Ada Hausvater. Foto: Alexandru Matusciac

„Dacă aș fi fost terapeut, aș fi inventat tratamentul prin râs, aș fi cultivat iubirea pentru viață cu toată bucuria”. Nu a ajuns terapeut pentru că a intrat la Regie de teatru. Câţiva ani mai târziu, când a preluat conducerea Teatrului Naţional din Timişoara, în 2005, Ada Hausvater a fost cel mai tânăr director al unei astfel de instituţii. În aceşti 18 ani în care, spune, s-a dedicat „construirii acestei montări specifice intitulate Teatrul Național din Timișoara”, a continuat însă să fie şi regizor.

Am invitat-o pe Ada Hausvater la un dialog despre începutul directoratului său la Naţionalul timişorean, despre proiecte pe care le-a avut sau le are şi care, toate, au menirea de a face din Teatrul Național din Timișoara un Centru teatral internațional, despre spectacole la a căror punere în scenă lucrează, despre aducerea lui John Malkovich la Timişoara – un eveniment de primă mărime al Anului Capitalei Europene a Culturii –, dar şi despre primii săi paşi în teatru, făcuţi la 12 ani, sub îndrumarea Yvonnei Podoleanu Berthola, nepoata marii actriţe Clody Berthola, ori despre oameni care i-au marcat destinul profesional şi care au transformat-o într-un om cu un foarte dezvoltat simț al dreptului la libertate individuală, cum se defineşte.

„Totdeauna am trăit situația celui care a plecat cu un rost, să lucreze”

CV Ada Hausvater

Este absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, din Bucureşti, secția Regie de teatru (1997). Este doctor în teatru, titlu acordat în 2011 de Universitatea „George Enescu” din Iași, în urma susținerii tezei de doctorat cu titlul Sistemul de regie al lui Vsevolod Meyerhold și teatrul românesc contemporan. De la teorie la exemplificări scenice.

Primul spectacol pe care l-a regizat a fost Tigrul, de Murray Schisgall, în 1996, la Teatrul Odeon din Bucureşti, iar cel mai recent, în 2022, Casa de pe graniță, de Sławomir Mrožek, la Teatrul Naţional din Timişoara, în perioada dintre ele regizând 27 de spectacole.

Este senator de onoare al Universității de Vest, titlu acordat de senatul Universității de Vest Timișoara (2010), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii și Comunicației din Franța (2012), iar Universitatea de Vest – Facultatea de Muzică, Specializarea Artele Spectacolului – Actorie i-a conferit o Diplomă de excelență (2012).

Lumea, în general, merge dinspre provincie spre Capitală care, adesea, oferă perspective de carieră mai generoase. Dumneavoastră, doamnă Ada Hausvater, aţi făcut drumul invers. În plus, în 2005, când aţi dat examenul pentru primul mandat de director al Teatrului Naţional din Timişoara, nu aţi cunoscut pe nimeni aici în afara actorilor cu care aţi lucrat în Scrinul negru. De ce aţi lăsat Bucureştiul în favoarea Timişoarei?

N-am avut niciodată sentimentul că am lăsat Bucureștiul pentru Timișoara; de fapt, n-am renunțat la București niciodată, am rămas cu același buletin, cel al locului unde m-am născut.  Atunci când am dat concurs, în 2005, am intrat în aventura căutării cavalerești a adevărului: este sau nu imposibilă dezvoltarea unei instituții de stat? Totdeauna am trăit situația celui care a plecat cu un rost, să lucreze. Am plecat din București pentru un mandat, obișnuită fiind cu ideea de a pleca pe durata construirii unui spectacol. De data aceasta, durata a fost alta, cu mult mai lungă – și am aflat răspunsul.

În 2005 eraţi cea mai tânără femeie din România care conducea un teatru. Aţi devenit, între timp, şi cel mai longeviv director de teatru?

