Sursă foto: Harvard University

Provine dintr-o veche familie de aristocrați ardeleni, medici din generație în generație. Destinul și timpurile au întrerupt, însă, această tradiție de familie și l-au „așezat” pe un alt drum profesional. „Istoria artei a fost, în ceea ce mă privește, un fel un accident (cred că fericit). Studiul istoriei artei oferea în România anilor `60-`70 ai secolului trecut iluzia unei libertăți pe care contextul politic de atunci nu ar fi permis-o altcumva”, spune Victor Ieronim Stoichiță, critic și istoric de artă de anvergură internațională. 

Plecat din România, la începutul anilor `80, când „totul a devenit insuportabil și absurdul totalitar a atins culmi vertiginoase”, a predat Istoria Artei la Universitatea din München, apoi, de aproape 30 de ani, este profesor la Universitatea din Fribourg fiind, în tot acest timp, invitat să conferențieze la Sorbona, Göttingen, Frankfurt, Harvard, Collège de France.

L-am invitat la un dialog despre cea mai recentă carte a sa (Despre trup, Humanitas, 2020), despre felul în care operele de artă pot fi „citite” și de către profani, despre anii petrecuți în România, între întoarcerea de la Roma și plecarea la München, și primii ani de exil, despre experiența Școlii de la Păltiniș și întâlnirea cu Constantin Noica, dar și despre România, țară la a cărei cetățenie nu a renunțat.

„Arta este, într-un anumit sens, un ținut al fantasmelor”

CV Victor Ieronim Stoichiță

S-a născut la Bucureşti, la 13 iunie 1949.

A abosolvit studii universitare la Bucureşti, Roma (licenţă în Istoria artei) şi Paris (doctorat de stat).

A fost asistent la Catedra de Istoria şi teoria artei a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1973-1981) şi la Institutul de Istorie a Artei al Universităţii din München (1984-1990). A fost profesor invitat la diferite universităţi, printre care Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008). A fost, de asemenea, cercetător asociat la diferite instituţii de cercetare (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/Los Angeles, Wissenschaftskolleg zu Berlin, Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma, Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington). Din 1991 este profesor la Universitatea din Fribourg (Elveţia).

În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain.

Din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene („Dei Lincei“), iar din 2014, membru al Academiei Europene. În 2014 a fost titularul Catedrei anuale a Muzeului Luvru şi i-a fost conferit titlul de „Chevalier des arts et des lettres“ al Republicii Franceze.

A publicat Simone Martini, Meridiane (1975), Ucenicia lui Duccio di Buoninsegna, Meridiane (1976), Pontormo şi manierismul, Meridiane (1978) şi Humanitas, (2008), Mondrian, Meridiane (1979), Georges de La Tour, Meridiane (1980), Creatorul şi umbra lui, Meridiane (1981) şi Humanitas (2007), L’instauration du tableau. Métapeinture à l’aube des Temps Modernes, Méridiens-Klincksieck, Paris (1993) (trad. rom. Meridiane, 1999; Humanitas, 2012), Efectul Don Quijote, Humanitas, (1995), Visionary Experience in the Golden Age of Spanish Art, Reaktion Books, Londra (1995) (trad. rom. Humanitas, 2011), A Short History of the Shadow, Reaktion Books, Londra (1997) (trad. rom. Humanitas, 2000, 2008), Goya. The Last Carnival (în colaborare cu Anna Maria Coderch), Reaktion Books, Londra (1999) (trad. rom. Humanitas, 2007), Ver y no ver, Siruela, Madrid (2005) (trad. rom. Humanitas, 2007), The Pygmalion Effect: from Ovid to Hitchcock,The University of Chicago Press, Chicago (2008) (trad. rom. Humanitas, 2011), Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice, Humanitas (2013), L’image de l’Autre. Noirs, Juifs, Musulmans et „Gitans“ dans l’art occidental des Temps Modernes, Hazan, Paris (2014), Oublier Bucarest. Un récit, Actes Sud, Arles (2014), Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei, Humanitas, (2015), Imaginea Celuilalt. Negri, evrei, musulmani și țigani în arta occidentală în zorii epocii moderne, 1453-1800, Humanitas (2017), Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, Humanitas (2020).

(Sursă CV: Humanitas)

Cel mai nou volum al dumneavoastră, domnule Victor Stoichiță, Despre trup, a apărut de câteva zile la Humanitas, în seria de autor. Cum s-a născut ideea de a face această cercetare elaborată a reprezentării corpului uman în artă?

