golani» solidari cu studenţii din Piaţa Universităţii (Liga Studenţilor din Bucureşti se implicase deja în manifestatia-maraton, una din vocile esenţiale fiind cea a lui Marian Munteanu – mă ocup aici doar de figura acestuia în timpul fenomenului Piaţa Universităţii 1990, nu şi de involuţia sa politică ulterioară).

Oraşul Timişoara şi societatea cu acelaşi nume (care gândise Proclamaţia) susţine că în Piaţa Universităţii, începând cu 22 aprilie, s-a declanşat o nouă revoluţie (se mizează şi pe simbolismul 22 decembrie 1989-22 aprilie 1990, patru luni de la revoluţie).

România liberă anunţa că Proclamaţia de la Timişoara are peste 3 milioane de semnatari (cifra nu a fost, însă, verificată niciodată). Este de presupus că cel puţin cei care au votat Opoziţia (adică 30% din votanţii în 20 mai) vor fi semnat Proclamaţia, mai cu seamă pentru celebrul punct 8. Eugen Ionescu trimite telegramă de la Paris, declarându-se «golan academician», fapt care anulează persiflator aşa-zisa infracţionalitate a protestatarilor din «Golania», venită dinspre Putere.

Foarte cunoscută călugărita misionară Maică Tereza transmite, şi ea, mesaj de solidaritate către Piaţa Universităţii. Diferite ţări europene îşi trimit steagurile în «Golania» şi diverse ligi pentru apărarea drepturilor omului trimit, la rândul lor, mesaje de solidaritate cu Piaţa Universităţii.

Golania: fiesta şi ironie

Fenomenul Piaţa Universităţii nu a avut doar o anvergură morală, ci a constituit şi un fenomen uman aparte. La 25 aprilie, România liberă indica cifra de 30.000 de «golani» de toate categoriile (de la şomeri la universitari, de la «golan convins» la «golan manipulat»), participanţi, mai cu seamă seara, la manifestaţia din Piaţa Universităţii.

Verva devine spectaculoasă şi hibridă, într-o etalare a unor forme variate de comuniune: de la fondul Odei Bucuriei la intonarea refrenului din Imnul golanilor («Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, / Până nu vom câştiga libertatea noastră»). Se cântă Deşteaptă-te, Române şi Hora Unirii. Există chiar un fel de stratificare socială a Pieţei Universităţii, constituită din nuclee cu specific propriu, cercuri unite însă, în ciuda diferenţierii lor, prin solidaritate.

Se cântă, se parodiază, se discută, se fac acrobaţii, există şi altercaţii ori neînţelegeri. În «Golania» locuiesc atât înţelepţi, cât şi colerici, atât senini, cât şi îndârjiţi. Piaţa Universităţii este Zonă, o matrice vie, o luare în posesie a Bucureştiului (adică a inimii României) în deplinătatea conştiinţei. Iată cum arată stratificarea «zonei libere de neocomunism»: «Fiecare categorie socială îşi construieşte la demonstraţie propriul său microclimat: mitingul intelectualilor subţiri se înfăţişează ca o mondenitate, al studenţilor – ca un festival nocturn, mitingul celor foarte tineri – ca un moment disco şi mitingul ţiganilor că o minişatră transplantată în centrul metropolei» (observă un reporter de la România liberă).

Ziua, Piaţa Universităţii are un aspect oarecum dezolant (fiind locuită de greviştii foamei, bişniţari, curioşi, protestatari belicoşi ori, dimpotrivă, indolenţi), animaţia începând după-amiaza şi luând amploare din amurg până la miezul nopţii, când spectacolul se stinge de la sine. Fenomenul Piaţa Universităţii se cuvine înţeles şi că o «frondă jubilativă» desfăşurată într-un spaţiu interetnic şi intersocial, chiar dacă cercul exterior al zonei libere de neocomunism a fost vizibil populat de lume interlopă, intenţionat tolerată de forţele de ordine.

Spaţiul Pieţei Universităţii este, în acelaşi timp, unul spectaculos că decor: «Golania» îşi asumă rolul de scenă pe care se desfăşoară o propagandă caricaturală la adresa comunismului. Scenografia îşi are rolul ei: pancarte, afişe, graffitti-uri, ecran de proiecţie, confecţionate de studenţii de la Arhitectură şi Arte Plastice.

