Foto: Constantin Duma

Este nu doar unul dintre oamenii sub ochii cărora s-a scris Istoria, în 1989, ci și unul dintre cei care au contribuit la scrierea ei. A participat la revoluţia din decembrie 1989,  este unul dintre fondatorii Societăţii Timişoara şi unul dintre artizanii Proclamaţiei de la Timişoara. De 33  de ani face activism civic, dar a fost timp de aproape două decenii şi jurnalist, reporter BBC.

Se împlinesc mâine 33 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, din Piaţa Universităţii. Terenul pentru violentul atac împotriva manifestanţilor, care solicitau mai cu seamă adoptarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, fusese pregătit prin diversiune şi manipularea opiniei publice; Puterea şi presa aservită acreditaseră teza că România se afla în pragul unei rebeliuni de tip legionar care avea ca scop o lovitură de stat și care trebuia reprimată.

L-am invitat pe Florian Mihalcea, preşedinte al Societăţii Timişoara de aproape 30 de ani, la un dialog cu privirea spre trecut: spre fenomenul Piaţa Universităţii, ca „ultimă filă a revoluţiei române”, spre efervescenţa civică dinaintea acestuia, spre Proclamaţia de la Timişoara şi al său celebru Punct 8, spre lustraţie, dar şi spre modul în care a eşuat aceata. „Nu am crezut, atunci, că vor exista atât de mulţi nostalgici comunişti”…

„Am plecat, ca apostolii, prin ţară, să facem cunoscută Proclamaţia de la Timișoara aşa cum era ea cu adevărat”

În urmă cu 33 de ani, pe vremea aceasta, era perioada efervescentă a Pieţei Universităţii. Unde te aflai atunci, Florian?

Păstrez amintiri foarte puternice despre începutul Pieţei Universităţii. Am fost, într-un fel, implicat în tot acel episod. După lansarea Proclamaţiei de la Timişoara, în martie 1990, am plecat, cu cei din Societatea Timişoara, ca apostolii, prin ţară, ca să facem cunoscută Proclamaţia aşa cum era ea cu adevărat. Pentru că presa din România nu contenea să răstălmăcească Proclamaţia şi să denigreze Societatea Timişoara.

Existau şi excepţii. Revista 22 sau România liberă, de exemplu, scriau adevărul, doar că mesajul lor nu ajungea în toată ţara, aşa cum se întâmpla cu cel al Televiziunii Române.

Erau foarte multe locuri din ţară unde singura sursă de informare era TVR care, prin Cornelius Roşianu, explicase că noi, Societatea Timişoara, vrem să desprindem Banatul de ţară. De altfel, toate ideile noastre din Proclamaţie erau distorsionate.

Manipularea, cum spui, atinsese atunci cote incredibile şi acesta fusese mesajul oficial: că voi, de la Timişoara, urmăriţi dezintegrarea ţării. Ca efect al acestor campanii media, se vorbea la vremea respectivă despre maşini înmatriculate în Timiş care au fost vandalizate prin unele zone din ţară. Care a fost reacția oamenilor în fața caravanei voastre?

Ceea ce aminteşti s-a întâmplat independent de caravanele noastre. Noi am plecat, este adevărat, şi cu o caravană auto prin Ardeal, dar, în paralel, am organizat mitinguri prin ţară, sau am participat la mitinguri organizate de alţii, într-o perioadă în care în marile oraşe romanii se aflau, încă, mereu în stradă. Eu am fost, împreună cu Dan Popovici, la Oradea, la Cluj, la Sibiu, unde am participat la mitinguri care erau în desfăşurare când am ajuns noi acolo, la care am citit punctele esenţiale ale Proclamaţiei: 4, 8 și 11. Fiind în Transilvania, făceam foarte multe referiri la ideea unei reconcilieri etnice naţionale, pentru că lucrurile acestea se întâmplau la scurt timp după evenimentele din 15 martie de la Târgu Mureș.

