Asupra a două instituţii-pilon ale statului de drept, DNA şi SRI – ambele implicate, de ani de zile, în combaterea eficientă a marii corupţii, ajunsă problemă de securitate naţională, ambele apreciate şi pe plan intern, şi pe plan extern, ambele având o cotă de apreciere şi de încredere extrem de mare din partea opiniei publice – planează, de un timp, nişte semne de întrebare. Generate fie de decizii, fie de modul de acţiune al unor oameni ai acestor instituţii, fie de unele acuzaţii. Semne de întrebare care nu le fac bine imaginii publice şi care dau apă la moară delatorilor lor constanţi, din ultimii aproape zece ani de zile. Surprinzător, la ambele instituţii – profund reformate în timpul celor două mandate la Cotroceni ale lui Traian Băsescu – situaţia aceasta coincide cu finalul ultimului mandat prezidenţial al d-lui Băsescu.

Opinia publică, mai cu seamă acea parte a opiniei publice care a apreciat aceste instituţii şi reforma prin care au trecut, acea parte a opiniei publice care le-a încurajat şi susţinut permanent aşteaptă nişte clarificări în privinţa acestor semne de întrebare. Clarificări oficiale. Din partea DNA, faţă de modul de acţiune în unele anchete penale. Din partea SRI, faţă de scandaluri care au afectat, chiar şi indirect, instituţia.

În cazul DNA au apărut în ultimul timp semne de întrebare privind anchetele penale care o vizează pe Elena Udrea. Semne de întrebare care nu trebuie percepute ca fiind generate de un parti-pris politic sau altul, nici ca o antepronunţare în privinţa vinovăţiei sau nevinovăţiei acesteia, nici ca încercări de a corija imaginea publică a d-nei Udrea. Ci doar ca nedumerire generată de o privire mai atentă la ceea ce se întâmplă. Aspecte despre care o parte a presei a scris. De exemplu, ridică mari semne de întrebare graba cu care se derulează anchetele care o vizează pe Elena Udrea. Mai ales în condiţiile în care în alte dosare grele, începute de luni de zile, nu se mai aude că ar fi avansat lucrurile şi în condiţiile în care într-unul dintre dosarele care o vizează, „Microsoft”, pare că atenţia este îndreptată, de o vreme, doar asupra ei, deşi mai sunt şi alte figuri politice importante ale căror nume au fost vehiculate. Apoi, în decurs de două săptămâni, pe numele d-nei Udrea au fost emise opt cereri de urmărire penală şi de arestare, trei dintre ele în doar câteva ore. În dosarul „Microsoft”, DNA ceruse Camerei Deputaţilor încuviinţarea arestării sale, înainte ca deputaţii să fi acceptat începerea urmării sale penale – ca o paranteză fie spus, pe numele multora, al celor mai mulţi dintre cei care intră în categoria „mari corupţi”, nu au fost emise mandate de arestare pe perioada cercetării. Apoi, Parlamentul a dat dovadă de o mobilizare şi de un respect faţă de lege exemplare când a trebuit să voteze cererile de încuviinţare a arestării Elenei Udrea. Pentru una dintre cereri s-a întrunit, în situaţie excepţională, într-o duminică seara, pe cealaltă încuviinţând-o după ce, cu o zi înainte, râsese din nou în nasul Justiţiei, nevotând cererea încuviinţării urmăririi penale a senatorului PNL Varujan Vosganian. Semne de întrebare ridică şi justificarea arestării. Sunt invocate denunţuri ale lui x, y sau z, dar nu probe concrete. Nu am auzit invocate ca dovezi tranzacţii bancare, înregistrări video sau audio, bani marcaţi.

Şi asupra SRI planează, de o vreme semne de întrebare. Pe care nici instituţia, nici Comisia parlamentară de control al SRI nu eu făcut nimic să le înlăture. Unul a apărut o dată cu izbucnirea scandalului „Bica”, provocat de arestarea, în noiembrie 2014, a pro­cu­ro­rului-şef al DIICOT, într-un dosar de corupţie. Atunci, despre rolul SRI s-a vorbit doar în contextul sprijinului pe care l-a acor­dat DNA, în anchetă, nu şi despre modul în care putea opri ajungerea în funcţia de pro­curor-şef al DIICOT a unui om asupra căruia planau, cu mult timp înainte de numirea sa în funcţie, sus­piciuni de implicare într-un caz de mare corupţie. Luni de zile s-au făcut doar speculaţii în privinţa rolului pe care SRI l-a jucat, pentră că era întrebarea: dacă a ştiut, de ce nu a spus sau cui a spus? Abia anul acesta, în februarie, un membru al Comisiei de control al SRI, senatorul PSD Daniel Savu, declara, şi asta doar în urma unei întrebări adresate de un post tv, că SRI a ştiut, în momentul numirii la DIICOT a Alinei Bica, despre mafia în care intrase aceasta, dar că nu l-a informat pe şeful statului. De ce? Nu s-a mai pierdut nimeni în explicaţii. Un al doilea semn de întrebare a apărut o dată cu acuzele lansate, la finalul lunii ianuarie, de Elena Udrea.  Acuzaţii care dinamitează instituţia la vârf. Jumătatea de vârf rămasă după demisia intempestivă şi neexplicată, de la finele lui ianuarie, a lui George Maior. Acuzaţii care nu vizează instituţia în sine, ci o persoană de la vârful său, dar care fac ţăndări imaginea întregului serviciu, imagine pe care şi-o construise în ultimii opt ani, cu sprijinul şi încurajarea fostului preşedinte Traian Băsescu. Nu se ştie dacă acuzaţiile aduse acum de Elena Udrea generalului Florian Coldea sunt reale sau nu. Nu se ştie dacă nu sunt efectul unei ieşiri nervoase a d-nei Udrea – cauzată de cercetările DNA în cascadă pe numele său şi, cum spuneam, derulate cu o grabă suspect – sau dacă lansarea acestor acuzaţii nu e cumva parte a unui scenariu abil, atent orchestrat, în care problemele penale ale d-nei Udrea, care, în unele cercuri, erau văzute ca iminente încă din toamna anului trecut, au fost luate în calcul doar pentru a fi fructificate. Adică, pentru ca prin intermediul lor, la un moment dat, să fie deconspirate informaţii sau lansate acuzaţii la adresa d-lui Coldea. Acuzaţii pe care alţii nu şi le-ar fi putut asuma. Făcând obiectul unui denunţ penal şi ducând spre trafic de influenţă şi scurgeri de informaţii, deci ducând în sfera penalului, aceste afirmaţii publice impuneau o clarificare urgentă. Nu a dat-o nici Parlamentul – Comisia de control neconsiderând necesar să dea detalii publice după audierea d-lui Coldea. Nu le-a dat nici Justiţia. DNA a anunţat doar că Elena Udrea nu s-ar fi prezentat, în ziua citării, să dea declaraţii în acest sens. Deci, momentan, doar semne de întrebare şi supoziţii.

În momentul de faţă, însă, nouă, celor care nu avem acces la informaţii din interior, ceva ne scapă din ceea ce se întâmplă. Un ceva care, rămas nelămurit într-un fel sau altul, naşte inevitabil o întrebare: cine şi ce urmăreşte de fapt prin ceea ce se întâmplă, prin aceste tăceri care riscă să facă ţăndări imaginea a două instituţii etalon în ultimii ani, decredibilizându-le?

Articol publicat şi în Revista 22.