Ca femeie – director general, da, ca director general, nu. Există un director general de teatru  cu mult mai longeviv, dar și de altă vârstă. Cred că am avut șansa extraordinară de a deveni director general de teatru național, de instituție națională, în mod atipic, contrazicând prejudecata vârstei și a cutumei privind decurgerea acestei funcții din îndelungata experiență de teatru. Pasiunea și profesionalismul comprimă experiența, astfel încât, la 31 de ani, am putut conduce cu mult elan și dăruire, chiar succes, un Teatru Național care – deși nu la mine acasă – a devenit un loc al creației mele alături de echipa Teatrului Național din Timișoara și, de asemenea, alături de orașul pe care îl identificăm ca partenerul nostru din sălile Teatrului, prin intermediul publicului.

„Teatrul Național devine centrul teatrelor publice din Europa”

Aţi dat o nouă identitate Teatrului Naţional din Timişoara, în aceşti ultimi aproape 20 de ani de când îl conduceţi. I-aţi orientat repertoriul spre dramaturgia contemporană, aţi înfiinţat Festivalul European al Spectacolului Timişoara – adăugându-l Festivalului Dramaturgiei care avea deja o tradiţie –, aţi deschis noi săli de spectacole. Ce proiecte mai aveţi?

Într-adevăr, Teatrul Național a avut o serie de obiective sau, dacă vreți, de direcții pe care le-a urmărit de-a lungul acestor mandate manageriale. Continuitatea este importantă pentru implementarea oricărei schimbări, atât în mecanismele interne de funcționare, cât și în conștiința publicului și, la fel de important, în cea a potențialului public.

Rezultatele pe care le-ați menționat sunt răspunsul vizibil al acestor principii și e adevărat că le-am urmărit cu obstinație. Sunt, cu siguranță, cele mai vizibile, dar aș vrea să menționez și altele. Teatrul Național a construit în Parcul Industrial „Freidorf” Atelierele „Fabrica de decoruri”, o linie profesională de producție de decoruri de teatru, într-o epocă în care atelierele de producție ale teatrelor din România intrau într-un declin tot mai pronunțat. Fabrica de decoruri, gândită pe principiile fluxului de producție și, de anul trecut, echipată cu utilaje performante, are capacitatea de a asigura atât producția proprie de spectacole a Teatrului Național, cât și potențialul de a aduce venituri proprii, onorând comenzi externe de la alte teatre sau chiar utilizând-o ca spațiu de joc, cum am făcut anul acesta, în cadrul Galei UNITER, pe care am găzduit-o.

În altă ordine de idei, de-a lungul anilor, Teatrul Național a fost un real formator de profesii specifice de teatru. Dată fiind amploarea activității Teatrului Național în raport cu numărul de salariați, am completat echipa tehnică de scenă și de producție cu o serie de colaboratori care lucrează alături de angajați de ani de zile și pe care, practic, i-am profesionalizat în aceste meserii, particulare teatrului: regizor tehnic, light designer, recuziter, costumier, tâmplar, mecanic, butafor, pictor.

Spre deosebire de alte țări europene, sistemul educațional din România nu a făcut loc acestui segment de educație tehnică. Unul dintre obiectivele Naționalului este să participe la crearea lui în cadrul unui liceu sau colegiu cu profil tehnic din Timișoara.

Din altă perspectivă privind, am dezvoltat Concursul Național de Dramaturgie, pe care Teatrul Național îl construiește în siajul festivalului, bienal, de 18 ani. În această formulă, urmărim parcursul unui text nou, de la scriere până la scenariul de teatru și, în cazul textului câștigător, până la spectacol. În perspectivă, urmărim crearea la Teatrul Național a unei școli de scriere de text de teatru, o școală de scenariu de teatru pentru scriitori și regizori.

