Lidia Gheorghiu-Bradley. Foto: Arhivă personală

În preajma anivesării a 34 de ani de la semnarea Proclamaţiei de la Timişoara, Societatea Timişoara îi va decerna Lidiei Bradley-Gheorghiu, fondatoarea platformei Memoria.ro, Premiul „Punctul 12 al Proclamației de la Timișoara” pentru anul 2023. Un premiu acordat pentru pentru promovarea principiilor Proclamaţiei în diaspora, pe care l-au mai primit, printre alţii, Tom Gallagher, Sanda Golopenţia sau Herta Müller.

Am vorbit cu Lidia Gheorghiu-Bradley nu doar despre ceea ce a început să construiască, în urmă cu aproape un sfert de secol, prin Memoria.ro – considerat de specialişti în antropologie ca fiind cel mai important portal digital al memoriei recente din România – ci şi despre plecarea din România în anii comunismului, despre familia sa care a cunoscut represalii ale regimului comunist, despre Adriana Georgescu, Monica Lovinescu – vocea de la „Europa Liberă” care caracterizat-o ca fiind „un om care merge împotriva curentului” –, Micaela Ghiţescu ori Sanda Golopenţia, modele de curaj şi demnitate, cu ale căror destine s-a intersectat.

„Nu am putut trăi într-o societate în care se minţea permanent”

Doamnă Lidia Bradley, aţi emigrat în Germania în anii ’80, imediat după absolvirea facultăţii. Ce v-a determinat să alegeţi ceea ce atunci se întrevedea ca despărţire definitivă de ţară, de familie?

Am plecat din ţară în 1982, printr-un mare noroc. Urma să acompaniez un cor la un concurs de muzică corală în Wales, Ţara Galilor, într-un loc pe care am avut apoi norocul să-l revăd după mai mult de 30 de ani, din întâmplare. Ceea ce m-a determinat în primul rând să plec nu au fost lipsurile materiale – părinţii mei aveau una dintre cele mai frumoase case din Braşov, cu privire asupra oraşului vechi –, ci a fost minciuna în care trăiam, realitatea care ne cerea tuturor să minţim. Eu nu am putut trăi, nu am putut să mă descurc într-o societate în care se minţea permanent. Şi, bineînţeles, un rol important în decizia luată a jucat şi fascinaţia pe care o aveam faţă de Occident.

Lidia Gheorghiu-Bradley, la absolvirea liceului. Foto: Arhivă personală

Aţi plecat din ţară ştiind că nu vă veţi mai întoarce sau a fost o decizie luată pe moment, în timp ce vă aflaţi în Occident?

Am plecat cu ideea de a rămâne. Eram măritată pe atunci cu un şvab din Arad, care în Braşov nu fusese depistat ca şvab, pentru că avea un nume cu sonoritate slavă, părinţii lui trăgându-se de prin părţile Ucrainei. Deci eu doream, el nu era decis. Totuşi, în momentul în care am ajuns la Viena, primul oraş vestic pe care îl văzusem până atunci, m-a cuprins groaza; nu eram în stare nici să cumpăr un bilet de tramvai, singură. La vremea aceea nu vorbeam germana. În primele două-trei zile, am fost paralizată de spaimă. Nişte foste colege de facultate mi-au plătit un bilet de tren până la München. Înainte de a ajunge în Germania m-am oprit, însă, la Salzburg. Era în mijlocul verii și fericirea pe care am văzut-o pe străzi m-a impresionat atât de mult, că am început să plâng. Atunci m-am gândit că şi eu aş vrea să trăiesc aşa. Am ajuns la München, dar încă am avut ezitări în privinţa rămânerii. Mă gândeam că, rămânând, s-ar fi putut să nu îmi mai văd niciodată părinţii. După două săptămâni, timp în care a trebuit să mă decid, pentru că îmi expira viza, am hotărât să rămân. Prima perioadă în lumea liberă a fost cu visuri, dar şi cu coşmaruri; noapte de noapte mă gândeam ce se întâmplă dacă mă întorc, dar şi ce se întâmplă dacă nu o fac.

