Foto: Sorin Popa
„Fiecare concert este nu o destinaţie, ci un punct de reper într-o carieră pe care mi-o doresc pentru toată viaţa”
CV Cristian Măcelaru
S-a născut la Timișoara în anul 1980.
A studiat vioara la Liceul de Muzică „Ion Vidu” și apoi vioara și dirijatul în America, la Interlochen Arts Academy din Michigan, University of Miami din Florida, și la Rice University din Houston.
Cariera de dirijor și-a început-o alături de Orchestra din Philadelphia, ansamblu pe care l-a dirijat începând cu anul 2010 de peste 100 de ori. A colaborat cu Orchestrele Simfonice din New York, San Francisco, Chicago, Cleveland, Houston, Baltimore, Los Angeles, Toronto, Seattle, Detroit și cu Bayerischen Rundfunk Symphonieorchester, Royal Concertgebouw Orchestra, Staatskapelle Dresden, Gewandhausorchester Leipzig, Deutsches Symphonieorchester Berlin, City of Birmingham Symphony Orchestra, Rotterdam Philharmonic Orchestra, Orchestre Philharmonique de Radio France, Hallé Orchestra, Vienna Radio Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony, São Paulo Symphony Orchestra, Royal Scottish National Orchestra, City of Birmingham Orchestra, Hessischer Rundfunk Sinfonieorchester Frankfurt, Rotterdam Philharmonic, Orchestra Métropolitain din Montréal, Melbourne Symphony Orchestra, Romanian Chamber Orchestra sau Gothenburg Symphony Orchestra.
În prezent este dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Köln şi director muzical al Orchestrei Naționale a Franței.
În 2020 a câştiga Premiul Grammy la categoria „Cea mai bună interpretare instrumentală solo”, pentru albumul ce cuprinde lucrări de Wynton Marsalis înregistrat alături de Orchestra Simfonică din Philadelphia, având-o ca solistă pe violonistă Nicola Benedetti.
(Sursă CV: Romanian Chamber Orchestra)
Domnule Cristian Măcelaru, ne întâlnim pe fugă şi pe ceas, între repetițiile pe care le aveți înaintea concertului de la Timişoara, susţinut cu Romanian Chamber Orchestra. Câte ore pe zi repetați înaintea unui concert?
Fiecare proiect este diferit, deoarece fiecare proiect este clădit diferit. Când se creează un concept de concert, se ia în considerare şi numărul de repetiţii, şi dificultatea lucrărilor interpretate.
Pentru proiectul acesta (Turneul naţional al Romanian Chamber Orchestra, deschis cu un concert la Timişoara, în 17 august – n.r.) ne-am întâlnit la Timişoara în urmă cu patru zile; mâine, când va fi concertul, va fi deja a şasea zi în care cântăm împreună. Azi (16 august – n.r.), de exemplu, începem la ora 10 şi vom termina la ora 17.30, cu o pauză de masă. Dar Romanian Chamber Orchestra este o orchestră cu care urc pe scenă pentru al treilea an deja.
Adică, diferă modul de pregătire dintre concertele pe care le susţineţi cu diferite orchestre?
La Romanian Chamber Orchestra am fost coleg cu majoritatea celor din orchestră; cu unii am fost coleg de liceu, cu unii, chiar de şcoală primară, aşa că este puţin mai relaxată atmosfera. Din punct de vedere al muncii în sine, al produsului artistic, însă, este aceeaşi intensitate a pregătirii care se cere pentru un concert în Franţa, în Germania sau în SUA, la Philadelphia.
Fiecare concert necesită o pregătire particulară, dar este şi o muncă de o viaţă întreagă; la fel cum antrenarea unui sportiv de performanţă nu se face pentru un singur joc. Filosofia mea, ca dirijor, este că fiecare concert este nu o destinaţie, ci un punct de reper într-o carieră pe care mi-o doresc pentru toată viaţa.
„Pot spune că dirijatul m-a ales pe mine”
Plecarea în SUA, în 1997, neplanificată, aduce a ofertă a destinului. Cariera v-aţi ales-o sau aveți senzația că aţi fost ales, că aţi urmat un drum?
Ambele variante sunt adevărate într-un sens; în momentul în care am plecat din România, în 1997, nu eram interesat de dirijat, nu cunoşteam frumuseţea dirijatului din perspectiva celui aflat la pupitru. Când am ajuns în America mi s-a deschis uşa pentru a studia într-o clasă de dirijiat în liceul pe care îl urmam. Atunci m-am îndrăgostit de această profesie. Deci, din această perspectivă, pot spune că dirijatul m-a ales pe mine.
Totuşi, o vreme după aceea nu aţi mers pe drumul acesta; aţi studiat, mulţi ani, vioara, aveți şi un masterat în vioară. Ulterior ați făcut un masterar în dirijat şi aţi abandonat arcuşul pentu bagheta de dirijor.