De fapt, toate aceste proiecte despre care vorbim converg într-o direcție principală, aceea de a recalibra Teatrul Național din Timișoara ca Centru teatral internațional. Acesta este sensul pe termen lung al dezvoltării FEST- FDR și al Anotimpurilor FEST-FDR, așa cum a fost programul conceput pentru anul Capitalei Europene a Culturii; sensul pe termen lung al lucrărilor care vor transforma Sala 2; acesta este motivul pentru care Teatrul Național devine centrul teatrelor publice din Europa, găzduind, între 9 și 12 noiembrie, anul acesta, Conferința Internațională a European Theatre Convention, la care sunt așteptați să participe în jur de 80 de directori de teatre, reprezentanți ai celor 44 de teatre membre din peste 25 de țări.

Sursă foto: Teatrul Naţional din Timişoara

„Prin fiecare spectacol, am aflat ceva esențial în devenirea mea”

În aceşti ani de când conduceţi Naţionalul timişorean aţi regizat 27 de spectacole. Pentru un regizor, pentru un actor, responsabilitatea unei funcţii administrative nu este însă resimţită ca o trecere în plan secund a carierei personale, ca un sacrificiu?

Cariera mea de director general al Teatrului Național din Timișoara reprezintă o componentă majoră a creației mele de regizor de teatru, referindu-se la cea mai mare parte a carierei mele. De fapt, în acești 18 ani, am continuat să lucrez ca regizor, dedicându-mă construirii acestei montări specifice, intitulate Teatrul Național din Timișoara. Distribuția a fost marea echipă a Teatrului Național, alături de care am pornit la drum acum 18 ani. Pe cei mai mulți membri ai acestei echipe, profesionalismul lor i-a păstrat alături și i-a dezvoltat. Ne-am recalibrat împreună pe noile principii și direcții cu care am deschis prima stagiune din 2005. De-a lungul timpului, aceste principii au devenit tot mai evidente, mai dense, s-au diversificat, și-au crescut rădăcini adânci în structura Teatrului și în conștiința publicului din Timișoara. A fost o opțiune corectă, etică și morală de a mă dedica profesional acestei construcții numite Teatrul Național din Timișoara, pentru timpul petrecut aici. Cred că timpul de a lucra în altă parte va sparge acest exclusivism necesar unei construcții identitare. Am lucrat doar câteva spectacole în alte teatre în acest timp, nu doar pentru că nu aveam timp, ci și pentru că am considerat că parte din răspunsul pentru care am început acum 18 ani aici, implică aceast tip de dedicație.

Dintre spectacolele pe care le-aţi montat există vreunul la care ţineţi mai mult, care vă reprezintă mai bine?

Fiecare spectacol reprezintă un moment important în viața mea. Prin fiecare spectacol, am aflat ceva esențial în devenirea mea, pentru cercetarea care înseamnă viața mea. Niciodată n-am vrut să dau sfaturi prin spectacolele mele, să fiu didactică, să țin teorii în mod profetic. (râde).

Îmi repugnă spectacolele și oamenii care le știu pe toate și pot în orice moment să turuie scolastic lecții de viață, soluții mai mult sau mai puțin premiate, adevăruri aparent general valabile, ca și când ar fi găsit rețeta magică la nefericire, la războaie sau la cancer. De aceea, aș spune că perioada directoratului din Timișoara debutează cu Scrinul negru, adaptare pe care am făcut-o după celebrul roman al lui George Călinescu, un spectacol care cercetează supraviețuirea prin individualitate, prin creație, continuând până la Hamlet – o cercetare despre cum istoria este dezghiocată și dezvoltată de oameni excepționali, să le zicem, în acest caz, prinți.