Un alt membru al Societăţii Timişoara, Ioan Gheorghe Sânmartinean, maior în Armată, la Muzică Militară, a fost la Turnu Severin, unde a participat la un miting îmbrăcat în ofiţer, lucru interzis de regulamentele militare. Când a coborât de la tribună, a fost reținut de Poliţie.  El era cel care, în timpul unei ediţii a Festivalului „George Enescu”, de  dinainte de 1989, a dat jos tabloul lui Ceauşescu şi l-a pus pe cel al lui Enescu, explicând că acesta trebuia omagiat în timpul unui festival care îi purta numele, şi nu altcineva. Un motiv suficient pentru a fi dat afară din Armata lui Ceauşescu. În 1990, la Turnu Severin, când a coborât de la tribună, a fost, cum spuneam, arestat de Poliţia militară şi dat afară din Armată, pentru a doua oară.

A mai fost o caravană, condusă de pictorul Mihai Olteanu, care a plecat prin Oltenia, către Bucureşti, în ideea de a merge pe jos din localitate în localitate, şi a împărţi exemplare ale Proclamaţiei de la Timişoara.

Între timp, am plecat cu trenul spre Bucureşti pentru a-i întâmpina pe Mihai Olteanu şi pe grupul său, împreună cu Ioan Monoran, Ioan Crăciun şi Gloria Lilin (scriitoarea Alexandra Indries). În Bucureşti  aveau loc, în diferite locuri din oraş, în acelaşi timp, trei mitinguri. Protestatarii aşteptau să ajungă în centrul oraşului, caravana cu Proclamaţia de la Timişoara. În momentul în care manifestanţii ne-au identificat ca fiind de la Timişoara, ne-au împins în faţă, în primul rând al coloanei de manifestanţi, formată din participanţi la toate cele trei mitinguri. Ne-au întrebat încotro să îndreptăm coloana, ca şi când orice iniţiativă majoră trebuia să vină de la Timişoara sau de la timişoreni. Monoran a spus, atunci, să mergem în Piaţa Universităţii…

Aceea a fost prima ta întâlnire cu Piața Universităţii?

Aşa a început, de fapt, Piaţa Universităţii. Era în 22 aprilie 1990, la patru luni de la fuga lui Ceauşescu. Coloana a ajuns în Piaţa Universităţii. Multe voci au spus că nu mai pleacă din piaţă până nu se va aplica puncul 8 al Proclamaţiei. Se scanda „Timişoara, Timişoara!”.

Monoran, Crăciun şi cu mine ne-am întors seara la Timişoara. A doua zi dimineaţa am auzit la radio că manifestanţii nu părăsiseră Piaţa Universităţii toată noaptea. Din acel moment au rămas acolo, până în 15 iunie.

Ai revenit apoi în Piaţa Universităţii. Cât timp ai stat acolo?

Nu am stat perioade lungi. Stăteam două-trei zile, mă întorceam la Timişoara, aduceam acasă informaţii proaspete, de la sursă, făceam interviuri pentru ziarul Timişoara, la care lucram atunci. Ziarul Timişoara se împărţea, în toată perioada Pieţii Universităţii, la intrarea în staţia de metrou. În Pasajul de la metrou, pe pereţi erau tot felul de înscrisuri: „Jos comunismul!”, „Susţinem Punctul 8!” şi, printre ele, lipit pe un zid, am găsit un articol de-al meu din ziarul Timişoara. A fost unul din momentele care mă convingeau că facem bine ceea ce făceam.

„În decembrie 89 și iunie 90, organele de represiune erau aceleaşi”

Teribilele zile de 13-15 iunie 1990 te-au găsit în piaţă?