Devenise Piaţa Universităţii inclusiv un spaţiu boem? Faptul că artiştii de toate genurile (scriitori, filosofi, actori, plasticieni, arhitecţi, muzicieni, regizori etc.) îşi aflaseră un loc de creativitate spontană pledează pentru o formă de happening. Se improviză sau, dimpotrivă, se regiza persiflator după un scenariu gândit, se recitau poezii, se cântă. Toate acestea puteau fi patetic-naive, dar îşi aflau rostul lor în animarea «Golaniei» şi în libertatea creatoare generată de Piaţă Universităţii.

Luna mai, până la alegeri, reprezintă apogeul fenomenului Piaţa Universităţii, o adevărată fiesta. Se scandează «Noi suntem poporul!», minoritatea protestatară din Piaţa Universităţii dorind să atragă atenţia asupra revendicărilor susţinute în continuitate legitimă cu revoluţia din decembrie 1989. Zeci de vorbitori (din toate categoriile sociale) se perinda la microfonul din Balcon, refuzând, în discursurile lor, că România să fie condusă de foşti comunişti şi clamând o reînviere naţională fără pată.

Este criticată prezentarea deformată, la televiziune, a manifestaţiei-maraton (nu degeaba se scandează «Aţi minţit poporul cu televizorul!», cu referire şi la confiscarea revoluţiei după ziua de 22 decembrie 1989). În afară figurilor de marcă deja amintite, în Piaţa Universităţii apar Doina Cornea, Petru Creţia, Victor Rebengiuc şi alţii. Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunistă) îl aduc cântecele lui Valeriu Sterian. Participanţi la manifestaţie sunt şi reprezentanţi ai unor grupări de tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar câţiva mineri. Paleta socio-umana este extrem de nuanţata.

Este tot mai evident că Piaţa Universităţii funcţionează ca un parlament spontan al minorităţii politice din România sau că o «şezătoare» civică. Ironia este o altă caracteristică a manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Spionii Puterii, prezenţi (cum altfel), şi ei, la manifestaţie, sunt ironizaţi: unui poliţist care fotografiază clandestin i se confisca filmul, alţi infiltraţi sunt aplaudaţi. Una din atracţiile manifestatiei-maraton a constituit-o parodia că protest subtil, ca spectacol teatral la adresa clişeelor Puterii.

Astfel, câteva seri la rând, regizorul Nae Caranfil a parodiat, cu ajutorul manifestanţilor, mitinguri electorale FSN-iste sau PCR-iste, decamuflând, prin persiflare, mecanismele Puterii. Zornăitul cheilor, de pildă, era însoţit de scandarea «ţi-a sunat ceasul», subînţelegându-se că era vorba despre comunism. Se scanda cântat şi «La palatul Cotroceni canta cucuveaua, / Iliescu şi ai lui şi-au găsit beleaua», dintr-un fel de apetenţa umoristică şi persiflatoare vădită.

Provocatorii din mulţime erau aplaudaţi şi, în general, se apela la ironie şi nu la agresiune. Reprezentanţii partidelor istorice au fost invitaţi în «zona liberă de neocomunism» că «golani» onorifici «manipulaţi de conştiinţa naţională», prin aceasta fiind, din nou, ironizate acuzele şi sloganele Puterii. La 8 mai, Doinei Cornea i se înmânează Diploma de «Golan» cu numărul 1.

Categoriile de «golani» se ramifica şi nuanţează la maximum în apropierea alegerilor: «golan pensionar», «pui de golan», «golan bătrân», «golan radical», «supergolan» etc. A existat şi patetism, şi anacronism în Piaţa Universităţii, a funcţionat, uneori, chiar o limbă de lemn în sens invers, dar constantă manifestatiei-maraton, cel puţin în luna mai, au fost ironia şi spiritul parodic.

