În ciuda campaniilor menite să schimbe prejudecăţi şi mentalităţi, dar şi a tentativelor de debirocratizare, în Timiş, ca de altfel, în majoritatea judeţelor, numărul de copii adoptaţi pe plan intern rămâne scăzut în raport cu minorii aflaţi în centre de plasament sau daţi în grija asistenţilor maternali. Totuşi, în Timiş un aspect îmbucurător este faptul că numărul adopţiilor interne este în creştere, iar numărul cazurilor de abandon, în scădere.

180 de cazuri cu risc de abandon

Deşi există încă mii de cupluri din România care îşi doresc mai mult decât orice un copil, chiar şi în judeţe dezvoltate din punct de vedere economic, aşa cum e Timişul, continuă să se manifeste fenomenul riscului de abandon în maternitate a unor copii, în marea majoritate a cazurilor fiind vorba de cazuri sociale – mame singure, foarte tinere, din familii cu posibilităţi materiale reduse.

Astfel, şi anul trecut 15 copii au fost declaraţi părăsiţi în unităţile sanitare, 11 din aceştia fiind daţi în plasament, şi doar unul fiind externat în familia naturală. Numărul de cazuri de risc de abandon a fost însă mult mai mare, conform Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, fiind instrumentate 180 cazuri cu risc de părăsire la nivelul unităţilor

sanitare din judeţ şi zece cazuri de gravide aflate în situaţie de risc, iar în 127 de cazuri s-a reuşit menţinerea copilului în familie, însă probabil că, în unele situaţii, este doar o chestiune temporară, minorii ajungând până la urmă tot în centre de plasament.

Pentru a se reduce cazul de „copii ai nimănui”, tot anul trecut în Timiş au fost consiliate şi sprijinite în realizarea demersurilor pentru înregistrarea naşterii copilului un număr de 86 de mame sau familii, ai căror copii s-au aflat în risc de părăsire în spital, cu privire la dreptul copilului la identitate şi importanţa întocmirii certificatului de naştere.

Totuşi, un aspect îmbucurător remarcat de către DGASPC Timiş este că „numărul copiilor părăsiţi în unităţile sanitare a scăzut (de la 42 în 2013, la 15 în 2014), aceasta şi ca urmare a consilierii gravidelor sau mamelor cu risc de părăsire copil.”

Tot mai multe familii de români îşi doresc să adopte un copil

Un alt lucru de natură să dea speranţe este creşterea numărului familiilor de copii dornice să adopte un copil. Anul trecut au fost încredinţaţi în vederea adopţiei, în Timiş, 45 de copii (cu 18 mai mult faţă de anul 2013) şi 48 de copii au fost adoptaţi prin sentinţă civilă definitivă şi irevocabilă. Totuşi, numărul rămâne unul scăzut în raport cu sutele de copii din centrele de plasament din judeţ. Pe parcursul anului trecut au fost depuse un număr de 103 de cereri de atestare (creştere cu 27 faţă de anul 2013), au fost realizate 127 de informări prealabile în vederea adopţiei (creştere cu 15 faţă de anul 2013), au fost atestate sau reatestate ca apte să adopte un copil 84 de persoane sau familii  şi au fost instrumentate un număr de 240 dosare ale copiilor al căror plan individualizat de protecţie are finalitate adopţia (creştere cu 120 faţă de anul 2013).

Totodată, anul trecut, au fost depuse pe rolul instanţei 229 de dosare vizând deschiderea procedurii adopţiei interne (o creştere cu 130 faţă de anul precedent),  221 de copii au fost integraţi în etapa de potrivire teoretică şi practică cu familii din Timiş şi din celelalte judeţe, (cu 104 copii mai mult față de anul 2013) şi s-au finalizat cu propunere de încredinţare în vederea adopţiei 21 potriviri (creştere cu 14 faţă de anul trecut – 10 în judeţul Arad, un caz în judeţul Hunedoara, şapte în judeţul Caraş Severin, două cazuri în judeţul Maramureş şi un caz în judeţul Argeş).

O alternativă la haosul adopţiilor internaţionale

Orice indicatori în creştere, oricât de modeşti, legaţi de adopţia internă, sunt îmbucurători, raportaţi la faptul că reprezintă o alternativă fiabilă şi mult mai potrivită faţă de haosul reprezentat de adopiile internaţionale din anii de dinaintea interzicerii acestei forme de adopţie în România.

În anul 2001, după ani de adopţii internaţionale fără control, în România se instituia un moratoriu privind interzicerea adopţiilor internaţionale, parţial valabil şi azi, după ce mai mulţi raportori ai Parlamentului European criticau dur ceea ce numeau ei „traficul cu copii” şi faptul că nu s-au luat suficiente măsuri pentru a se controla acest fenomen. Retrospectiv, în urmă cu mai bine de opt ani, într-un acces de autocritică, reprezentanţii cu competenţe în domeniu ai statului român recunoşteau cu mai multă sau mai puţină seninătate că se întreprind demersuri pentru găsirea a peste 1.300 de copii adoptaţi internaţional între 1997 şi 2005, deci chiar şi după instituirea moratoriului care interzicea adopţiile internaţionale. Despre aceşti copii statul nu mai ştie nimic.