Nu, eram la Timişoara. Aveam informaţii ca minerii urmau să vină la Timişoara şi noi, cei de la ziar şi Societate, eram primii vizaţi de atacul lor. Informaţiile le primisem de la comandantul Garnizoanei şi aveam toate motivele să le considerăm credibile. Am golit redacţia, am dus maşinile de scris, donate de ziare din Occident, acasă la noi, şi am aşteptat. La Bucureşti am ajuns  în 17 iunie, când încă erau peste tot urmele a ceea ce se întâmplase. Am participat, timp de câteva zile, la întâlnirile cu victimele minerilor. S-a hotărât atunci să se înfiinţeze o asociaţie, să se înceapă procese şi să se ceară că vinovaţii să fie pedepsiţi.

A fost vreun membru al Societăţii Timişoara victimă a represaliilor din acele zile?

După anunţarea rezultatelor alegerilor din 20 iunie, Societatea Timişoara a hotărât să se retragă din Piaţa, alături de Grupul pentru Dialog Social şi de Liga Studenţilor. Dar am avut un coleg, Vasile Cercel, care rămăsese în corturile din piaţă. A fost bătut de mineri şi apoi arestat şi dus într-o unitate militară. Asta, după ce, cu şase luni înainte, la Revoluţie, fusese arestat la Timişoara… Sunt multe asemănări între ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi ceea ce s-a întâmplat în iunie 1990. Teodor Mărieş ne-a relatat că, în decembrie 1989, avusese o altercaţie cu un securist cu care apoi, în 13 iunie 1990, s-a reîntâlnit în Piaţa Universităţii, ceea ce l-a convins că organele de represiune erau aceleaşi. Nu li se schimbase nici mentalitatea, nici modul de a acţiona.

Foto: Constantin Duma

„În 2000, eram pe o listă a lui Vadim Tudor care promitea să aibă «grijă» de noi”

După Mineriada din iunie 1990 te-ai gândit să pleci din ţară? Sunt oameni pe care represaliile din 13-15 iunie i-au făcut să-şi piardă speranţa în schimbarea în bine a lucrurilor şi care au plecat dezolaţi.

Nu, atunci nu m-am gândit să plec din ţară. Din contră, m-am gândit că este nevoie de mine aici, pentru că cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, să reziste.

M-am gândit să plec din ţară abia mai târziu, în 2000, când, îţi aminteşti, în turul II al prezidenţialelor se ajunsese la o competiţie între Ion Iliescu şi  Corneliu Vadim Tudor. Eram şi eu pe o listă a lui Vadim Tudor care promitea să aibă „grijă” de noi, dacă va ajunge la putere. Era o ameninţare directă. Mulţi prieteni de-ai noştri din străinătate mi-au transmis, că, dacă câştigă Vadim Tudor, se aşteaptă să plec imediat după anunţarea rezultatelor. Nu a fost cazul să plecăm…

„Dacă la putere va ajunge un partid extremist, am pierde zeci de ani de construcţie a unei societăţi democratice”

S-ar putea ca o situaţie asemănătoare, cu un partid extremist în turul II al prezidenţialelor, să fie și  în 2024. Iată, după mai mult de 33 de ani de democraţie în ce punct de inflexiune suntem…

Da, doar că acum îmi dau seama că este extrem de puţin probabil ca un personaj de acest tip să ajungă să preia Preşedinţia României. Într-un astfel de scenariu, oamenii se mobilizează, altfel am pierde ani, zeci de ani de construcţie a unei societăţi democratice.

Eşti sigur că în 2024 nu ne-am putea trezi cu un partid extremist la Preşedinţie sau „măcar” în Guvern?

Am putea avea un  scenariu asemănător celui din 2000, cu doi candidaţi în turul II al prezidenţialelor dintre care unul să fie extremist, dar asta nu înseamnă că va câştiga, nici că vom avea un Guvern  în care AUR să fie cooptat. Nici un partid nu va  negocia cu o astfel de formaţiune politică, şi nu va  accepta o guvernare cu participarea unui astfel de partid. Ceea ce nu s-a întâmplat în anii 2000. Atunci PRM ajunsese într-o coaliţie la guvernare, la fel PUNR. Ba exista şi Partidul Socialist al Muncii, care era un urmaş declarat al Partidului Comunist.