Bunica din Sighişoara, care urma să fie deportată. Foto: Arhivă personală Lidia Bradley

„Bunica mea fusese trecută pe o listă de deportare”

Proveniţi dintr-o familie de „duşmani ai poporului”– eticheta pe care comuniştii au lipit-o tuturor oponenților politici sau de clasă, fie reali, fie imaginari. Mama dumneavoastră, Maria Gheorghiu, a fost obligată de comunişti, la sfârşitul anilor ’40, să-şi întrerupă studiile la Universitatea din Cluj, pe motiv de apartenenţă la o familie de „chiaburi”. Au fost şi alte forme de represiune împotriva ei?

Mama şi-a întrerupt studiile şi pentru că bunica mea, Florica Drăgan, fusese trecută pe o listă de deportare. Urma să fie deportată din Sighişoara, deşi era văduvă şi responsabilă să ţină toată gospodăria. Mama – la vremea aceea, avea vreo 19 ani – s-a întors la Sighişoara şi s-a angajat la bancă. A urmat, după puţin timp, excluderea din UTM (Uniunea Tineretului Muncitor – n.r.) şi, probabil, ar fi urmat şi represalii. Persoane binevoitoare au sfătuit-o să plece din Sighişoara, să vină la Braşov, să-şi piardă cumva urma.

Bunica a fost pe lista de deportare pentru că era de etnie germană?

Nu, era româncă. Am o străbunică germană, cu numele de Hoffner, dar etnic ei se considerau români.

Ştiu că au fost foarte mulţi saşi care au fost deportaţi în Urali. Bunica a scăpat, totuşi, de deportare, nu ştim exact cum, printr-o minune, deși, cum își amintește mama, era cap de listă. O vreme a mai rămas la Sighişoara, apoi a venit la Braşov, să o ajute pe mama, care între timp se căsătorise şi avea doi copii.

Mama Lidiei Bradley, Maria Gheorghiu (a treia din stânga), studentă. Foto: Arhivă personală Lidia Bradley

Bunicul dumneavoastră a avut vreo poziţie socială în timpul Regatului, care a atras ura comuniştilor?

Fiind şi membru în Partidul Naţional Ţărănesc, şi om de vază în Sighişoara, s-ar fi putut ca cineva din noul regim să îl fi luat la ochi, dar nu a mai apucat eventuale represalii… A fost om de afaceri, avea la Sighişoara o distilerie de fructe şi un magazin, după ce, la 14 ani, plecase în America, împreună cu un frate mai mare, au lucrat acolo pentru a-şi aduna nişte bani şi s-au întors în ţară să-şi pună pe picioare o afacere. A avut în plan să plece din nou în America, împreună cu bunica mea și copiii – biletele de vapor erau deja cumpărate –, dar în 1946 s-a îmbolnăvit şi a murit câteva luni mai târziu.

„Tata a a ţinut îngropate fotografiile cu Regele Mihai, până după căderea regimului comunist”

Tatăl dumneavoastră, Constantin C. Gheorghiu, a avut şi el probleme cu regimul comunist? Povesteaţi într-un interviu că a avut o funcţie de conducere la fabrica de avioane, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deci pe timpul Regelui Mihai.

Tata l-a cunosc personal pe tânărul Rege Mihai care avea o pasiune pentru maşini şi avioane. La vremea aceea, tata era inginer la Uzinele IAR (Industria Aeronautică Română – n.r.) Braşov, la Secţia Motoare – venise de la Timişoara în 1936. L-a cunoscut pe Rege când acesta a cerut uzinei să-i recomande un specialist în motoare care să îl ajute la colecţia de maşini pe care o avea. Uzina l-a recomandat pe tata. Aşa a ajuns să se întâlnească de câteva ori cu Regele, chiar au mers împreună cu maşina lui, între Sinaia şi Braşov sau Sinaia şi Comarnic; avem şi o fotografie în care se află într-un splendid Jaguar decapotabil. Este una dintre fotografiile pe care tata a trebuit să le îngroape, după izgonirea Regelui, pe dealul de la Sânpetru, la rădăcina unui brad. Acele fotografii au stat îngropate până după căderea regimului comunist, când tata, la o vârstă înaintată deja, s-a dus şi le-a dezgropat.

Regele Mihai (stânga) şi Constantin Gheorghiu (dreapta). Foto: Arhivă personală Lidia Bradley

Nu s-au deteriorat stând îngropate timp de peste 40 de ani?