Atmosfera de feerie şi sărbătoare a fost marcată de spirit religios: preoţi şi călugăriţe vegheau în Piaţa Universităţii. Zona liberă de neocomunism era dominată, de sus, de o icoană expusă în Balconul Universităţii. S-ar putea interpreta, într-adevăr, spaţialitatea Pieţei Universităţii, că omphalos al capitalei, că operaţie deschisă pe cord împotriva comunismului, în văzul lumii, că matrice a unei libertăţi lucide. Unul din greviştii foamei va folosi o expresie foarte sugestivă, de altfel, aceea de «pământ sfinţit» de morţii din decembrie 1989.

Aşa se explică exaltarea unei alte greviste a foamei care simte în «Golania» un spaţiu al jertfei, un altar autosacrificial, singurul loc unde moartea poate fi dusă până la capăt, iar împlinirea ei ar fi o formă de mântuire: «Refuz să mai mănânc o mâncare în comunism, refuz să muncesc în comunism, refuz să respir aerul dintr-o ţară comunistă: dar refuz şi să plec în altă ţară, prefer să mor aici».

Ziariştii care vor analiza acest fenomen îi izolează pe grevişti într-un spaţiu aparte, numit «careu al foamei». Acesta este, însă, intuit că virtual careu al morţii sacrificiale. În orice caz, simbolurile religioase din Piaţa Universităţii au iritat Puterea: aşa se face că, în dimineaţa zilei de 13 iunie, când îi evacuează brutal pe ultimii protestatari şi grevişti ai foamei, poliţiştii vor «aresta» şi icoana din Balconul Universităţii, ca şi cum aceasta ar fi constituit un obiect-delict.

Greviştii foamei şi-au avut rostul lor în Piaţa Universităţii. În prima fază, le este refuzată asistenta medicală de către Crucea Rosie Romană. De-abia după ce se vor implica diferite organizaţii medicale internaţionale, Crucea Rosie Romana îşi va îndrepta atenţia asupra lor. Numărul total al greviştilor, decalat pe diferite perioade, a fost de 128.

În punctul maxim al grevelor foamei declanşate în Piaţa Universităţii, numărul este de 68 de protestatari care afirmă că vor să meargă până la capăt. La începutul lunii iunie, îngrijorarea pentru starea greviştilor foamei sporeşte.

Diferite asociaţii profesionale se declară solidare cu ultimii mohicani din Piaţa Universităţii, solicitând ajutor medical pentru ei şi conjurând Puterea să intre în dialog cu protestatarii. România liberă iniţiază ideea de ştafeta a grevei foamei, pentru a evita pierderea de vieţi omeneşti; sunt opriţi doi tineri care voiau să se transforme în torţe vii, ca formă de protest împotriva indiferentismului sau dispreţului Puterii la adresă a ceea ce se petrecea în Piaţa Universităţii.

România liberă publică o serie de scrisori deschise adresate preşedintelui Ion Iliescu, în care se insistă asupra concretizării unui dialog cu protestatarii rămaşi în «Golania». Nouăsprezece grevişti ai foamei declară că vor înceta greva dacă li se vor da asigurări că doleanţele lor vor fi îndeplinite: cererea cea mai importantă a acestora este înfiinţarea unui post privat de televiziune.

La 11 iunie, o comisie guvernamentală se întâlneşte cu o delegaţie din Piaţa Universităţii, dar tratativele eşuează.

Agora zonei libere de neocomunism

Diferiţi gazetari şi intelectuali încearcă să interpreteze sensul «Golaniei». Abordând fenomenul Piaţa Universităţii, prin feeria comuniunii ce se petrecea în centrul Bucureştiului, unii consideră că este vorba despre o «sărbătoare a conştiinţei eliberate de frică». Aşa se explică de ce spaţiul Piaţa Universităţii devine o tribună, un megafon al nemulţumirilor împotriva Puterii, un loc de defulare socio-politica, o matrice de dialog şi dezbatere, adică o agoră.

Alte voci văd în fenomenul şi în spaţiul Piaţa Universităţii o matrice «a veghei», «locul unui sfânt Remember», ca spaţiu al adevărului şi al puterii morale. Ideea de spaţiu privilegiat, imaculat, va fi intuita şi de alţi comentatori ai fenomenului, care vorbesc despre un loc al dorinţei de înnoire, o mică Europa angrenata în a oferi «spectacolul unei voinţe colective».