„Vedeam în 1990 că ceea ce vrem noi nu este înţeles în restul ţării”

Florian, eşti nu doar unul din oamenii sub ochii cărora s-a scris Istoria, în 1989, ci și unul dintre cei care au contribuit la scrierea ei. În 17 decembrie 1989 erai deja în stradă, unde ai rămas pe toată perioada Revoluţiei. Cum te-ai integrat în nucleul a ceea ce, peste puţin timp, avea să devină Societatea Timişoara? Te numeri printre cei 26 de membri fondatori.

Ne cunoşteam între noi. Majoritatea am fost colegi fie la Forum Studenţesc, ziarul studenţesc din perioada comunistă, fie la Cenaclul „Pavel Dan” de pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Ne cunoşteam foarte bine şi aveam încredere unii în alţii. Atunci când am intrat în sediul actualei Renaşteri bănăţene (fostă Drapelul roşu, fostă Luptătorul bănăţean), ziarul local nereformat al Partidului Comunist, pentru a înlocui redactorul-şef (şi, în cele din urmă, a fonda un nou ziar – Timişoara), l-am reîntâlnit pe Daniel Vighi, care mi-a spus: „Floriane, suntem pe un butoi cu pulbere. Gândeşte-te foarte bine dacă ai făcut ceva în toată această perioadă, ceva care să poată fi folosit împotriva noastră, pentru că suntem extrem de expuşi. Trebuie să fim cu toţii fără pată, altfel nu vom avea credibilitate.” Acesta a fost criteriul de selecţie a echipei Societăţii Timişoara. Un prim proiect era să schimbăm conducerea ziarului Luptătorul bănăţean, care dezamăgise pe toată lumea – era un ziar comunist într-o societate care încerca să se decomunizeze – şi să-l punem pe Marcel Tolcea ca redactor-şef. Acest lucru nu a fost posibil. Atunci am rămas în sediul redacţiei, unde am scos primele două ediţii ale ziarului Timişoara cu – aşa cum am spus – oameni care făcuseră deja presă studenţească şi care ştiau câte ceva despre cum trebuie făcut un ziar.

Cu ani în urmă am solicitat CNSAS dosarele de la securitate ale celor 26 de membri fondatori ai Societăţii Timişoara. Cam jumătate aveau dosare de urmărit, unele dintre ele chiar extrem de consistente, iar unul singur a avut dosar de informator.

Proclamaţia de la Timişoara, acest document programatic al Societăţii Timişoara, care s-a dovedit în timp un document vizionar, este o operă comună. Cum s-a născut ideea redactării ei?

Vedeam atunci că ceea ce vrem noi nu este înţeles în restul ţării. Ni se reproşa: Ce mai vreţi?, De ce mai sunteţi în stradă, acum când avem alegeri libere şi câte ceva prin magazine? Am încercat să explicăm într-un fel ce s-a întâmplat de fapt, de ce a izbucnit revoluţia în decembrie 1989 şi care au fost motivele care au adus oamenii în stradă.

Ideea redactării ei a venit de la George Şerban. Am ajuns la forma finală în urma multor întâlniri şi analize. Ideile acestea nu au fost discutate doar între noi, la Societatea Timişoara, ci şi la Consiliul Local Timişoara, şi la Consiliul Judeţean, dezbateri de la care am colectat toate observaţiile şi am încercat să le punem într-o formă cât mai apropiată de ceea ce doreau timişorenii. George Şerban spunea atunci într-un articol că, din momentul în care ea a fost adoptată în 11 martie 1990 de către populaţia oraşului, „Proclamaţia nu mai este deja a noastră, ci a Timişoarei”.

Câte semnături a strâns  Proclamaţia?