Sunt un om independent, cu un foarte dezvoltat simț al dreptului la libertate individuală, ca atare, Anna Karenina sau Maria de Buenos Aires au fost o oportunitate pentru mine de a înțelege – și eu, și cei din fața mea – că dragostea și libertatea individuală sunt sinonime atunci când dreptul la individualitate învinge. Singurătatea este o certitudine. În rest, viața individuală este mobilată de construcții obținute prin asumare și implicare. Neatingerea sinelui conduce la hrănirea și deformarea de către multe departamente, instituții și asociații cu rol social, civil a poveștilor de mai sus despre fericire, împlinire, dragoste, libertate, dreptul la exprimarea valorii etc. etc. – o expresie (și o abreviere) detestată în anii formării mele, devine astăzi un mod de a lăsa neenumerate riscurile din jur.

„Am învățat de acasă să-mi construiesc visul”

Actoria – povesteaţi – v-a plăcut încă din copilărie, eraţi în clasa a VI-a când aţi urmat primele cursuri. Ce v-a atras atunci spre lumea teatrului? Sau la început a fost o atracţie spre lumea filmului?

Mărturisesc că am învățat de acasă, cu o mamă plină de umor și imaginație, să visez, să-mi construiesc visul, să nu mă las doborâtă de realitate în admirarea frumosului, a înaltului. Eu și fratele meu am avut șansa extraordinară de a fi protejați de părinții noștri de realitatea dură a perioadei în care am crescut, de așa manieră încât am învățat – și acum aplicăm din plin – să vedem doar partea frumoasă a lucrurilor. Eu sunt sigură, de exemplu, că o floare face primăvară și atunci nu mă mai uit la iarnă și îmi asum sarcina de a construi primăvara mai departe. Noi am crescut mergând la munte, în Bucegi, unde ne imaginam toate poveștile din lume, de la întâlniri cu zâne, la istoria interbelică ai cărei martori îi sunt Carpații Orientali. Apoi Marea Neagră: era un infinit care ne invita la curaj, la libertate. Este foarte important să crești într-o familie veselă, curajoasă, iubitoare, protectoare, aș zice, absolut individuală.

Am crescut cu mult teatru în sălile bucureștene și cu mult teatru radiofonic. Niciodată nu mi-am dorit să fac film: ador întâlnirea vie, nu sunt deloc interesată de imortalizarea ei. Am făcut cursuri de actorie la 12 ani, la Școala Populară de Artă în București, am lucrat cu Ivonne Podoleanu Berthola, eram foarte mică. Am învățat să ascult și să caut sensul viu al legăturilor dintre cuvinte, multidimensionalitatea acestora, rostul și propria identitate a sunetului.

„Dacă aș fi fost terapeut, aș fi inventat tratamentul prin râs”

Nişte ani mai târziu – spuneaţi într-un interviu –, v-ar fi plăcut să deveniţi psihoterapeut, dar totuşi aţi urmat drumul teatrului. Ce a determinat înclinarea balanţei spre scenă?

Alegerea de a face regie de teatru a fost una dintre mai multe variante. Într-adevăr, eram hotărâtă ca, în cazul în care nu intru din prima încercare la UNATC, la Regie de teatru, anul următor să aleg psihologia. Dar am intrat din prima. Interesant. S-a întâmplat fără a forța nimic. Dacă aș fi fost terapeut, aș fi inventat tratamentul prin râs, aș fi cultivat iubirea pentru viață cu toată bucuria, un fel de victorie a bucuriei împotriva urii. Am intrat la Regie Teatru,  am absolvit cu o năucitoare recomandare de a duce teatrul românesc mai departe, transmisă de președintele comisiei, domnul Alexa Visarion.

Există o întâlnire sau un om care v-a marcat destinul profesional sau care vi l-a trasat imaginar?

Au fost mai multe persoane care au trecut – unele dintre ele, meteoric – prin viața mea, dar care mi-au marcat destinul. Esențial, mama care m-a încurajat să mă descopăr, să visez, să îmi construiesc propriul drum. Profesoara mea de matematică, doamna Mauna, cea care m-a împrietenit cu rezolvarea problemelor, oricât de dificile, deprinzându-ne cu metoda tatonării și a rezolvării problemei; domnul profesor de la Lacul Roșu care mi-a dat să văd All that jazz,  Anca Ovanez Dorosenko, regizor celebru al Teatrului Național din București, o lungă listă… Au fost multe întâlniri – unele minunate, unele groaznice, dar din toate am învățat enorm și m-am descoperit, ajungând la acest echilibru, în urma atâtor căutări.