Este observată ideea de spectacol cu procesiuni (amintind altarele improvizate, cu lumânări, unde erau pomeniţi morţii din decembrie 1989), sesizându-se o anumită formă de sacralitate practicată în «Golania», ca spaţiu aproape religios, distinct de restul României şi de restul capitalei.

Fratricidul care avea să se petreacă în 13-15 iunie 1990 este intuit de România liberă şi revista 22 care dezbat, la un moment dat, schisma între diferite categorii sociale (muncitori şi intelighenţie), dar şi schisma între generaţiile de părinţi conservatori şi elevi/studenţi produsă de fenomenul Piaţa Universităţii.

După alegerile din 20 mai, elevi de la câteva licee bucureştene au mărşăluit pe străzile capitalei, purtând pancarte pe care scria: «Părinţi, ne-aţi vândut comunismului!», alegerile fiind considerate a fi o fraudă morală şi o trădare a revoluţiei din decembrie 1989 şi a celor care au murit atunci.

În 24 aprilie, Poliţia încearcă prima evacuare a protestatarilor, aplicând lovituri cu bastoanele de cauciuc. Sunt vânaţi, în mod aparte, «bărboşii», consideraţi, în mod vizibil, a fi împotriva Puterii (iată o tipică rămăşiţă comunistă de mentalitate). Înainte de alegerile din 20 mai, în Piaţa Universităţii erup tot soiul de provocări, chiar oferte virtuale cu armament. Prin aceste provocări se urmărea crearea unei motivaţii pentru a se interveni în forţă în contra «Golaniei».

Cum diversiunile se amplifică, manifestanţii declară într-un comunicat oficial că manifestatia-maraton nu are caracter electoral şi nu cere amânarea alegerilor, întrucât nu propune nici un candidat şi nici o grupare politică.

Opoziţia sesizează că operatorii TVR selectează, pentru a filma în Piaţa Universităţii, doar figuri suspecte de infractori. Intenţia Puterii manipulatoare este aceea de a nu prezenta nucleul real al manifestaţiei, alcătuit din foşti luptători în decembrie 1989, studenţi, intelectuali etc. La 30 mai, maşini ale Salubrităţii şi buldozere încearcă să-i evacueze pe manifestanţii nocturni din «Golania». Sunt masaţi, în jurul Pieţei Universităţii, inclusiv poliţişti, care se retrag până la urmă. În zorii zilei de 13 iunie 1990, însă, nimic nu va mai putea opri violenţa explozivă.

Revista 22 acorda, la rândul său, o importanţă aparte sloganelor din Piaţa Universităţii, sesizând umorul şi ironia demonstranţilor, dar şi luciditatea lor radicală: «Iliescu – Teoctist, / Comunist şi Anticrist», «PCR – FSN / Diferenţa unde e?», «FSN – agentura KGB», «Iliescu eşti ateu – Te va bate Dumnezeu», «FSN, FSN, du-te în URSS», «Timişoara – Bucureşti? Iliescu o păţeşti», «Români, ne credeţi numai când murim?».

Unele dintre aceste slogane fuseseră deja mediatizate în România liberă sau chiar de gazetele Puterii, altele, cele cu alură religioasă, atrag atenţia pentru întâia dată. Conţinutul acestora trimite la ideea care a fost doar intuită în Piaţa Universităţii, fără să fi fost afirmată răspicat decât rar, că «Golania» a concretizat şi un fenomen religios aparte, «eretic» – cum îl percepeau autorităţile. Biserica Ortodoxă (mă refer la ierarhii ei) nu s-a implicat în Piaţa Universităţii; în schimb Piaţa Universităţii a fost locuită şi vizitată de preoti-profeti ori de călugăriţe de veghe etc., ce şi-au asumat individual participarea în «Golania».

A funcţionat, astfel, un conţinut religios profund, acela al «Golaniei» că altar laic împotriva neocomuniştilor marcaţi de ateism, ce se instalaseră la Putere. Figura ateului Ion Iliescu era cea mai notorie, în acest caz (fiind vizibile eforturile pe care le făcea preşedintele de a poza în «credincios», pentru a fi în rând cu poporul român, care îşi redescoperise fervent credinţa după decembrie 1989). Împotriva ipocriziei credinţei oficiata din obligaţie, Piaţa Universităţii opunea o formă vie, necanonică şi, de aceea, neînţeleasă decât parţial sau aproape deloc de români.