Nu, s-au păstrat intacte pentru că au fost puse într-o casetă metalică, închisă ermetic. Mie mi se pare mai fascinant faptul că tata a identificat după zeci de ani bradul la rădăcina căruia le îngropase, asta în condiţiile în care vegetaţia se schimbă în atâţia ani. Dezgroparea lor a fost un eveniment în familie.

M-aţi întrebat dacă a avut de suferit. A fost judecat de un tribunal muncitoresc, la fel ca alţi ingineri de la IAR Braşov care nu erau membri de partid şi nu făceau parte din clasa muncitoare, cum o defineau comuniştii, pentru că altfel şi tata muncea enorm la uzina IAR, făcând-o şi din simţul datoriei, şi din pasiune. După venirea comuniştilor, „poporul sovietic prieten” a considerat că uzina de avioane trebuie transformată în uzină de tractoare, pentru a realiza planul de industrializare a ţării.

Care a fost „sentinţa” în urma acelui simulacru de proces? A fost condamnat?

Nu a fost condamnat, poate şi pentru că tata s-a înţeles întotdeauna bine cu oamenii cu care a muncit, nu a fost un zbir. Şi el, şi alţi colegi de-ai lui nu au ajusns să fie loviţi de mânia proletară. Au fost judecaţi poate mai mult pentru a fi speriaţi, pentru a li se arată în mâna cui se află puterea. După scurt timp, după ce vechea conducere a IAR Braşov a fost înlocuită cu politrucii, a fost detaşat la Bacău. Apoi a plecat de la acea uzină şi s-a angajat la Uzina Rulmentul. Când eram elevă, am fost dusă cu şcoala în vizită la uzinele patriei şi atunci, la Uzina Tractorul, fosta IAR, am cunoscut maiştri care lucraseră cu tata şi care mi-au vorbit foarte frumos despre el.

Familia Gheorghiu, la ceremonia de primire la Bucureşti a lui Henri Coandă, alături de generalul aviator Gheorghe Negrescu (mijloc). Foto: Arhivă personală Lidia Bradley

Tatăl dumneavoastră a fost timişorean? V-am auzit cândva povestind că, în anii ’30, a fost elev la Liceul „Loga”.

Este din Deva, dintr-o familie de mari patrioţi care se trag din Apuseni, din Brad. În decembrie 1918, bunica mea – care mi-a inspirat şi mie multă dragoste de țară –, rămasă văduvă, singură, şi-a luat copiii, pe tatăl meu şi pe sora lui mai mică, şi i-a dus la Blaj, la Marea Unire. Tata avea atunci 11 ani. Bunica mea era foarte implicată şi în viaţa culturală și în cea socială a oraşului Deva. Când au rămas orfani, în 1923, tata şi sora lui au fost luaţi în familia unui unchi, la Timişoara, şi aşa şi-a terminat tata liceul la „Loga”, urmând apoi facultatea la Universitatea Politehnica Timişoara, deja de pe atunci cotată foarte bine.

„Am dorit să construiesc un site diferit de toată istoria propagandistică pe care o învăţasem”

Sunteţi absolventă de studii de informatică şi de lingvistică engleză. Ce a generat pasiunea pentru istoria recentă, pentru istorie orală şi când a apărut acest interes?

În România am studiat Limbi străine, engleză-franceză, fiind licenţiată în Lingvistică. Informatică am făcut la München. Cred că interesul pentru istoria recentă, pentru istoria orală se datorează în primul rând faptului că am crescut cu poveşti despre evenimentele prin care trecuseră părinţii mei. În plus, în familie a existat un interes foarte mare pentru istorie: tatăl meu a fost istoric de aviaţie, este autorul a opt-nouă volume de istorie a aviaţiei, mai ales a celei româneşti. Acest interes se datorează şi faptului că părinţii mei şi-au iubit ţara: ar fi putut emigra la un moment dat din ţară, dar nu au făcut-o. Cred că prin modul în care am fost crescută mi s-a transmis acest lucru. Suntem înrudiţi prin alianţă cu Adriana Georgescu. Auzisem în familie poveştile despre ea, despre drama pe care a trăit-o în închisoare, despre modul în care a plecat din ţară. Le-am cunoscut pe mama Adrianei, şi pe sora ei, Florence, ele veneau la noi în casă. Şi tata a fost unul dintre cei la care Adriana Georgescu s-a oprit în timp ce se ascundea înainte de a fugi din România, în vara lui 1948. Tata a adăpostit-o o vreme.