Extrem de multe. Avem şi acum un depozit foarte mare în care sunt caiete, teancuri de foi pe care s-au adunat semnături. Acestea se adaugă celor care au fost adunate timp de o lună, în Piaţa Universităţii şi care nu au ajuns la noi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele…

„Nu am crezut că vor exista atât de mulţi nostalgici comunişti, în afară de nomenclaturiştii PCR”

Ţi-ai imaginat în anii ’90 cât de puternice şi de extinse în societate sunt forţele care s-au opus lustraţiei, care mai apoi au reuşit să blocheze Dosarele Revoluţiei, Mineriadei?

Nu, nu am crezut… Ceea ce am cerut atunci prin Proclamaţie erau doar lucruri de bun-simţ, lucruri despre care credeam că fac parte din revendicările unei largi majorităţi. Nu am crezut că vor exista atât de mulţi nostalgici comunişti, în afară de nomenclaturiştii PCR.

“Ne întrebați ce vrem aici/ Dar știe toată țara, / Noi susținem Punctul 8 / De la Timișoara” – sunt versuri din Imnul golanilor, compus pentru Piața Universității, în 1990. Când ţi-ai dat seama că zbaterea voastră de a impune punctul 8 al Proclamaţiei, de a-l transpune într-o lege a lustraţiei a fost zadarnică? Ţara – incluzând şi clasa politică, şi mare parte din oamenii din jurul nostru – se dovedea a nu fi pregătită pentru ieşirea reală, totală din comunism…

Târziu. Prin 2006, atunci când legea a căzut pentru a doua oară la Curtea Constituţională. Până în anul 2005, declarat de noi “anul lustraţiei”, am sperat că partidele politice, cele declarat democratice, vor iniţia ele însele  un proiect de lege a lustraţiei. Acesta a fost mereu mesajul către noi – că partidele sunt pentru o lege a lustraţiei. Timp de aproape 15 ani făcusem nenumărate mitinguri şi expediasem multe petiţii pe această temă… În 2005 am realizat că trebuie să elaborăm noi o lege. Am redactat eu proiectul de lege şi l-am supus dezbaterii în Societatea Timişoara, aşa cum făcuse, cu mai mult timp în urmă, şi George Şerban cu draftul Proclamaţiei de la Timişoara. Am ajuns la o formă finală a ei în urma colaborării cu mai multe asociaţii, printre care 21 Decembrie, dar şi cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului  şi  Memoria Exilului Românesc, condus în acea vreme de Marius Oprea, şi el membru al Societăţii Timişoara. Forma finală am înmânat-o unor membri ai Societăţii Timişoara care erau parlamentari, toţi la PNL: Viorel Oancea, Adrian Cioroianu şi Mona Muscă. Ei au depus proiectul de lege în Parlament. Am organizat dezbateri publice la Parlament – nu am dorit o asumare a răspunderii guvernamentale, aşa cum ni se propusese –, şi la Timişoara, acolo unde venise Bogdan Olteanu (pe atunci preşedintele Camerei Deputaţilor) împreună cu tot Guvernul liberal, pentru a ne asigura că vor susţine proiectul nostru. Legea a trenat mult în Parlament, cum ştii… Mi-am dat seama că politicienii nu-şi doresc o astfel de lege: Bogdan Olteanu spunea că nu poate să introducă Legea lustraţiei pentru că se opune PSD, după care am văzut stenograma discuţiilor de la comisii, unde acelaşi Bogdan Olteanu era chiar cel care propunea să nu apară în ordinea de zi  Legea lustraţiei…