Ideea e veche, dar corespunde și intereselor prezente de câtva timp în așa-numitele științe umane. Acum câteva decenii a avut loc în acest domeniu  o răsturnare în discursul despre om. Dacă în mod tradițional credeam că „avem” un trup, a apărut dintr-o dată necesitatea unei reformulări radicale: nu avem un trup, ci suntem trup. Sau mai precis: suntem și trup. O istorie a reprezentării artistice capabilă să abordeze această reorientare a devenit necesară, și eu însumi m-am confruntat cu ea într-o serie de conferințe care au avut loc la Universitatea din Chicago, acum aproape douăzeci de ani, și din care a rezultat o carte, apărută inițial în Statele Unite și apoi în traducere românească la Humanitas în 2011, sub titlul Efectul Pygmalion. Câțiva ani mai târziu am reluat problema în cadrul seminarelor pe care le-am organizat împreună cu colegul meu Tom Cummins, la Harvard, și în care ne-am oprit în mod special asupra a două aspecte, relativ contrastante, ale reprezentării artistice în Renaștere și în Baroc: corpul sfinților și corpul regilor. Actuala carte, intitulată lapidar Despre trup, reprezintă un alt palier al unei cercetări care se află încă în curs.

Abordați în capitolul al III-lea al cărții tema fantasmelor, a spiritului pur în artă. Totuși, titlul acestui capitol, Fantasme, care se regăsește și în subtitlul volumului, intrigă într-o oarecare măsură prin alăturarea termenilor „corp” și „fantasme” care,  în aparență, nu au nimic în comun, nu converg…

Doar în aparență, desigur, căci putem vorbi despre o „imagine imaterială a trupului material”. Leonardo da Vinci a văzut-o, desigur, și a pictat-o ore întregi pe Mona Lisa,  soția lui Francesco del Giocondo, dar ceea ce ne-a lăsat nouă nu e o femeie, ci o închipuire. Arta este, într-un anumit sens, un ținut al fantasmelor.

„Nu e nici mai greu, nici mai ușor a te scufunda într-un tablou decât a te pasiona de un roman”

Spuneați cândva că, pentru a ne bucura de o imagine, „trebuie să fim, înainte de toate, capabili de a o «citi».” „Cititul” operelor de artă se poate afla și la îndemâna oamenilor care vizitează muzee, dar care nu au nici studii de istoria artei, nici o listă consistentă de lecturi de specialitate care să-i ajute să contextualizeze o lucrare sau opera in integrum unui artist? Cum putem deprinde, ca profani, „cititul” unei opere de artă?

Lucrul care primează este aici interesul. Se presupune că acesta nu-i lipsește celui cel care intră într-un muzeu. Dar pentru a citi o carte nu ajunge să o deschizi, ci trebuie cel puțin să stăpânești alfabetul. Or, nimeni nu se naște învățat. Alfabetul artistic se învață și e una dintre misiunile școlii să ne pună la dispoziție abecedarul. Aș dori să spulber iluzia că acest abecedar este un obiect rezervat elitelor sau că învățarea limbajului vizual ar fi  întreprindere spinoasă, ba chiar imposibilă. Cred că la urma urmei nu e nici mai greu, nici mai ușor a te scufunda într-un tablou decât a te pasiona de un roman. Trebuie doar să înveți alfabetul și… te lași, ca sa zic așa, furat.

„Studiul istoriei artei oferea, în România anilor `60-`70, iluzia unei libertăți”

Proveniți dintr-o familie de medici – și părinții, și bunicii. Ce v-a determinat să întrerupeți această tradiție de generații pentru a urma studii de Istoria artei?

Părinții mei nu m-au îndemnat în niciun fel să le urmez pașii, dar în același timp au fost cam neliniștiți de hotărârea mea de a studia istoria artei. Pasul meu și permisivitatea lor se explică prin faptul că ei înșiși aveau o cultură artistică foarte bună – un fapt destul de frecvent pe atunci în lumea medicală. Dar istoria artei a fost în ceea ce mă privește un fel un accident (cred că fericit), interesele mele fiind pe atunci (ca și acum, de altfel) deopotrivă literare și filosofice. Studiul istoriei artei oferea însă în România anilor `60-`70 ai secolului trecut iluzia unei libertăți pe care contextul politic de atunci nu ar fi permis-o altcumva.