În momentul în care mă aflam la Boston, erau anii ’90, lucram la o editură online publishing, una dintre primele edituri de publicaţii pe internet, Open Book Systems. Cum puteam îmbina cumva calitatea de editor cu cea de traducător şi cu cea de om capabil să construiască site-uri web şi cum cu câţiva ani înainte ne eliberasem de comunism, mi-a venit ideea de a crea un site dedicat istoriei recente. Pe atunci nu auzisem încă de termenul de istorie orală. Ideea iniţială a fost de a crea un site care să conţină mărturii ale oamenilor care au trăit acele vremuri. Am zis că trebuie să fie diferit de toată istoria propagandistică pe care o învăţasem, de câteva ori în mod diferit, la şcoală: în clasa a V-a, istoria cu poporul sovietic eliberator (Braşovul natal primise numele Stalin…), apoi o alta în clasa a opta, pe urmă una la liceu (vorbesc despre Liceul „Andrei Şaguna”, bine cunoscut deja spre sfârșitul secolului al XIX-lea, redenumit de comuniști în anostul “Liceu nr. 1”), după aceea, la facultate – eu am fost primul an la care s-a introdus cursul obligatoriu de istorie la facultate, deşi noi eram la Filologie; după invazia Cehoslovaciei, trebuia demonstrat că poporul rus nu era eliberator, ci cuceritor. Atunci, la facultate, am făcut şi cursuri de apărare, pregătire de subofiţer. Ideea de la care a pornit, în anul 2000, construirea site-ului era de a contracara aceşti mulţi ani de propagandă printr-o istorie reală. Aveam deja posibilitatea financiară de a crea ceva pe cont propriu şi, cu sprijinul soţului meu care lucrase în zona aceasta online şi construise programe şi site-uri de succes, a luat naştere www.memoria.ro.

Lidia Bradley, alături de părinţii şi de fratele său: Arhivă personală Lidia Bradley

Deci www.memoria.ro nu a fost gândită ca o continuare în online a revistei Memoria, proiectul iniţiat de Banu Rădulescu şi Micaela Ghiţescu?

Nu, la momentul acela – fiind plecată din ţară în 1982 şi plecată din Europa în 1994 – nu ştiam de existenţa „revistei memoriei arestate”. Am aflat abia după ce obţinusem domeniul site-ului al cărui nume îl alesesem după ce am vorbit cu câţiva români, unii oameni de cultură, din Boston. Nu m-am simţit bine când am aflat că dădusem domeniului numele unei reviste care exista deja. Am luat atunci legătura cu doamna Micaela Ghiţescu şi aşa am ajuns ulterior să găzduiesc pe site arhiva revistei Memoria, care nu avea ediţie electronică.

Primele texte apărute pe site au fost rezultatul culegerii de interviuri luate ca urmare a unui seminar pe care l-am organizat în anul 2000, la Braşov şi la care îi invitasem, printre alţii, pe Maria Bucur, specializată în istorie orală, de la Universitatea Bloomington Indiana. Atunci, la Braşov, am auzit prima dat termenul de istorie orală. Maria Bucur i-a invitat la seminar pe Smaranda Vultur şi pe Armand Goşu. Apoi, timp de o lună, profesorul Ştefan Ungurean şi o echipă de studenţi de-ai lui au adunat interviuri pe care le-am publicat pe site, iar ulterior într-un volum, Poveşti de viaţî în Transilvania, la mijlocul secolului XX.

Când aţi întâlnit-o prima dată pe Micaela Ghiţescu?

Pentru că iniţiasem traducerea cărţii Adrianei Georgescu, La început a fost sfârşitul, făcută de Dan Golopenţia, fratele Sandei Golopenţia, m-am gândit cum să o tipărim şi la ce editură. Ştiind deja despre revista Memoria şi despre Fundaţia Memoria, m-am adresat lor. Practic, am tipărit împreună această carte în limba engleză. Nu a fost tipărită în tiraj mare, dar volumele au ajuns la Memorialul de la Sighet, la redacţia revistei Memoria, iar eu le-am distribuit la multe biblioteci din SUA şi din Europa, la departamente de istorie ale unor universităţi. Scopul principal era să facem cunoscut în primul rând Occidentului ceea ce se întâmplase în România, în timpul comunismului. Din acelaşi motiv au fost traduse şi cărţile Lenei Constante ori ale Aniţei Nandriş-Cudla – aceasta tradusă în câteva limbi: în engleză, făcută de cumnata ei, Mabel Nandriş, în germană, în italiană.