Da, după acel episod de care aminteam, am rămas axat pe vioară mai bine de zece ani şi încercam să ajung la o performanţă cât mai înaltă. Apoi am ales dirijatul.
Dacă nu aţi fi fost dirijor, în ce profesie v-aţi vedea? Sau v-aţi vedea făcând altceva?
Nu mă pot imagina făcând altceva. Totuşi, dacă nu aş fi avut o carieră în muzică, cred că ar fi fost ceva ce implică munca directă cu oamenii; iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei.
„Numirea la Orchestra Naţională a Franţei este un rezultat al colaborării mele cu această orchestră”
V-aţi mutat de o vreme în Europa. Sunteți dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Köln (WDR) şi ați devenit, între timp, şi director muzical al Orchestrei Naționale a Franței. „Surpriza Cristian Măcelaru”, scria presa franceză. Cum aţi ajuns succesor al lui Emmanuel Krivine, care a deţinut funcţia timp de patru stagiuni consecutiv?
În afara României, pentru posturile de directori artistici, de directori muzicali de filarmonici sau orchestre nu se dă concurs, nu se poate aplica un dosar. La baza alegerii pentru o astfel de funcţie stă doar experienţa dirijorului, de care ţin cont muzicienii care îl votează. În momentul în care o ochestră caută un director nou, orchestra votează, e un vot democratic. Numirea la Orchestra Naţională a Franţei este un rezultat al colaborării mele cu această orchestră.
Foto: Adriane White
Cam jumătate din concertele pe care le susţin sunt cu ochestre la care sunt invitat; toţi muzicienii se uită la dirijorul muzical ca la un potenţial director muzical. Şi poţi primi un telefon prin care ţi se spune: „Muzicienii noştri v-au votat pentru postura de… Acceptaţi?”
Prima oară când am dirijat Orchestra Naţională a Franţei – maestrul Krivine era în cel de-al doilea an, atunci – mi-a plăcut foarte mult cum am lucrat împreună, dar nu mă aşteptam din partea lor la un răspuns atât de rapid. De obicei, până se ajunge la o astfel de invitaţie, este nevoie de o relaţie mai lungă, care se dezvoltă în timp.
După ce mi-au făcut oferta, am acceptat imediat, ideea fiind să încep în septembrie 2021. Dar din cauza pandemiei, maestrul Krivine şi-a dat demisia cu un an mai devreme, pe motive de sănătate, nu a vrut să se reîntoarcă în Paris în timpul pandemiei, ceea ce este de înţeles, iar atunci am fost rugat să încep cu un an mai devreme. Aşa am început colaborarea cu Orchestra Naţională a Franţei în 2020.
Aţi condus orchestre pe mari scene din multe ţări şi în America, şi în Europa. Ţări, muzicieni cu stiluri, cu ritmuri diferite de viață. Dumneavoastră, ca dirijor, trebuie să fiţi în concordanţă cu ceea ce cântă orchestra sau orchestra – în concordanţă cu modul în care dirijaţi?
E un pic din amândouă, deoarece lucrurile acestea se schimbă de la caracterul unei orchestre la caracterul altei orchestre. Are mai puţin de-a face cu geografia şi mai mult de-a face cu stilul fiecărei orchestre. O orchestră din Germania, de exemplu, nu reprezintă stilul tuturor orchestrelor din această ţară. Pentru mine, ca dirijor, cel mai interesant aspect îl reprezintă psihologia orchestrei. Este responsabilitatea mea să o înţeleg şi să găsesc modalitatea prin care să o „manipulez”. Iar pentru asta, câteodată este necesar să fiu parte din orchestra aceea.
Ce contribuie la stabilirea empatiei între dirijor şi orchestră? Pe lângă, deduc, încrederea cu care se pleacă în respectiva colaborare.
Sigur, încrederea este foarte importantă. „Arma” cea mai valoroasă a dirijorului este suma cunoştinţelor lui.
Ca muzician într-o orchestră, probabil mă întâlnesc cu aceiaşi oameni timp de 40 de ani, să zicem. Ca dirijor, într-o carieră de 40 de ani, întâlnesc mii şi mii de oameni cu care colaborez la fel de intens, iar atunci, perspectiva mea se deschide foarte mult. Este obligaţia dirijorului să înţeleagă oamenii cu care lucrează, să-i „citească”. Să ştie, când este într-o repetiţie, care e momentul în care trebuie făcută o glumă, care e momentul în care e nevoie de o încurajare ori în care e nevoie de o exprimare mai răspicată. Aceste lucruri se învaţă.
„Perfecţiunea în artă elimină frumuseţea ei”
Cum arată, de la pupitrul dirijoral, un concert perfect?