Stelian Tănase şi Toma Roman încearcă să explice în 22 miza fenomenului Piaţa Universităţii. Cel dintâi afirma că încleştarea dintre Putere şi «Golania» este aceea dintre nouă nomenclatura (FSN intenţionând să instaureze o formă camuflată de dictatură, ascunsă după paravanul unei pretinse social-democraţii) şi cei care vor până la capăt o democraţie anticomunistă. Protestatarii din Piaţa Universităţii au intuit în FSN un avorton al revoluţiei din decembrie 1989, de aici radicalismul manifestaţiei-maraton. Stelian Tănase analizează frica din timpul ceauşismului, care a fost înlocuită, în postcomunism de «frică de libertatea celorlalţi», Puterea din 1990 făcându-se vinovată de raţionalizarea fricii prin mistificări, dezinformări, instigări la violenţă, diversiuni şi provocări. Toma Roman apelează la termenul politologic cel mai adecvat pentru confiscarea Puterii efectuată de FSN: acela de restauraţie.

Toma Roman explica mecanismul prin care FSN a uzurpat revoluţia din decembrie 1989: în vidul de putere din timpul revoluţiei, s-au regrupat foşti demnitari PCR de rangul doi (aceştia funcţionaseră în conştiinţa colectivă că dizidenţi în ceauşism) care au creat o formaţiune “monolitică” (Frontul Salvării Naţionale).

Acesta s-a simţit ameninţat de reînvierea partidelor istorice (care au fost imediat demonizate în mass-media), drept care FSN a renunţat la apolitismul clamat iniţial şi s-a constituit în partid, apelând la fosta nomenclatură de rangul doi, mercenari şi naivi manipulabili. Piaţa Universităţii s-a dorit, la rându-i, o regrupare (însă tocmai împotriva confiscării revoluţiei) a marginalilor, foşti deţinuţi politici, studenţi (care erau acceptaţi de Putere doar în ipostaza eroilor morţi în decembrie 1989), intelectualilor de elită etc.

Foarte elocvent este şi titlul unui articol de Florin Iaru, publicat tot în 22, Poporul era să fure Revoluţia Securităţii, autorul demonstrând tocmai divergenţa între uzurpatorii reprezentaţi de FSN şi Ion Iliescu, şi cei care protestează în Piaţa Universităţii, pentru a recupera revoluţia confiscată şi idealurile acesteia.

Articolele de analiză şi reportajele din revista 22 insistă pe ideea de stare de graţie şi umor din Piaţa Universităţii. Populaţia «Golaniei» nu este mitizată, ci nuanţata: sunt prezentaţi atât «iacobini», cât şi Don Quijoti, într-un ambalaj de Tienanmen bucureştean. Termenul de golan este transfigurat într-o legitimaţie de onoare, derapajul verbal al lui Ion Iliescu fiind metamorfozat într-o decoraţie.

De aici, paleta largă a termenului de «golani»: de la «golan – fost huligan», la «golan tenace» etc. Poreclele liderilor aflaţi la Putere (Ion Ilici Iliescu şi Pedro Urdemalas, adică Urzeşte Rele, cum îl numeşte Sorin Mărculescu), care râvneau să demonizeze Piaţa Universităţii, fac parte, alături de umorul debordant, dintr-un spectacol ironic.

Televiziunea vinovată mai ales pentru dezinformarea provinciei este taxată persiflator, precum mincinosul Pinocchio, mulţimea scandând: «Să îi crească nasul». Atmosfera de satiră la adresa Puterii neocomuniste, hazul, explozia glumeaţă, veselia, spiritul hazliu şi ghiduş au făcut din «Golania» un spaţiu al libertăţii creatoare, fapt observat şi comentat de gazetarii Opoziţiei.

