Maia Morgenstern a jucat, zilele trecute, la Teatrul Naţional din Timișoara, în spectacolul Maitreyi, alături de fiica sa, Cabiria. Două reprezentaţii – spectacole jucate cu casa închisă.

Am întâlnit-o pentru un interviu, înainte de a urca pe scenă. Am vorbit despre sentimentul pe care îl trăieşte pe scenă când joacă alături copiii săi. Despre Maitrey, dar într-o altă cheie decât cea în care vorbim mai toţi despre romanul lui Eliade. Despre ceea ce face, ca manager al Teatrului Evreiesc de Stat, pentru salvarea culturii, a tradiţiei, a civilizaţiei idiş – cu o privire în trecut, unde aflăm cauza pentru care Maia Morgenstern nu a fost învăţată de mică această limbă, deşi toţi ai ei o vorbeau. Despre proiectele la care lucrează.

„Cu copiii mei pe scenă, trăiesc generozitatea la apogeu”

Biografie Maia Morgenstern

 

Actriță de teatru şi film, cu o carieră internaţională, director de teatru, profesor în arta actorului.

2017 – Câştigă un nou mandat la conducerea Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti.

2017 – I-a fost decernat titlul de Doctor Honoris Causa Artis al Universităţii de Vest din Timişoara.

2014 – Membră în juriul Carnavalului de la Veneția.

2013 – Primește Ordinul Regal ”Nihil Sine Deo”.

2012 – Devine manager al Teatrului Evreiesc de Stat București.

2012 – Primește ”Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler”, în Franța.

2010 – Este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România.

2004 – Devine societar de onoare al Teatrului Național din Bucureşti.

2004 – Primește premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Londra, pentru rolul – mamei lui Iisus din „Patimile lui Hristos”.

2004 – Parlamentul European de la Strasbourg o desemnează „Actriţa şi Femeia anului 2003”.

2000 – Membră în juriul Festivalului de la Monte Carlo.

1998 – Membră în juriul Festivalului de la Angers.

1997 – Primește premiul „Irina Răchiţeanu Şirianu” pentru spectacolul „Dama cu camelii”.

1996 – Membră în juriul Festivalului de la Salonic.

1995 – Membră în juriul Festivalului de la Geneva.

1993 – Primește premiul Felix (European Film Awards) pentru rolul din filmul „Balanţa”

1993 – Primește premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă a anului 1993, pentru rolul Lola, din spectacolul „Astă seară: Lola Blau”.

1993 – Primtește premiul „Theatre vivant” al Radio France International pentru cel mai bun spectacol în franceză, „Teatru descompus”.

1993 – Primește „Ursul de Argint” la Festivalul Filmului de la Berlin pentru rolul din filmul „Balanţa”.

1993 – Primește Premiul Naţional „Lucia Sturdza Bulandra” pentru cea mai bună actriţă a anului 1993, pentru rolul Haya, din „Ghetto”.

1993 – Primește premiul revistei Flacăra, pentru rolul Ioana Nebuna, din „Cruciada copiilor”

1992 – Primește premiul Asociaţiei Umoriştilor Români pentru rolul din filmul „Balanța”.

1992 – Primește premiul „Les stars de demain”, la Geneva, pentru „Cea mai buna actriță” şi Premiul Criticii, pentru rolul din filmul „Balanţa”.

1990 – Primește premiul UCIN pentru rolul din filmul „Cei care plătesc cu viaţa”.

1990 – Primește Premiul Naţional „Lucia Sturdza Bulandra” pentru cea mai bună actriţă a anului 1990, pentru rolul Medeea, din „Trilogia antică”.

1990 – Primește premiul UNITER pentru cel mai bun rol feminin, Medeea din „Trilogia antică”.

1990 – Devine actriță la Teatrul Național din București.

1989 – Devine actriță la Teatrul Evreiesc de Stat.

1988 – Primește menţiune la Festivalului Naţional de Film de la Costineşti, pentru rolul Maria, din filmul „Maria şi marea”.