Ulterior am fost des în Parlament, împreună cu Daniel Vighi, cu Vasile Docea,  cu Doru Mărieş şi cu Valeriu Stoica, la discuţii cu Comisia Juridică, cu Roberta Anastase, ajunsă preşedintele Camerei Deputaţilor. Legea a fost apoi votată în Parlament cu o majoritate de voturi din partea PDL, PNL şi UDMR, dar a fost respinsă la Curtea Constituţională, care a statuat că nu se puteau lustra categorii profesionale, ci doar persoane. Am modificat textul şi, înainte de a ajunge în Parlament, în Comisia Juridică, UDMR a propus introducerea ca grup de persoane lustrabile procurorii, or acest lucru, clar, era în contradicţie cu hotărârea Curţii Constituţionale. Cei din Comisia Juridică ştiau că un astfel de amendament nu este constituţional. Discutasem de mai multe ori cu ei acest aspect.

Apoi, după ce Valer Dorneanu de la PSD  (ajuns ulterior judecător la Curtea Constituţională) a atacat proiectul de lege, am fost sunat de la Camera Deputaţilor, mi-au cerut mie să redactez o întâmpinare împotriva cererii de anulare a legii la CCR. Mi-au spus că nu-şi permit să plătească onorarii avocaţiale… La cererea noastră, a formulat o opinie juridică Valeriu Stoica, evident fără niciun fel de onorariu, apoi încă una Ioan Stanomir – au făcut-o de pe o zi pe alta –, iar al treilea text a fost al meu. Le-am trimis la Camera Deputaţilor pentru a se întocmi pe baza lor  o singură întâmpinare. Ce a rezultat au fost vreo două pagini, fără a fi amintită nicio practică judiciară, în timp ce Valer Dorneanu, scrisese vreo 20 de pagini împănate cu multă jurisprudenţă CEDO…

Din aceste episoade mi-am dat seama că nu exista voinţă politică pentru a avea o lege a lustraţiei, deşi declarativ toată lumea era de acord cu ea, mai puţin PSD (evident), Au făcut însă tot ce le-a stat în putinţă pentru ca proiectul de lege să nu devină operativ.

„După 15 iunie putem vorbi despre o consolidare a instaurării regimului iliescian”

Spuneai într-un interviu că Revoluția a început în 15 decembrie 1989, la Timișoara, și s-a încheiat în 15 iunie 1990, la București. De ce ai prelungi perioadă după cea oficială, după 22 decembrie 1989. Şi de ce nu ai prelungi-o puțin şi după 15 iunie 1990?

Cât a durat revoluţia? Când a început? E interpretabil. Cea mai corectă estimare, după părerea mea, este aceasta: 15 decembrie 1989, atunci când timişorenii au ieşit pentru prima oară în stradă, în faţa casei pastorului Tokes Laszlo – până la 15 iunie 1990, când a avut loc restauraţia. În aceste șase luni, am trecut prin toate fazele prin care istoricii definesc o revoluţie. Revolte populare, lovituri de stat, reglări de conturi, execuţii, tribunale ad-hoc, alegeri, preluarea puterii (în Timişoara) de către Armată, linşaje, crime nepedepsite, ură, conflicte interetnice, dar  și solidaritate… Toate zvâcnirile societăţii care încerca să schimbe, radical sau nu, o lume pe care încercam să o aşezăm în cărţile de istorie. Proclamaţia de la Timişoara, documentul programatic al Revoluţiei, a fost lansată nu post-revoluție, ci chiar în interiorul perioadei revoluţionare. Ne apropiam de final. Plecaseră din Consiliul Frontului Salvării Naţionale disidenţi în care puteai avea încredere – cum au fost Doina Cornea, Ana Blandiana, Ion Caramitru – şi rămăseseră doar cei legaţi de un trecut comunist, oameni care căzuseră în dizgraţia lui Ceauşescu nu pentru că se opuneau ideilor sale, ci pentru că susţineau URSS în mod evident. Cred că violenţa din 15 iunie 1990 a fost extrem de asemănătoare cu cea din timpul primelor zile ale Revoluţiei din Timişoara, şi apoi aducerea minerilor, similară cu aducerea  la Timişoara, în 21 decembrie 1989, a Gărzilor Patriotice din Olt şi din Dolj.