Pentru mine nu există concert perfect.
Atât de exigent sunteţi?
Perfecţiunea în artă elimină frumuseţea ei, zic eu. Perfecţiunea în artă se defineşte prin umanitatea pe care noi, artiştii, o aducem artei. Or, dacă este perfect, nu mai e uman, în conceptul meu. Pentru mine, frumuseţea unui concert stă în reuşita mea de a ajuta muzicienii să-şi găsească confortul pentru a cânta cel mai bine posibil, chiar dacă nu este sută la sută interpretarea sau viziunea mea.
Unde ați întâlnit cel mai cald public, publicul care a rezonat cel mai bine cu muzica de pe scenă?
E o întrebare foarte interesantă… Publicul cel mai doritor de muzică clasică îl întâlnesc de obicei în ţările din vestul Europei. Publicul cel mai entuziasmat de un nume mare îl întâlnesc foarte des în estul Europei, probabil şi pentru faptul că în această zonă nu vedem atât de multe vedete în muzica clasică. În America este un public foarte entuziast, dar entuaziasmul este pentru o perioadă foarte scurtă de timp. În România întotdeauna m-am simţit primit foarte bine, dar mă gândesc că are de-a face şi cu faptul că mă trag de aici.
Simţiţi un subiectivism al publicului?
Da, îmi pare că există şi un sâmbure de românism. Dar, totuşi, s-ar putea ca doar ceea ce fac pe scenă să fie motivul pentru care publicul din ţară mă apreciază.
„Cum majoritatea vieţii am trăit-o în afara ţării, cu dor şi visând la ea, mă identific cu Rapsodia nr. 1 a lui Enescu”
V-am urmărit dirijând Orchestra Radiodifuziunii din Köln care interpreta Rapsodia Română nr. 1, de Enescu, un compozitor pe care l-ați inclus și în alte concerte. Iradiaţi o trăire intensă a fiecărei note. De altfel, aţi şi spus într-un interviu că vă identificaţi cu această rapsodie. De ce, ce vă transmite aparte?
Încerc cu fiecare lucrare pe care o dirijez să înţeleg esenţa lucrării, aşa cum Brâncuşi încerca să găsească esenţa artei, a operei la care lucra. Pentru mine, ambele Rapsodii, dar mai ales Rapsodia Română nr. 1 reprezintă frumuseţea unei persoane, a unui loc, a unei naţiuni văzute de departe. Cum majoritatea vieţii mele am trăit-o în afara ţării, cu dor şi visând la ea, mă identific cu această piesă pentru că, uitându-mă înapoi, văd o Românie foarte frumoasă, pe care nu cred că aş fi perceput-o aşa dacă aş fi rămas în ţară. Când te gândeşti la locul din care ai plecat şi de care eşti departe, îţi pare mult mai frumos decât în realitate. Cred că aşa vedea şi Enescu România. El a suferit enorm din cauza României, pentru că, în timpul vieţii, nu a fost apreciat în ţară aşa cum a fost apreciat în Occident. Mă gândesc că dacă Rapsodia ar fi fost scrisă în România, ar fi avut o esenţă diferită.
Vă e dor de ţară, un dor resimţit uneori acut?
La început mi-a fost dor doar de familie, nu şi de ţară, vă spun sincer. Dar cu cât înaintez în vârstă, cu atât mi-e mai dor de România. Probabil, nostalgia unei vieţi trecute.
Includerea lucrărilor unor compozitori români în concertele pe care le dirijaţi este un efect al acestui dor de ţară?
Nu, alegerile le fac strict în funcţie de muzica pe care o apreciez. Nu aleg compozitori pe motiv de apartenenţă la o arie geografică. Pe Enescu îl interpretez pentru că-i iubesc muzica, nu are nimic de-a face cu naţionalitatea pe care o avem în comun.
Aveți și alți compozitori români preferați pe care îi includeți în concerte pe marile scene ale lumii. Bela Bartok şi Dan Dediu sunt doi dintre ei.
Mă identific cu anumite aspecte din esenţa muzicii lui Enescu deoarece am împărtăşit un spaţiu metafizic comun, dar din punct de vedere muzical, la fel ca Béla Bartók, ca Dan Dediu, este în topul compozitorilor mei preferaţi. Simt o apropiere faţă de muzica lor şi ar fi existat şi dacă ei nu ar fi fost din România.
În muzica căruia compozitor vă regăsiţi cel mai bine?
În cea a lui Béla Bartók.
„Este extraordinar să pot veni la Festivalul Enescu cu o orchestră dirijată de mine”
Veți dirija, în septembrie, Orchestra Națională a Franței la Festivalul „George Enescu”.
Da, sunt la a treia participare la acest festival.