1985-1988 – Devine actriță la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

1985 – Absolvă Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L.Caragiale”, București, clasa prof. Dem Rădulescu

 

(Sursă biografie: www.maia-morgenstern.com)

Doamnă Maia Morgenstern, jucaţi în Maitreyi, alături de fiica dumneavoastră, Cabiria. Alături de Tudor, fiul mai mare, jucaţi din 2004. Ce simţiţi când sunteţi pe scenă alături de copiii dumneavoastră? Dacă e acesta un sentiment uşor de descris în cuvinte.

Maitreyi nu e primul spectacol cu Cabiria. Au mai fost două spectacole, muzicale. Mazl Tov… and Justice for All, unde era nevoie de vocea unei copile. Cabiria a trăit, a crescut în spiritul cântecelor de leagăn, al cântecelor pline de umor, al cântecelor evreieşti şi, atunci, adolescentă fiind, a jucat, a cântat pe scena Teatrului Evreiesc de Stat în acest spectacol. Apoi, al doilea spectacol a fost De la Caragiale la Şalom Alehem, unde a interpretat, de asemenea, un rol în oglindă, aceeaşi tipologie, şi anume, cea a puştiului, a ideii de adolescenţă, Cabiria interpretându-i pe Motl şi Spiridon.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, e un sentiment uşor descriptibil, pentru că e copleşitor. E atât de intens, încât devine foarte uşor de descris. Este generozitatea la apogeu, la absolut. Ca actori, sigur că avem egoul nostru, orgoliile noastre, ca fiecare, şi fiecare dintre  noi se vrea centrul atenţiei, fiecare are de transmis ceva, când suntem pe scenă. Dar fiind şi părintele, mama celui care ţi-e partener de scenă, lucrurile sunt contradictorii. Pentru că, pe de o parte, îi vrei cel mai bine copilului tău, mai bine decât ţi-a fost ţie, mai bine şi mai bine şi mai bine şi vrei să-l pui în valoare, vrei ca ceea ce are mai bun, mai frumos, mai intens să fie pus în valoare, iar pe de altă parte, e lupta cu egoul tău, cu orgoliile tale, nevoie ta, ca actor, de a te afla în centrul atenţiei, pe scenă.

E interesant că şi Tudor, şi Cabiria au ales să vă calce pe urme, deşi cariera dumneavoastră, care le e, iată, model, v-a răpit de lângă ei pentru destul de mult timp. Le-aţi insuflat această decizie sau a fost a lor?

Nu, decizia a fost a lor. E modul lor de a încerca să existe, să se exprime, să facă umbră Pământului.

„Maitreyi spune: «Oricum ar fi fost, ai distrus viaţa, reputaţia unei femei, în numele marii literaturi»”

Revenind la rolul Maitreyi Devi, ce v-a determinat să acceptaţi acest rol?

În primul rând, lucrul cu doamna Chris Simion şi, pe de altă parte, la fel de intens mi s-a părut curajul demersului pe care îl propune acest spectacol, şi anume cineva spune „Nu”. Deşi Maitreyi ne cucereşte, ne seduce pe toţi, ea, fiinţa, femeia, spune „Nu, în general nu a fost aşa. Şi oricum ar fi fost, ai distrus viaţa, reputaţia unei femei, în numele marii literaturi, al marilor idei şi al superbelor demersuri, tu, marele scriitor recunoscut scriitor internaţional.” Maitreyi spune „Nu, a fost un ticălos, egoist şi prefăcut.” Aaa, că nu ne pică bine să auzim chestia asta…

Şi Maitreyi Devi a venit, la aproape jumătate de secol de la apariţia romanului lui Eliade, cu o versiune a sa a acestei poveşti de iubire, Dragostea nu moare niciodată.

O fi fost aşa, o credem pe Maitreyi, dar un lucru e clar: a distrus reputaţia şi viaţa unei fete de 17 ani, şi cu asta nu te joci.

Credeţi în dragostea trăită la intensitate paroxistică, dincolo de prejudecăți, de religie, de cultură, dragoste capabilă să înfrunte timpul?