Lucrurile acestea par a avea nu doar continuitate, ci ele închid cu adevărat un cerc. După 15 iunie 1990 au încetat şi demonstraţiile care, în cele şase luni care trecuseră, au fost extrem de consistente în multe oraşe din ţară. Piaţa Universităţii a fost ultima filă a revoluţiei române. După 15 iunie putem vorbi despre o consolidare a instaurării regimului iliescian, adus la putere prin alegerile din Duminica Orbului. Revoluţia se stinsese….

„Modelul BBC m-a marcat ca ziarist”

De peste 30 de ani faci activism civic, dar ai fost timp de nişte ani reporter BBC. Cum ai ajuns acolo?

Pentru BBC am lucrat constant timp de 18 ani, din 1990 până în 2008, când s-a închis redacţia în limba română. 2008 era la un an după ce România intrase în UE, deci contribuabilul britanic nu mai avea motiv să mai întreţină un post de radio care să aducă democraţia în România, de vreme ce, în UE fiind, se prezuma că România este deja un stat democratic, cu o presă independentă.

În 1990 lucram la cotidianul Timişoara, primul ziar independent din Banat de după revoluţie, care avea un punct de vedere obiectiv asupra a ceea ce se întâmpla. Iniţial am fost sunat de cei de la Londra pentru a lămuri câteva întrebări, apoi am rămas colaborator constant.

Cea mai importantă lecţie pe care ţi-ai însuşit-o din jurnalismul de tip BBC?

Am realizat ce înseamnă o presă independentă, obiectivă, imparţială. Am făcut şi cursuri de presă la BBC. M-au ajutat să înţeleg cum trebuie să arate presa, ceea ce m-a determinat ca, după închiderea postului în limba română, să şi renunţ, în scurt timp, la presă. Nu mi-am mai putut găsi locul în presa din România. Am colaborat ulterior, o vreme, cu RFI şi cu Radio Timişoara, dar modelul BBC e unic. M-a marcat ca ziarist.

„Fascismul şi comunismul au arătat că pot distruge într-o clipă tot ceea ce omenirea a creat timp de secole”

„Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă, ci şi categoric anticomunistă” – acesta este punctul 1 al Proclamaţiei de la Timişoara, cea mai importantă contribuţie teoretică şi civică a Societăţii Timişoara. Lupta anticomunistă a fost motorul Societăţii Timişoara, în toţi anii aceştia de după Revoluţia din decembrie 1989. La peste 33 de ani de la prăbușirea comunismului în România, în Europa de Est, în lume există încă regimuri comuniste, în forma cea mai dură, iar în alte locuri, în state democratice, comunismul pare a da semne de revenire, sub alte nume. Simți această amenințare?

Comunismul în sine, cu acel egalitarism clamat mereu, e o mare minciună. O imposibilitate. De fapt, e vorba despre regimuri totalitare, dictatoriale, în care şeful statului alături de o mână de nomenclaturişti conduc discreţionar o ţară, afirmând că îşi doresc o lume mai bună pentru poporul lor. Orice dictator spune asta, fie că foloseşte ideologia lui Marx, fie alte ideologii. În toată această perioadă ne-am dat seama ce asemănare totală este între comunism şi fascism şi am realizat că toate aceste ideologii, fie de extremă stângă, fie de extremă dreaptă, sunt de fapt folosite doar pentru ca un regim dictatorial să poată  rămâne la putere, pentru profitul unui grup restrâns de privilegiaţi.

Societatea Timişoara face parte din platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene, o grupare care cuprinde  aproape 70 de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din Europa, care are ca scop păstrarea memoriei Europei, acest continent brăzdat de două totalitarisme criminale, fascismul şi comunismul, care au arătat că pot distruge într-o clipă tot ceea ce omenirea are mai de preţ şi a creat timp de secole.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.