Decizia Curţii Supreme în Dosarul Revoluţiei e o dovadă că epigonii şi purtătorii de interese ai eşaloanelor doi – trei ale regimului comunist au învins. Momentan. O stare de fapt care provoacă greață…

Democraţia post-decembristă în România a început cu stângul. Imediat după Revoluţie, nomenclatura – oameni din eşaloanele secundare ale vechiului regim – s-a regrupat rapid şi a confiscat puterea, prin aranjamente de culise, punând bazele unui regim care, deşi ulterior s-a prezentat ca un artizan al statului democratic după 1989, a fost un demolator al său. Un regim care a început prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă (până în 22 Decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei – exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, şi prin manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, din 22 aprilie – 12 iunie 1990 –, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13 – 15 iunie 1990. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Atunci, în zorii anilor 90, s-a închegat sistemul transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, urmând apoi consolidarea lui aproape indestructibilă. Oameni din eşaloanele doi – trei ale regimului comunist, ajunşi în funcţii legislative sau executive importante, au dictat o continuitate, de un rafinament pervers, a sistemului comunist. Şi tot ei au reuşit să ascundă secrete cu care, în Decembrie, am ieşit din comunism, secrete ce trebuiau bine tăinuite. O dovadă este decizia judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în 22 ianuarie 2015, a respins ca inadmisibilă plângerea depusă de Asociația 21 Decembrie 1989, împotriva deciziei de clasare a acestui dosar. Ceea ce s-a întâmplat la ÎCCJ este o sfidare.

O sfidare la adresa victimelor Revoluţiei şi familiilor acestora – mii şi mii de oameni. Acest dosar a vizat uciderea prin împuşcare a 709 persoane, rănirea, tot prin împuşcare, a altor 1.855 de persoane, rănirea, în alte împrejurări, a 343 de persoane şi reţinerea a 924 de personae. 

O sfidare la adresa actului de justiţie în sine. 1. Pentru că dosarul vizează uciderea câtorva sute de oameni, iar din 2010 în România omorul este imprescriptibil. 2. Pentru că, deşi Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate în raport cu dreptul intern, încalcă o hotărâre a CEDO care, în 24 mai 2011, a emis o decizie potrivit căreia omorurile comise în timpul Revoluției nu se prescriu, iar anchetele trebuie duse la final. Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, se declară revoltat de faptul că procurorul de sedinţă, care reprezintă Parchetul Militar, a refuzat să primească la dosar deciziile CEDO, prin care s-a dispus reluarea anchetei în Dosarul Revoluţiei: “CEDO a reglementat foarte clar că în acest dosar ancheta trebuie făcută de procurori independenţi, care să nu fi avut niciun grad de subordonare în 1989. Or, procurorul militar, care este astăzi delegat în dosar, este un colonel în subordinea Ministerului Apărării, minister care în Decembrie 1989 a tras în populaţie.” 3. Pentru că judecarea dosarului a fost o bătaie de joc, prin însăşi tergiversarea lui timp de 25 de ani. 4. Pentru că, ani și ani de zile, CSM nu s-a autosesizat și nu a verificat ce scurt-circuite sunt în acest dosar, cine și cu ce scop le produce. 5. Pentru că un om al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras, a putut ajunge superiorul unor procurori care au anchetat acele evenimente şi care, în octombrie 2015, au decis clasarea dosarului. Mă refer la Tiberiu Nițu, numit, în aprilie 2013, procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asta deși, în toamna lui 2012, în presă apărea informația că dl Niţu clasase dosarele Revoluţiei. Iar în primăvara lui 2013, într-un interviu acordat ziare.com, generalul Dan Voinea readucea în spațiul public informația că, în Decembrie 1989, militar fiind, Tiberiu Nițu a deschis focul asupra mulţimii. O informație pe care însuși dl Nițu o confirma, într-un interviu pentru Adevărul, în 2010, declarând: „Era concepţia aia că se trage din casele din apropiere. Şi când s-a zis foc spre casele alea…, am executat foc! Eu, civilii de pe lângă mine care aveau arme, colegii mei, toată lumea. Am tras acolo, dar nu era nimeni. Atât. Alea au fost singurele momente, în noaptea de 22 spre 23 decembrie. De ce să mint? Aş putea să mint, dar n-am niciun interes să ascund. N-am făcut nimic nelegal, n-am împuşcat pe nimeni, n-am omorât pe nimeni. Cu ce sunt vinovat?” De ce s-a mai tras în noaptea de 22 spre 23 Decembrie 1989 și la ordinul cui, din moment ce regimul Ceaușescu fusese înlăturat, iar soții Ceaușescu erau deja la cazarma de la Târgoviște, unde li se pregătea simulacrul de proces, finalizat în două zile, fără drept de recurs, prin executarea celor doi? Era doar una dintre multele întrebări la care se aştepta răspuns în Dosarul Revoluţiei.

Domnilor procurori, care v-ați bătut joc de Dosarul Revoluției, timp de peste 25 de ani, sutele de morți, cărora nu le-ați făcut dreptate, vă lasă să dormiți liniștiți? Dar pe dumneavoastră, domnilor judecători de la ÎCCJ, care, în 22 ianuarie 2015, aţi respins ca inadmisibilă plângerea depusă de Asociația 21 Decembrie 1989, împotriva deciziei de clasare a acestui dosar? Dar pe dumneavoastră, domnilor de la CSM, care nu ați fost interesați de cauzele tergiversării unei anchete pe durata a mai mult de un sfert de veac?

În rest, ce ar mai fi mai de spus? Că noi, cei care am crezut că Justiţia va face lumină în Dosarul Revoluţiei, am fost naivi? Că ei, epigonii şi purtătorii de interese ai eşaloanele doi – trei ale regimului comunist – care, în Decembrie 1989, prin aranjamente de culise, au confiscat puterea, au ajuns în funcţii legislative sau executive importante şi au construit un sistem bazat pe compromis şi îndatorare reciproce – au învins? Cel puţin, până acum. E o stare de fapt care provoacă greață.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.