Da, cred, dar asta nu înseamnă că fiinţele nu pot fi distruse de prejudecăţi, bariere, convenţii sociale, mod de a trăi. Dar, da, cred, în acelaşi timp, că poate să existe şi o asemenea dragoste.

Ca o coincidenţă interesantă, o reprezentaţie a acestui spectacol a avut loc, în toamna acestui an, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi unde, cu exact o sută de ani în urmă, bunica dumneavoastră, Anetta, recita Umbra lui Mircea. La Cozia. „Nu uita niciodată să ne povestească / recite momentul de pe scena Naționalului din Iaşi. Era atât de mândră și fericită”, scriaţi, recent, pe o reţea de socializare. A urmat şi ea o carieră artistică?

Nu, s-a căsătorit imediat după aceea, la 17 ani, au venit copiii şi gata…

A fost soţia bunicului ucis la Auschwitz?

Nu. Vorbeam de cei din partea mamei.

„Renaşterea culturii, a tradiţiei, a civilizaţiei idiş e misiunea de onoare a Teatrului Evreiesc de Stat”

Idiş a fost o limbă vorbită în familia dumneavoastră?

Da, şi bunicii, părinţii. Dar nu cu mine.

Dar dumneavoastră cântaţi, jucaţi în această limbă…

Idiş nu ştiu de acasă. Şi mama, şi tata ştiau idiş, dar au refuzat – în mod deliberat, mi-au explicat mai târziu – să vorbească cu mine. Era o spaimă, justificată sau nejustificată. Deşi erau intelectuali de primă clasă, nişte spirite luminate şi progresiste totuşi, era o rană nevindecată în ei, şi spaima ca nu cumva – deşi nu avea nicio legătură cu modul în care vorbeau ei, o limbă română perfectissimă – să-mi facă rău. Unul dintre clişeele, dintre  stereotipiile de gândire şi de exprimare este a maimuţări un aşa-zis accent evreiesc, un aşa-zis mod de a cânta, de a rosti incorect limba română. În mentalul părinţilor era, probabil, întipărită frica – justificată sau nu – să nu cumva să se întâmple aşa ceva şi cu mine şi spaima să nu cumva să fiu batjocorită, rănită, să fiu o ţintă a unei forme de răutăţi, de agresiune din partea celorlalţi.

Interesul dumneavoastră pentru această limbă, pentru ca această limbă să nu moară e foarte mare. Teatrul Evreiesc de Stat, pe care îl conduceţi, a organizat, anul acesta, cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Idiş.

Limba idiş – care provine din limba germană, dar nu e un dialect al acesteia, ci o limbă de sine stătătoare – are mai multe dialecte. Se scrie cu caractere ebraice, are multe influenţe din limbile ebraică şi poloneză.

Ar fi păcat să moară o tradiţie, o limbă, o cultură, care au încă multe de spus, limba are tradiţie, are dulceaţă, are vorbitori în SUA şi în Anglia şi în Polonia şi în Rusia, şi, şi, şi… Ca urmare a Holocaustului, aproape au fost omorâte limba, cultura, tradiţia idiş, apoi au fost şi alţi factori ce au dat lovituri puternice. Acum putem spune că asistăm la o renaştere a culturii, a tradiţiei, a civilizaţiei evreieşti idiş. Iar sarcina aceasta este misiunea de onoare şi a Teatrului Evreiesc de Stat, care să devină un punct de plecare, să fie în centrul unui cerc al instituţiilor profesioniste de spectacol în limba idiş.

Cronicile la adresa acestui festival au fost elogioase. Cum a fost primit de public?

Cronicile au reflectat, în primul rând, efortul supraomenesc al unei echipe lipsite de multă experienţă – ne împiedicam, nu de puţine ori, în bunele noastre intenţii, buna noastră intenţie soldându-se uneori cu blocaje. Deja de la al doilea an, Festivalul de teatru, de expresie, de cultură idiş a răsărit, a explodat, s-a extins, a căpătat o dimensiune extraordinar de serioasă. Dacă în primul an îi căutam pe cei care ar putea să vină să participe, în al doilea an deja nu mai pridideam cu alesul între ofertele şi propunerile venite, care mai de care mai interesante,

Limba idiş începe să fie vorbită de din ce în ce mai multă lume. Interesul pentru teatrul evreiesc idiş, cu specificul său, cu muzica sa, cu modul de interpretare, foarte tradiţional, foarte specific – care poate fi foarte modern, uneori avangardist –, creşte.