A existat şi o piesă de teatru în care am fost implicată, pe care am susţinut-o la München, în urmă cu vreo opt ani, care vorbea despre istoria a două femei transilvane şi a Aniţei Nandriş, toate victime ale comunismului.

romaniaintebelica.memoria.ro e un alt proiect care vi se datorează. Cum a apărut ideea de a-l contura?

Ideea a fost a unui colaborator al meu care, din păcate, a dispărut în urmă cu aproape doi ani, Mircea Ivănoiu, lugojean de origine, cu studii de inginerie la Timişoara, ajuns la Braşov. Probabil a fost şi el îndrăgostit de istorie tot datorită poveştilor şi experienţelor familiei sale – mama lui era refugiată din Basarabia care trăia cu nostalgia ţării pierdute. Din prietenie, Mircea Ivănoiu începuse să mă ajute în probleme legate de Fundaţia ASPERA filiala braşoveană. A considerat că această colecţie de interviuri are nevoie şi de un context, astfel că împreună cu soţia lui au început să culeagă pagini din Enciclopedia Gusti şi să facă o hartă interactivă cu judeţele României. Site-ul a avut un succes nemaipomenit, la un moment dat apăruse fruntaş în nişte clasamente ale celor mai vizitate site-uri. În ultima vreme, fiind prinsă în alte proiecte, nu l-am mai actualizat aşa cum mi-aş fi dorit. Sper să pot să o fac în următoarele luni.

„Telefonul de la Monica Lovinescu a fost lucrul de care am fost cel mai mândră”

Monica Lovinescu v-a caracterizat, după ce v-aţi implicat în traducerea şi publicarea volumului Adrianei Georgescu, drept „un om care merge împotriva curentului”. Cum şi-a format această opinie despre dumneavoastră? Vă cunoştea şi dinainte?

Mă aflam încă la Boston când am primit telefonul de la ea; am recunoscut instantaneu vocea ei inconfundabilă. Telefonul a fost precedat de vizita mea la Adriana Georgescu, mersesem să îi cer permisiunea de a traduce cartea. Cred că şi ea era sceptică în privinţa efectului pe care o astfel de carte îl poate avea asupra publicului. Şi leg acest lucru de ceea ce mi-a spus ulterior Monica Lovinescu: poate, asemenea Adrianei Georgescu, la acea vreme şi Monica Lovinescu era neîncrezătoare că o carte de genul acesta va avea efect asupra societăţii în general. Eu aşa interpretez această caracterizare pe care mi-a făcut-o. Mă poziţionam astfel contra curentului care era pe linia „haideţi să uităm, să ne facem viaţa comodă”.

Nu ştiu însă nici până azi cine i-a dat Monicăi Lovinescu telefonul meu. A primit numărul meu de telefon fie de la Adriana Georgescu, fie de la doamna Golopenţia, pe care o ajutam tehnic la luarea de interviuri unei populaţii macedo-române mutate aproape în masă în regiunea Providence, unde locuieşte doamna Golopenţia. Oricum, a fost un compliment incredibil, acel telefon fiind, cred, lucrul de care am fost cel mai mândră.

Cu Adriana Georgescu aţi păstrat legătura? Ştia că sunteţi fiica unui om care o ajutase înainte de a fugi din ţară?

Telefonic am vorbit de câteva ori. În vizită, însă, am fost doar o dată. Adriana a murit în 2005, eu o vizitasem cu puţin timp înaintea morţii, prin 2002. Am păstrat legătura, după aceea, cu sora ei, Florence, care locuia la Paris, şi cu nepoata lor.

Adriana știa cine sunt, desigur. Pe tatăl meu l-a considerat văr. „Fiica lui Costică”, aşa m-a numit când ne-am văzut prima dată. Se bucurase enorm de întâlnire. Erau legături de familie strânse, chiar dacă erau prin alianţă: mama Adrianei, Marieta Georgescu, fusese în casă la bunica mea, la Deva. Marieta i-a găzduit apoi pe părinţii mei, la nunta lor; ei s-au căsători la Sinaia, plecând din casa Marietei. Sora Adrianei Georgescu, Florence, soțul ei, pianistul Corneliu Gheorghiu (coincidență de nume cu al tatălui meu) şi fetiţa ei, Ilinca, veneau la noi în mod regulat. Chiar şi aşa, îmi anunţasem vizita la Adriana Georgescu, nu era uşor să ajungi la ea pentru că nu prea primea vizitatori.