Sursă foto: Asociaţia Timişoara 2023

„Lucrez la punerea în operă a proiectului Teatrul Național”

Cel mai recent spectacol pe care l-aţi regizat a fost, în 2022, Casa de pe graniţă, după Slawomir Mrožek. La ce lucraţi acum?

Lucrez la punerea în operă a proiectului Teatrul Național, acum acesta este proiectul. În rest, aș vrea să reușesc să montez în scurt timp două spectacole. Unul dintre ele este Furtuna lui Shakespeare.

Ce spectacol va fi capul de afiş la începutul stagiunii 2023-2024 a Teatrului Naţional din Timişoara?

Categoric, Exod este capul de afiș al acestui început de stagiune, spectacolul pe care Oskaras Koršunovas l-a montat la Teatrul Național. Este un spectacol care a dus acest teatru – nu doar instituția, ci pe fiecare om implicat în proiect, de la actori la echipa de la Fabrica de decoruri – la un nivel nou de înțelegere și de performanță. Este prima dată când acest regizor fabulos montează în România și m-aș bucura ca – nu doar publicul care a văzut spectacolul, el a înțeles deja – toți să aprecieze acest eveniment la justa lui valoare. Sperăm să îl putem readuce pe Oskaras Koršunovas la Timișoara și anul viitor, cu un proiect total diferit, dar cu aceeași amprentă artistică.

Împreuncă cu John Malkovich, pe scena Naţionalului timişorean. Sursă foto: Teatrul Naţional din Timişoara

„Fiecare spectacolel din Anotimpurile FEST-FDR înseamnă foarte mult pentru cultura secolului XXI”

Comedia infernală, cu John Malkovich, este, incontestabil, un punct forte al Naţionalului timişorean din programul Capitalei Europene a Culturii. Ce aţi mai aşeza lângă el?

Real, fiecare dintre spectacolele pe care le-am prezentat în Anotimpurile FEST-FDR înseamnă foarte mult pentru cultura secolului al XXI-lea. Pippo Delbono este un artist uriaș, cu o influență enormă în teatru și film în ce privește incluziunea categoriilor vulnerabile în artele spectacolului, de o forță a empatiei greu de egalat – spectacolul La Gioia a însemnat realmente un moment de istorie culturală europeană, pe scena Teatrului Național. La fel, spectacolele celebrului Romeo Castellucci – spectacolul-instalație Al treilea Reich, prezentat la finalul anului trecut, în avanpremiera Anotimpurilor FEST-FDR și Bros – au coagulat publicul în jurul a două manifeste superbe, impecabile, privind raportul dintre societate și liberul arbitru al individului. Aș adăuga și fermecătoarea Furtună a lui Alessandro Serra sau prezența extrem de onorantă a unuia dintre cele mai relevante teatre europene ale ultimelor două decenii – Schaubühne Berlin – cu răvășitorul spectacol A Girls Story, adaptare a cărții câștigătoarei premiului Nobel pentru literatură în 2022, Annie Ernaux.

Din altă perspectivă, dar la fel de „forte”, este începerea lucrărilor de extindere și modernizare la Sala 2.

Cum a apărut ideea de a-l invita la Timişoara pe Malkovich? E dificil de adus aici un actor de o asemenea anvergură?