„Daimon-ul meu a fost mai puternic decât Costel”

Cum ați reușit, în 1968, să obțineți bursa pentru Universitatea din Roma? Proveneați dintr-o familie de aristocrați – deci, „dușmani ai poporului” în viziunea regimului comunist – și, mai mult, unul dintre bunici, eminentul medic și universitar Victor Papilian, fusese condamnat politic la 10 ani de temniță, pentru „vina” de a fi adept al „ideologiei burgheze” și de a fi avut o „atitudine refractară ideilor socialiste”.

De fapt nu „am obținut” această bursă, fiind vorba mai degrabă de un alt accident fericit al vieții mele. Vreau să spun că nu m-am zbătut pentru ea, ci mi-a picat – dacă permiteți –  mie și colegilor mei, care au beneficiat de o șansă similară, oarecum din cer, într-un context în care țara voia sa dea dovadă de deschidere. Anul 1968 a fost unul de excepție în întreaga Europă, iar pentru țările din Est el a fost marcat de Primăvara de la Praga și de semnele unei destinderi din păcate efemere. Am avut norocul de a putea beneficia de această relativă destindere, care a alimentat iluziile unei întregi generații și povestesc în cartea mea Despărțirea de București toată istoria, nelipsită de aspecte tragi-comice, ale acelui concurs național care includea din fericire, în afară de vreo sută de burse rezervate disciplinelor științifice, și… o bursă de istoria artei.

Ați intrat însă, în mod previzibil, în colimatorul Securității. Vorbiți în Despărțirea de București despre securistul Costel, cel cu șosete verzi. Care a fost reacția Securității după ce ați refuzat colaborarea? A avut acest refuz repercusiuni asupra dumneavoastră, a familiei?

Nu pot ști prea bine care a fost reacția Securității. Știu însă care a fost reacția mea. Știți, filosoful Socrate povestea că, ori de câte ori trebuia sa ia o hotărâre esențială, se lăsa sfătuit de un fel de duh care-l însoțea nevăzut – în elină poartă frumosul nume de daimon.   În situația pe care o evocați, mi se cerea în mod evident un preț prea mare și, ca să vorbesc socratic, daimon-ul meu a fost mai puternic decât Costel. Evoc toate acestea în amănunt în Despărțirea de București. Pe scurt, pentru mine bursa, acordată printr-un concurs destul de dificil, era ca și pierdută și, cum eram în pofida vârstei destul de realist,  mi-am luat ca să zic așa adio de la o iluzie. Era ca o trezire bruscă dintr-un vis. Dar odată povestea clasată interior drept o pură si simplă închipuire, trezirea era, cât ar fi fost ea de tristă,  suportabilă. Mai bine un vis spulberat decât un coșmar fără sfârșit!

Cât despre repercusiuni, aparent nu le-am perceput, dar nu mă îndoiesc că atât eu, cât și familia mea am rămas în continuare suspecți în ochii autorităților. A fost desigur un miracol faptul că în pofida reticenței mele am putut onora o bursă „obținută” cum spuneam prin concurs. Mă întreb și acum dacă nu a fost cumva – o să râdeți – Sfântul Socrate care m-a ajutat, de acolo de unde sălășluiește el!

„Trăiam cu convingerea că, în pofida  unui regim absurd, puteam fi cu mult mai util în țara mea decât aiurea”

A trecut o destul de lungă perioadă între prima dumneavoastră ieșire în Occident, la Roma, unde ați obținut licența în Istoria artei, și plecarea, în 1983, ca bursier Humboldt, la Universitatea din München. În acel timp v-ați resemnat cu ideea rămânerii în țară ori ați trăit cu speranța că va apărea momentul, șansa să puteți pleca?

N-aș pune problema în termeni de „resemnare”  și „speranță”. Anii petrecuți în România între licența de la Roma și plecarea mea la München, ca bursier Humboldt, au fost ani dificili, dar și deosebit de interesanți și fertili. Ei au fost urmarea unei decizii liber asumate. Pe scurt trăiam cu convingerea că, în pofida  unui regim absurd, puteam fi cu mult mai util în țara mea decât aiurea. Asta până în momentul în care totul a devenit insuportabil și absurdul totalitar a atins culmi vertiginoase.

„Păltinișul era singura cale de supraviețuire intelectuală într-un context aberant”

Înainte de plecarea în Germania, în anii 70 ați fost membru al Școlii de la Păltiniș. Când și cum l-ați cunoscut pe Constantin Noica?

