Până la finalizarea anchetelor interne și, posibil – sau așa ar fi de așteptat – a uneia în justiție, concluzia după tragedia de la Caracal este că avem instituții de siguranță națională cu mari probleme de funcționalitate, probleme cauzate și de oameni, neprofesioniști sau indolenți, și de legi făcute parcă să favorizeze nu oameni aflați în situații limită, ci infractori.

Povestea pe scurt: o adolescentă, sechestrată de un psihopat, reușește să apeleze numărul de urgență 112 și să ceară ajutorul Poliției. Este joi, 25 iulie 2019, ora 11. Lansează trei apeluri, în decurs de cinci-șase minute, dar nu reușește să ofere informații elocvente despre locul în care se află. În încercarea de a obține informații clare, operatorul 112 încearcă ulterior, de nouă ori, să reapeleze numărul, dar la toate aceste apeluri intră mesageria vocală. Ceea ce și pentru un novice ar fi fost un indiciu că victima ar fi putut fi surprinsă de agresor apelând Poliția și că este în mare și iminent pericol. Poliția Caracal reușește într-un final să identifice locația, dar cere mandat de percheziție după mai bine de 12 ore de la apelul prin 112, adică a doua zi, 26 iulie, în jurul orei 2.30, după cum spune procurorul general al României. La ora 3 Judecătoria Caracal emite mandat, dar cum legea spune că perchezițiile se fac cu program, între ora 6 și ora 20, polițiștii așteaptă în fața porții… În timp ce în spatele ei era ucisă fata care le ceruse ajutorul și care murise așteptându-i să vină să o salveze. Surse citate de presa centrală spun că vecinii ar fi alertat  și ei 112 în jurul orei 4, că la locul faptei au ajuns echipaje de poliție și că din curte se auzise vocea fetei cerându-i criminalului să-i cruțe viața: „Lasă-mă, că mă omori”… Nici polițiștii din echipajele de intervenție, nici şefii lor care i-au coordonat nu par să fi ştiut sau, dacă au știut au ignorat, faptul că în cazuri de urgenţă, când este pusă în pericol viaţa unui om, legea le permite intervenţia în forţă, fără mandat judecătoresc, la orice oră. Inclusiv Constituția României prevede, la art. 27, Inviolabilitatea domiciliului, că se poate intra pe proprietatea cuiva și fără mandat, dacă e vorba despre înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, iar perchezițiile pot fi făcute și noaptea când e vorba despre infracțiuni flagrante. La percheziție, adică după ora 6, când reușesc să intre în imobil, polițiștii realizează că fata a fost ucisă și că agresorul pare să fie criminal în serie. Câteva ore mai târziu, când cazul ajunge în presă, Poliția română, fără să-și asume nicio responsabilitate, arătă cu degetul acuzator spre STS, administratorul tehnic al sistemului 112, menționând că nu au găsit imobilul la timp pentru că le-ar fi fost indicată o locație greșită. La rândul său, STS face precizări, comunicând, imediat după aceea, că nu acest acest serviciu identifică locul telefonului și celula operatorului de telefonie prin care se efectuează apelul, că aceste informații sunt date de către furnizorul reţelei publice mobile de telefonie la iniţierea apelului, fiind disponibile la nivelul operatorilor și dispecerilor implicați în gestionarea cazului. Iar de aici încep anchetele interne, pentru a stabili cine se face vinivat de această situație halucinantă.

Până la finalizarea anchetelor interne modul de acțiune al polițiștilor, care au așteptat ore în șir pentru a intra în casa criminalului, arată ori incompetență crasă – ca un efect şi al modului în care o parte a noilor generaţii de poliţişti trec prin şcoală, inclusiv prin Academia de Poliţie, unde colcăie impostura, unde doctoratele plagiate sunt la ordinea zilei, permiţându-le unor nulităţi să ajungă la catedră şi să producă, la rândul lor, neprofesioniști de a căror pregătire depinde siguranța și viața oamenilor – ori indolenţă criminală. O eventuală aducere în discuție a unui al treilea motiv pentru care nu au intervenit, și anume timorarea, nu ține. Un om al legii, pus în fața unei situații-limită în care are de ales între a salva viața unui om și a-l lăsa să moară, alege indiscutabil prima variantă, indiferent de riscurile la care s-ar expune din punct de vedere al unei eventuale anchete interne, generate de o lege care intimidează instituțiile de aplicare a legii.

Articol publicat și în Puterea a Cincea.