Spectacolul a făcut parte din selecția operată de teatrologul Oana Borș pentru anul 2023, cu mult timp în urmă, când am pregătit structura festivalului, în formula dedicată anului Capitalei Europene a Culturii. Invitarea unui artist de asemenea calibru implică o responsabilitate enormă din punct de vedere financiar și organizatoric. Am intrat pe un teren pe alocuri necunoscut, în primul rând în privința finanțării. Am fost respinși de la diferitele linii de finanțare deschise în perioada respectivă din fondurile publice alocate programului Capitalei. Cu alte cuvinte, singura variantă viabilă erau fondurile din surse private, respectiv venituri proprii și sponsorizări. Dar, de obicei, sunt sponsorizate evenimente de masă, cu un număr foarte larg de spectatori, de cele mai multe ori în aer liber care asigură sponsorului maximum de vizibilitate. În cazul nostru, două reprezentații în Sala Mare a Teatrului Național totalizau circa 1200 de locuri. Cu sprijinul Asociației Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023, care a susținut campania de sponsorizare a evenimentelor din cadrul programului Capitalei, mai mulți sponsori au înțeles miza de profunzime a demersului cultural pe care îl făcea Teatrul Național. Așa cum am mai spus și în alte ocazii, contribuția financiară a sponsorilor Profi, Linde Gaz, Hamilton, Atos, Mewi, Bioclinica MyPesel și A.C.E.A., alături de partenerul Teatrului Național, Forumul Cultural Austriac, au asigurat o parte importantă din fondurile necesare realizării întregului proiect, cealaltă pare fiind completată cu veniturile din biletele încasate. Acestea au fost sursele de finanțare.

Și, odată ajunși în acest punct, aș vrea să atrag atenția asupra unui aspect legat de adevăratul profesionalism:  ca răspuns la cererea aprinsă a publicului, la solicitarea Teatrului Național, actorul american, reputata orchestră a Academiei din Viena și cele două soliste au fost de acord cu a treia reprezentație, jucând două spectacole în aceeași zi; și am văzut cu toții cât de solicitant este acest spectacol, atât din punct de vedere teatral, cât și din punct de vedere vocal și orchestral. A fost, cu adevărat, o lecție de profesionalism.

La Gala UNITER 2023, primind premiul special acordat Naţionalului timişorean pentru contribuția remarcabilă la viața multiculturală a Timișoarei. Sursă foto: Teatrul Naţional din Timişoara

„Încercăm în fiecare zi să dovedim că o societate poate să evolueze prin cultură, prin teatru”

Vă număraţi printre oamenii de cultură din Timişoara care au făcut primele demersuri publice pentru ca oraşului să îi fie acordat titlul de Capitală Culturală Europeană. După câştigarea titlului, lucrurile – cum ştim – nu au evoluat într-o direcţie bună; la scurtă vreme, fosta echipă managerială a proiectului a fost vehement contestată de zeci de personalităţi din lumea culturală, academică şi din societatea civilă din Timişoara, care îi reproşau, printre altele, îndepărtarea principalilor actori care contribuiseră la elaborarea dosarului de candidatură, au fost lungi blocaje. Proiectul, aşa cum se desfăşoară în acest an, 2023, corespunde aşteptărilor dumneavoastră iniţiale?

Teatrul Național din Timișoara a avut în toți acești 18 ani de când funcționează în această formulă managerială un scop precis – acela de a fi o platformă de comunicare prin teatru, de a fi o cutie de rezonanță a publicului său, a comunității pentru care există. Inițiativa noastră de a coagula comunitatea în jurul conceptului de Capitală Europeană a Culturii ne-a determinat să  reunim, în iunie 2011, la Sala 2, reprezentanți ai mediilor culturale, administrative, economice, educaționale, membri ai societății civile etc., și, în vara aceluiași an, să înființăm asociația care urma să elaboreze, cinci ani mai târziu, proiectul cu care a câștigat competiția. Am muncit pentru acest țel foarte mult: am încercat – încercăm în fiecare zi – să dovedim că o societate poate să evolueze prin cultură, prin teatru. Mai departe, fiecare oraș își are propria respirație, propriul ritm. Timișoara se dezvoltă în propria sa paradigmă, indiferent de incompatibilități sau de incongruențe de conjunctură, indiferent de politizarea finanțărilor sau de anvergura conceptorilor și aplicatorilor proiectului Capitalei Europene a Culturii. Timișoara este un oraș minunat, un oraș care are generozitatea de a face loc barocului și avangardei, un oraș care are generozitatea de a conține diversitatea, din toate punctele de vedere. Am crezut în acest proiect și continuu să cred în dezvoltarea Timișoarei prin cultură, în buna credință a celor care trăiesc și muncesc în spiritul unei capitale europene a Culturii.