Astfel, Piaţa Universităţii este percepută de intelighenţie ca fiind Zonă, o enclavă etică, sugerându-se sacralitatea şi legitimitatea ei morală. În centrul Zonei se află tocmai clădirea Universităţii, cetate a intelectualităţii, fortăreaţă a studenţilor, a minţilor libere, a creierelor nereeducate. Ideea de fortăreaţă spirituală va fi cea care îi va leza pe poliţişti şi mineri, aceştia intuind gherila studenţilor, nonconformismul lor de gândire, drept care Universitatea va fi nu doar asediată, ci vandalizata în 13-15 iunie 1990. Mai cu seamă ideea de universitate era cea pe care minerii simţeau nevoia să o pedepsească. 

Invazia minero-securiştilor

Cu puţin înaintea mineriadei, în 22 sunt publicate înregistrările pe banda din dimineaţa de 24 aprilie, când Poliţia încercase pentru întâia dată să evacueze violent manifestanţii din Piaţa Universităţii: termenii folosiţi sunt elocvenţi: «să intre cu bastoanele în ei», «să intre cu forţa în ei», «despicaţi-i în patru». La 13 iunie 1990, indicaţiile aveau să fie concretizate şi mai apoi (în 14-15 iunie) surclasate de mineri.

Piaţa Universităţii s-a născut din nevoia de tribună a dezamăgiţilor care nu se simţeau reprezentaţi de regimul Iliescu. Ea a încarnat o direcţie anticomunistă radicală, spaţiul “Golaniei” devenind un megafon al nemulţumirilor împotriva Puterii, o agoră. Aspectul şi conţinutul de «confrerie, cu propriile ei ritualuri, cu cântecele, sloganurile, tribunii, cu folclorul ei propriu» a făcut ca Piaţa Universităţii să-şi creeze o mitologie specifică (Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, România, cartea albă. 13-15 iunie 1990); la nivel afectiv-etic, ea a avut un conţinut de cruciadă şi de şcoală formatoare moral.

La aproape şase luni de la revoluţia din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie şi mineriada consecutivă, Puterea a recurs la aceeaşi manieră de reprimare ca şi Ceauşescu. Este posibil ca ziua de 13 iunie să fi fost intenţionat aleasă de Putere, mizându-se pe ideea de cifră fatidică şi nefastă. În atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securităţi şi ale Poliţiei, precum şi diferiţi infractori ori mercenari. Venirea minerilor (proiectaţi anume de Putere sub sigla falsă a «bunului sălbatic», aspru, dar onest, primitiv, dar drept) a fost strict legată de pedepsirea studenţilor, partidelor de opoziţie şi ziarelor care simpatizau Opoziţia, dar cei vizaţi în mod special au fost studenţii, întrucât devastatorii au avut ca ţinta fixă clădirea Universităţii.

Din perspectiva Opoziţiei, minerii din 1990 sunt nişte «creiere spălate», nişte indivizi manipulaţi, ei nemaifiind moştenitorii morali ai protestatarilor din 1977. Ceea ce s-a petrecut în timpul mineriadei din iunie 1990 a fost un fel de «fenomen Piteşti» adaptat la postcomunism, fiindcă a demonstrat ideea de fratricid, intenţionat pusă în scenă de către Putere. Fratricidul a fost nu doar moral şi psihologic, ci şi brutal fizic: morţii celei mai violente şi sălbatice mineriade din România au fost înhumaţi că neindentificati la cimitirul Străulesti.

Voi prezenta acum, pe scurt, concluziile Raportului asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, sintetizate de Grupul pentru Dialog Social şi de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki. În viziunea raportorilor, ziua de 13 iunie a constituit o înscenare a regimului Iliescu şi un «pretext cinic pentru declanşarea teroarei din 14-15 iunie» împotriva Opoziţiei şi a simpatizanţilor acesteia; «acţiunea teroristă» din cele două zile «a fost premeditată şi organizată la cel mai înalt nivel, cu participarea esenţială a Securităţii» (un rol central avându-l instigatorii).

Raportul foloseşte, la un moment dat, un termen improvizat, dar adecvat, pentru membrii represiunii din 14-15 iunie, acela de minero-securist; identitatea aceasta hibridă exprima cel mai bine amestecul de membru al poliţiei secrete de odinioară şi miner-mercenar în slujba Puterii neocomuniste.