„Sunt un spectator foarte bun, însetat să vadă şi să cunoască cât mai multe lucruri”

Aveţi o carieră, o activitate artistică impresionante. Sunteţi şi director, pentru al doilea mandat, al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti. De unde vă luaţi energia?

Habar n-am. Cred că e preocuparea pentru sufletul meu, pentru trupul meu, pentru orizontul meu cultural, pentru dezvoltarea mea, pentru a fi la curent. Sunt un spectator foarte bun, însetat să vadă şi să cunoască cât mai multe lucruri care se întâmplă în lumea teatrului, în lumea artistică. Şi atunci îmi satisfac această nevoie, această sete, informându-mă, citind, privind, citind, dar mai ales mergând la spectacole.

„Nu fac parte din rândul justiţiarilor de serviciu care au un  fel de voluptate în a sta şi a denunţa”

În urmă cu ani de zile, după lansarea filmului Patimile lui Hristos, o cronică elogiasă care vă era adresată în Los Angeles Times vă cita cu o întrebare retorică: „Ştiind că zilele noastre sunt numărate, de ce trebuie să le risipim luptându-ne unii cu alţii, omorându-ne unii pe alţii?” Pentru că în lume lucrurile par să fi involuat de atunci, că pare să fie mai multă ură, cu puseuri accentuate, v-aş ruga să treceţi de caracterul retoric şi să încercaţi un răspuns.

Nu, n-am… Aş încerca eu, la rândul meu – dar nu cred că reuşesc de suficiente ori – să nu provoc lacrimi, suferinţă. Am provocat din neatenţie, din furie, din incapacitatea de a mă stăpâni atunci când sunt provocată. Poate ar trebui să ştiu a mă stăpâni mai mult, dar nu reuşesc de fiecare dată.

Povesteaţi într-un interviu despre o scenă din Rusia, de la un azil de actori bătrâni: „Vedeai pe pereţi poze din filmele lui Eisenstein, din filme mute, ruseşti… Şi se vedea felul profund responsabil în care se ocupau de gloriile de acum apuse.” De ce la noi nu există un cult pentru marii actori, pentru artiştii ieşiţi, deliberat sau nu, din lumina reflectoarelor, având întâietate, existând în schimb o apetenţă pentru nonvaloare?

Mă raportez la ceea ce pun eu în prim-plan şi la intenţiile mele. La televizor nu mă uit, deci nu am niciun fel de frustrare şi niciun fel de ipocrizie de genul acesta. Caut a-mi stabili eu reperele, sistemul de valori, nu-mi fac din a denunţa o atitudine sau alta un prilej de a-mi alimenta şi de-mi realimenta energia negativă, ura. Îmi creez priorităţi. De exemplu, noi, la Teatrul Evreiesc de Stat, avem programe prin care mergem la căminul de bătrâni, avem spectacole pentru persoane foarte vârstince care nu se pot deplasa, care ne aşteaptă şi ne iubesc şi pentru care e o sărbătoare când ne ducem. Avem programe pentru cei defavorizaţi. Deci, nu fac parte din rândul justiţiarilor de serviciu care au un  fel de voluptate în a sta şi a denunţa.

Nu ştiu, însă, să vă răspund…

Ce proiecte de viitor aveţi?

Am de făcut şi refăcut o scenă în care am jucat rolul principal în filmul Capra cu trei iezi, regizat de un fost student de-al meu – sunt foarte mândră şi fericită.

Am nişte proiecte cinematografice pe care le aştept cu drag – unele s-au încheiat – mai mari, mai mici, din Georgia în Italia, în regiunea Basilicata. Voi da amănunte despre ele numai după ce ele vor fi finalizate. Urmează un proiect de teatru, Elixirul dragostei, şi apoi om vedea cu domnul Victor Ioan Frunză ce mai facem.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.