La ieşirea din acest an în care Timişoara este Capitală Europeană a Culturii, vor fi proiecte ale Naţionalului timişorean duse mai departe, vor exista altele, noi, născute ca o continuare a unora aflate încă în derulare?

Desigur. Cum spuneam mai devreme, continuitatea este o noțiune importantă în modul nostru de funcționare. Conform legislației specifice instituțiilor de spectacol, activitatea Teatrului Național are la bază un proiect de management care acoperă cei cinci ani ai fiecărui mandat. Ne apropiem de finalul celui de-al doilea an. Cadrul evenimentelor pe care le-a conținut anul 2023 este trasat în acest proiect care a fost, desigur, particularizat în funcție de recalibrările  apărute pe parcurs și la fel este și cel al următorilor trei ani. Acest cadru este alcătuit din programe construite în funcție de mai mulți parametri, dar care au în centrul lor, toate, beneficiarul, astfel încât niciuna dintre inițiativele noastre să nu ruleze în gol, în afara destinatarului său. Repertoriul nostru are la bază exact această structură – desigur, evenimentele dedicate Capitalei Europene a Culturii au fost cuprinse într-un program special și, ca o paranteză, aș vrea să menționez că inclusiv mandatul 2016-2021 a conținut un program dedicat Capitalei Europene a Culturii, în ciuda faptului că la data elaborării proiectului respectiv, încă nu se știa dacă Timișoara va câștiga titlul de Capitală Europeană a Culturii sau nu.

Sigur că mergem mai departe cu proiectul de extindere și modernizare a Sălii 2. Sala 2, după ce se vor fi încheiat lucrările, va reprezenta cu adevărat moștenirea palpabilă, materială a Capitalei Europene a Culturii. Sper că suntem cu toții conștienți de necesitatea în Timișoara a unei săli cu adevărat la standardele funcționale și tehnice ale zilei de astăzi, de dimensiunea europeană pe care o dă un astfel de spațiu orașului, oamenilor care trăiesc, care vor trăi aici. Optimizarea Sălii 2 înseamnă mult mai mult decât un beneficiu al Teatrului Național și chiar mai mult decât un element important în infrastructura culturală a României. Sala 2 reprezintă, în primul rând – mai ales – un beneficiu pentru oameni, pentru comunitate, pentru societate în datele ei de viitor – pentru o educație făcută în spiritul culturii, prin teatru, ca artă a vieții și a cunoașterii.

Așadar, continuăm să fundamentăm – prin spectacolele din repertoriu, prin FEST-FDR, prin Sala 2, prin noua viață a Atelierelor „Fabrica de decoruri”, prin toate inițiativele noastre – acest Centru teatral european care devine, din ce în ce mai mult, identitatea Teatrului Național din Timișoara.

În urmă cu aproape zece ani spuneaţi, atât de frumos: „Trebuie să faci tot ce îţi stă în putere să încerci să nu sperii îngerii, să îi laşi să fie acolo”. Simţiţi că, până acum, aţi reuşit, că sunt tot acolo?

Da. Ei sunt acolo, da. Și, în felul acesta, pot merge mai departe fără să mă împiedic de îngâmfarea obstacolelor care se nimeresc în drum.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.