Abuzurile şi violenţele din zilele 13-15 iunie s-au concretizat în scene de un primitivism aberant: de la maltratări variate la macularea unor simpatizanţi ai Opoziţiei prin intenţia de a urina asupra acestora, urinarea propriu-zisă pe cărţi şi în sălile Universităţii, calificarea studentelor drept «târfe» şi agresarea lor ca atare şi, în general, timorarea şi molestarea tuturor intelectualilor consideraţi «împuţiţi» şi «omorâţi» cel puţin prin batjocură. În acţiunile de maltratare, minerii au avut un fel de antrenori-mentori, proveniţi fie din foste cadre ale Securităţii, fie din aparatul poliţienesc.

Agresorii s-au manifestat şi ca jefuitori, victimelor sustrăgându-li-se bani, bijuterii, ceasuri, aparatură: acestea erau, apoi, negociate într-un fel de troc intermineresc. Mentalul minerilor a funcţionat, în acest caz, după modelul asediatorilor care, odată oraşele cucerite, treceau la jefuirea cetăţilor, violarea femeilor, uciderea bărbaţilor, incendierea locuinţelor etc. Nu trebuie uitată nici acţiunea rasistă a minerilor contra ţiganilor bucureşteni, prin invadarea câtorva cartiere din capitală, jefuirea unor familii şi maltratarea membrilor acestora.

În România, cartea albă. 13-15 iunie 1990, Mihnea Berindei, Ariadna Combes şi Anne Planche ajung la aceleaşi concluzii. Ziua de 13 iunie a constituit un uriaş «montaj» al Puterii (fiind coordonată de preşedintele Ion Iliescu şi premierul Petre Roman, alături de aceştia fiind angrenate şi figuri extrem de dubioase precum Gelu Voican-Voiculescu, instrument-calauza şi în procesul cuplului Ceauşescu, din decembrie 1989).

Discursul lui Ion Iliescu, din seara de 13 iunie, în care este folosit, de la o tribună oficială, termenul de «rebeliune legionară» şi «extremism» joacă rolul unui «catehism» pentru dogma politică a zilelor următoare. Folosindu-se, în acuzele asupra episoadelor violente ale zilei de 13 iunie, termenul legionar, se miza de fapt pe o reacţie pavloviana a inconştientului colectiv al romanilor intoxicaţi, de către comunişti, cu sintagma «rebeliune legionară», care consacrase tentativa de lovitura de stat din 1941, oficiată de către Garda de Fier.

Mineriada din iunie 1990 a fost o «operaţiune premeditată, organizată şi dirijată la scara naţională, bine orientată pe teren, şi implicând în consecinţă răspunderea totală a autorităţilor la cel mai înalt nivel». Organizatorii direcţi ai violentelor au fost Puterea (Ion Iliescu, FSN, Guvernul) şi Serviciul Roman de Informaţii, în care fusese deversată Direcţia a V-a a Securităţii. «Arta» provocărilor şi manipulării, de către fosta Securitate, a fost esenţială în violenţele din iunie 1990, mineriada fiind vizibil înrudită cu surorile sale mai mici din ianuarie şi februarie, dar şi cu schisma interetnică din martie, de la Târgu Mureş.

Cât despre mineri, violenţele comise la vedere li s-au datorat acestora în iunie 1990, dar a existat şi o violenţă comisă la adăpost de ochii populaţiei (în arest), acţionată de poliţişti şi de membrii fostei Securităţi. Aşa se face că minerii din iunie 1990 au avut diferite identităţi: mineri reali (mobilizaţi cu de-a silă de sindicate şi directori de mine), mineri recent încadraţi (majoritatea infractori reeducaţi la locurile de muncă), falşi mineri (poliţişti deghizaţi în ortaci).

Acestora li s-au adăugat poliţiştii-umbre şi civilii (securişti) călăuze. Aceasta este, deci, povestea Pieţei Universităţii în 1990, pe care nădăjduiesc că am reamintit-o celor care au trăit-o şi relatat-o pe înţelesul celor care fie au auzit câte ceva despre ea, fie afla acum pentru întâia oară care i-au fost conţinuturile morale şi legitimitatea.”