Tresar întotdeauna când aud vorbindu-se despre „Școala de la Păltiniș”. Pentru mine Păltinișul a fost mai degrabă o „anti-școală” sau, dacă vreți, o ucenicie a gândirii libere în contextul  fertil al gândirii europene.

Pe Noica îl cunoscusem ca student, dar după o primă vizită în apartamentul lui din Berceni, nu  am îndrăznit să-l mai deranjez. Nu mă simțeam pregătit. Peste câțiva ani, Noica l-a întrebat pe Andrei Pleșu despre mine. A început atunci aventura noastră păltinișeană, pe care Jurnalul lui Gabriel Liiceanu a transformat-o într-un mit. Pentru noi, atunci, era vorba de singura cale de supraviețuire intelectuală într-un context aberant.

Care este cea mai importantă lecție pe care v-ați însușit-o atunci? Aceste întâlniri cu Constantin Noica și-au pus amprenta asupra formării dumneavoastră, asupra carierei viitoare?

Noica ne-a învățat sa ne despărțim de contingent până la punctul în care dezimplicarea din prezentul concret (fie el politic sau personal) devenise la nivel existențial amăgitoare. Asta desigur din punctul de vedere al unui tânăr de treizeci de ani care vroia, înainte de toate, să trăiască cu adevărat liber. Păltinișul a fost  superb, dar utopic. Nu văd cum aș fi putut supraviețui fără acea experiență în acei ani de demență totalitară, dar la un moment dat îmi devenise clar că era vorba, în condițiile de atunci ale României, despre un proiect imposibil. Amprenta culturală a lui Noica a dăinuit, însă (parcă îl aud și acum : „…puțină germană, puțină greacă, puțin Kant, puțin Hegel…”) și lecția circumscrierii contingentului, asimilată și redimensionată conform propriului meu cod genetic, așijderea. În acest cod genetic și cultural noțiunea însăși de „carieră” e accidentală. O carieră aparent splendidă poate fi o nenorocire la nivelul armoniei personale, așa cum  una aparent eșuată  poate fi plină de învățăminte și, ca atare, îmbogățitoare.

Când ați plecat din România, știați că nu vă veți mai întoarce sau decizia rămânerii în Occident a fost luată ulterior?

Știam foarte bine că nu mă voi mai întoarce. Noica a știut și cred că a fost dezamăgit.  Dedicația pe care mi-a scris-o pe Devenirea întru ființă, care tocmai apăruse, o arată. E o dedicație frumoasă, dar tristă.

„România este țara în care m-am născut și limba română este patria mea lingvistică”

1994 este anul în care v-ați reîntors în țară, pentru prima dată după plecarea la München. Cum au fost acei primi ani de exil?

Nu au fost ani ușori, dar fiind vorba încă o dată  de o decizie liber asumată, greutățile mi s-au părut firești. Nu le voi înșira acum. În esență a fost o perioadă de mare intensitate atât pe plan personal (întemeierea unei familii, nașterea a doi copii), cât și pe plan profesional. Timp de vreo zece ani am asimilat enorm și m-am confruntat cu noul statut al profesiunii, pe care am avut șansa de o putea continua. Contextul fericit al bursei Humboldt, noi maeștri și noi colegi – toate acestea m-au ajutat enorm în aventura de a mă redefini.

Deși plecat de o viață din țară, nu ați renunțat la cetățenia română și reveniți aici periodic. Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

România este țara în care m-am născut și limba română este patria mea lingvistică.

Dar „acasă” unde este pentru dumneavoastră? În România, unde au rămas cei pe care îi evocați în splendidul volum Despărțirea de București, sau în Elveția, unde trăiți, unde vă este familia?

Dați-mi voie să vă răspund cu un citat din Hugo de Saint-Victor. Parțiala coincidență onomastică e aici, desigur, absolut întâmplătoare, fiind vorba despre un învățat din secolul al XII-lea). Citatul l-am folosit de altfel și în una dintre ultimele mele cărți (Imaginea celuilalt. Negri, evrei, musulmani si țigani în arta occidentală…). Iată deci citatul:

„ Este plăpând cel căruia  patria îi mai este încă dragă; este puternic cel care are ca patrie întregul pământ, iar desăvârșit este cel pentru care lumea întreagă este un exil”.

Nu pot să vă spun unde îmi este cu adevărat locul în acest labirint de alternative. Vă las să ghiciți.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.