Cam tot pe atunci, fostul Parchet Naţional Anticorupţie anunţa că verifică peste 150 de dosare de adopţii internaţionale, în care existau suspiciuni mari de încălcare a legislaţiei în vigoare, fiind puşi sub anchetă inclusiv magistraţi şi funcţionari cu competenţe directe în intermedierea acestor adopţii. Din păcate, această anchetă, demarată în forţă la un moment dat, nu a dus la niciun rezultat concret, în condiţiile în care eventualele fapte penale deja sunt sub spectrul prescrierii. Deranjate cu vreo întrebare nu au fost nici multe din ONG-uri care au intermediat acest gen de adopţii şi care s-au desfiinţat imediat după instituirea moratoriului din 2001, deşi ar fi putut să-şi continue activitatea, încurajând adopţiile interne. Dispariţia lor subită arată faptul că, sub masca filantropiei, o bună parte din ele erau animate de interese materiale, iar existenţa lor era condiţionată, financiar, de aceste intermedieri.

Pentru 221 de copii din Timiş, daţi spre adopţie din 1998, ar fi trebuit, potrivit legii, să se primească până în momentul instituirii moratoriului, peste 1.700 de rapoarte post-adopţie, în care să se precizeze unde şi în ce stare sunt. Însă doar 600 de astfel de rapoarte au ajuns în România şi, cu toate că s-a pro­mis la nivel de Bucureşti dema­rarea unei anchete, investigaţia nu s-a mai făcut. Ca şi când toate acestea nu ar fi de ajuns, conform unor declaraţii mai vechi ale Oficiului Român pentru Adopţii, încă din 2006 s-au făcut sesizări penale legate de zeci de adopţii internaţionale din perioada 1991 – 2001 în cazul cărora se ştie cu certitudine că respectivii copii nu au ajuns la familiile din străinătate. Conform datelor colectate ulterior de la frontieră, aceşti copii trecuseră scriptic graniţa, deşi faptic erau în ţară. De unde întrebarea normală: cine a plecat în locul lor? „Pot fi copii răpiţi pe care părinţii îi caută. Nu ştim cine sunt”, spuneau reprezentanţii Oficiului Român pentru Adopţii.

Cei care au răbdarea de a monitoriza diversele întruniri bilaterale diplomatice din ultimii ani, pot vedea că problematica reluării adopţiilor internaţionale a fost adusă constant în discuţie de reprezentanţii unor state vestice. Mai nou, s-a depus la Senat un proiect de lege care prevede că pot fi adoptaţi intracomunitar sau internaţional copiii pentru care nu s-a identificat o familie de adopţie naţională în şase luni. În proiect se mai arată că, în mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului dacă se dovedeşte, prin orice mijloace de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului. De aici, însă, se pot naşte extrem de multe interpretări eronate şi abuzuri. Deocamdată, proiectul nu a primit avize favorabile.

Puţini asistenţi maternali în raport cu nevoile

Cei care spun că sunt mulţi copii instituţionalizaţi în România, pentru care adopţia internaţională ar fi unica variantă, omit să menţioneze că sunt peste 2.000 de familii de români care vor să adopte imediat un copil, şi probabil că mulţi dintre ei vor mai aştepta cel puţin doi – trei ani până când îşi vor vedea dorinţa împlinită. Până atunci, mulţi copii care îşi doresc o familie rămân în centre de plasament, sau, în cel mai bun caz, sunt daţi spre îngrijire unor asistenţi maternali, care, dacă sunt dedicaţi acestei meserii îi pot face să se simtă cu adevărat integraţi într-o familie. Există însă şi aici o problemă, în Timiş cel puţin, unde Sindicatul Pro Asistenţă Socială susţine că sunt puţini asistenţi maternali, raportaţi la nevoile reale din sistem. În Timiş există în momentul de faţă aproximativ 640 de asistenţi maternali profesionişti, care sunt monitorizaţi îndeaproape, anul trecut fiind efectuate 2027 vizite de monitorizare a asistenților maternali și a familiilor de plasament. Anul trecut doar 24 de persoane au urmat cursul de formare profesională de asistent maternal profesionist, iar în urma examinării, au fost declarate admise 22 de persoane. Sindicaliştii spun că nu este suficient, şi chiar la nivel de DGASPC se menţionează că “standardele de personal limitative determină supraîncărcarea /suprasolicitarea angajaţilor existenţi, iar nivelul de salarizare total necorespunzător – determină plecarea angajaţilor sau prezentarea unui număr redus de candidaţi (slab pregătiţi profesional uneori) la concursurile de recrutare organizate.”

Liderul Sindicatului Pro As, Adrian Marcu, declară că numărul asistenţilor maternali rămâne sub cel care ar fi necesar în Timiş. “Consiliul Judeţean a crezut că rezolvă problema, luând o decizie aberantă prin care îi obligă să mai ia în îngrijire un copil chiar şi pe asistenţii maternali care au în îngrijire un copil cu handicap mediu, care necesită un efort deosebit, din punct de vedere al îngrijirii. Aşa au înţeles ei că pot să nu crească numărul de salariaţi. Au existat şi situaţii în care un asistent maternal care a reuşit cu eforturi deosebite să îmbunătăţească mult starea unui copil cu handicap grav, şi să-l aducă la un stadiu de handicap uşor sau mediu să fie avertizat că i se ia acest copil din plasament dacă nu mai acceptă să îngrijească un copil”, mai spune Adrian Marcu.