„Numele Sandei Golopenţia a devenit pentru mine ca o icoană”

Sanda Golopenţia e un alt nume din „cercul memoriei arestate” cu care colaboraţi şi care vă este apropiat de suflet. Cum aţi cunoscut-o?

Prima dată îi auzisem numele pronunţat de foarte admiratele mele asistente din facultate, Ioana Ştefănescu şi Alexandra Cornilescu. Ele o venerau, ca om de ştiinţă, ca lingvist, ca etnolog. Şi pentru că eu le apreciam pe ele, numele Sandei Golopenţia a devenit pentru mine ca o icoană pe care nici nu speram să ajung să o cunosc vreodată.

Mult mai târziu, în anii ’90, fusesem la o prezentare de online publishing, la Universitatea Brown. Ştiam că Sanda Golopenţia era profesoară acolo, dar nu am avut ocazia să o întâlnesc. Mai târziu, datorită site-ului memoria.ro şi a colaborării pe care o începusem cu Smaranda Vultur, pentru articole online sau pentru cărţi pe care le publicam, am ajuns să o cunosc. Cred că Smaranda Vultur mi-a făcut legătura. Am mers să o vizitez şi apoi a început colaborarea pe tema interviurilor cu macedo-românii stabiliţi în SUA, despre care v-am spus. Apoi am ajutat-o la editarea unor cărţi ale dânsei şi acolo m-am întrecut cumva pe mine însămi: alături de câţiva colaboratori am descifrat corespondenţa dintre tatăl său, Anton Golopenţia, şi mama dânsului, purtată în vechea scriere germană. Le-am tradus apoi şi au apărut în volume de corespondenţă ale Sandei Golopenţia. Când a apărut cartea sa, Viaţa noastră cea de toate zilele, am considerat – ca în cazul cărţii Adrianei Georgescu – că trebuie cunoscută de vestici. Eu am fost traducătorul volumului. Cartea, datorită calităţii scrierii şi a punerii laolaltă a documentelor de arhivă cu amintirile personale, a fost publicată la o editură respectată în Anglia. E o carte scumpă, de 80 de lire, probabil nu va avea vânzări mari pe piaţă, dar ajunge la cercetători, în universităţi, în biblioteci şi asta este foarte important. Sanda Golopenţia este un om de care e imposibil să nu te îndrăgosteşti. Om mai cald, mai blând şi mai omenos nu am cunoscut.

La o întâlnire cu Sanda Golopenţia, Constantin Eretescuş şi Asociaţia Românilor din New England. Foto: AR-NE

„Îmi doresc ca Memoria.ro să nu rămână ca un raft uitat”

„Îmi pare rău că nu am putut face mai mult”, mi-aţi spus, cu puţin timp înaintea interviului. Asta deşi sunteţi fondatoarea unui site considerat de specialişti în antropologie ca fiind cel mai important portal digital al memoriei recente din România şi deşi activitatea dumneavoastră de recuperare, de păstrare a memoriei, pe care o faceţi din diaspora, este recunoscută, apreciată şi va fi recompensată, peste câteva zile, de Societatea Timişoara, cu premiul Punctul 12 al Proclamaţiei de la Timişoara. Ce aţi mai fi dorit să faceţi şi nu aţi reuşit încă?

Cred că aş fi putut intervieva mai mulţi oameni. Cred că aş fi putut colecţiona pe acest biblioraft virtual şi mai multe titluri – sunt apariţii editoriale pe care nu am ajuns să le cuprindem, din lipsă de resurse. Cred că am fi putut să mergem mult mai mult spre proiecte educaţionale, să facem cunoscut în licee, în universităţi site-ul şi mai ales realitatea pe care o reflectă, pentru că nu ştiu câţi profesori fac apel la el. Asta doresc şi îmi mai doresc să găsesc oameni care să îl continue, să-l dezvolte. Să nu rămână ca un raft uitat.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.