Cu Filarmonica Banatul, în schimb, nu aţi avut nicio colaborare, deși sunteți timișorean. La fel, nu v-am văzut inclus până acum în niciunul dintre proiectele derulate în ultimii ani pentru pregătirea Timişoarei pentru postura de Capitală Culturală Euopeană. Pentru 2023, anul în care Timişoara va deţine acest titlu, vi s-a solicitat colaborarea?
E o întrebare dificilă… Sunt multe lucruri în discuţie, dar încă nu pot să vă spun nimic concret. Nu întotdeauna locul din care te tragi este locul în care eşti înţeles sau apreciat cel mai mult. Rămâne o enigmă pentru mine de ce a fost şi continuă să fie atât de greu… Am găsit o deschidere mult mai mare la Bucureşti, unde am susţinut sute de concerte. Am fost şi am rămas însă deschis în faţa unei colaborări pentru Timişoara; nu atât de mult pentru o instituţie sau pentru un artist, ci pentru oraş. Familia mea locuieşte aici şi mi-aş dori ca mama să poată veni să mă vadă la un concert.
Cristian Măcelaru şi Royal Concertgebouw Orchestra, la Festival „George Enescu”, 2019. Foto: Alex Damian
Aţi venit la Timişoara, zilele trecute, din SUA, direct de la Cabrillo Festival. De aici plecaţi în turneu în ţară, cu Romanian Chamber Orchestra. În septembrie veţi avea concerte la Paris, la Bucureşti, la Köln. Un navetist între mari scene ale lumii. Care sunt proiectele importante pentru următorul an?
La Festivalul Enescu este prima dată când vin cu o orchestră condusă de mine. Este foarte emoţionant să particip la acest festival care, la ora actuală, în Europa este cel mai important festival internaţional de orchestră: nu neapărat ca renume – în acest sens mai sunt Festivalul de la Salzburg şi Festivalul de la Edinburgh, ambele foarte renumite –, ci ca volum de orchestră de concerte. Este, deci, extraordinar să pot veni, anul acesta, cu orchestra mea.
Cu Orchestra Naţională a Franţei şi cu Orchestra Radiodifuziunii din Köln am mai multe proiecte; sunt şi multe turnee amânate de anul trecut, din cauza pandemiei. Dat toate turneele sunt încă sub semnul întrebării, mai ales pentru anul care urmează. Ar fi trebuit să am un turneu european foarte mare cu orchestra din Köln, apoi un turneu în Rusia, şi el anulat. Mai este un turneu în China care încă nu a fost anulat, dar nu ştiu dacă va avea loc.
Am lucrat însă şi în timpul pandemiei. Nu spun ca să mă laud, ci pentru a sublinia că a fost un efort enorm şi din partea mea, şi din partea orchestrelor cu care am colaborat, respectiv a Orchestrei Naţionale a Franţei şi a Orchestrei Radiodifuziunii din Köln. Săptămânal am avut un proiect, cu respectarea regulilor sanitare. Am cerut să facem aceste proiecte pentru că nu am putut să-mi imaginez că revenim din pandemie cu o orchestră sub nivelul de aşteptare al publicului. O orchestră care nu cântă împreună un an, un an şi jumătate are foarte mult de pierdut. Iar acest lucru este tragic. În România – şi o spun ca o critică – s-a lăsat ca totul să dispară din cauza unei pandemii; existau reguli foarte stricte, dar acele reguli ar fi trebuit să permită ca muzicienii să poată lucra, să poată cânta împreună. Era responsabilitatea instituţiilor, a Guvernului să găsească această modalitate, aşa cum a fost găsită în alte ţări europene. Imaginaţi-vă o echipă de fotbal care nu joacă împreună un an, iar după aceea trebuie să meargă direct în Cupa Europeană. Nu e posibil. Eu nu am avut încă vacanţă de când a început pandemia, pentru că a fost necesar să fiu în faţa acestor orchestre. Acum aştept să văd rezultatul, pe care îl simt deja: sunt orchestre cărora, în timpul pandemiei, le-a crescut nivelul artistic.
„Pentru mine, acasă este pe scenă”
Timișoara, Philadelphia, Bonn şi, de o vreme, Paris…
Deocamdată între Bonn şi Paris fac naveta. Aştept să văd dacă găsim o şcoală potrivită pentru copii.
Aşadar, unde este acasă?
Pe scenă, sincer. Şi unde-mi găsesc familia acolo mă simt acasă. Locul geografic este irelevant pentru mine. Ceea ce îmi lipseşte cu adevărat este întâlnirea cu regularitate a copiilor.
V-aţi gândit să vă reîntoarceţi definitiv în România?
Nu cred că ar fi în beneficiul nimănui: nici al meu, nici al României, nici al orchestrelor cu care colaborez. La Timişoara însă revin foarte des, la maximum şase săptămâni. Cât e mama în viaţă, cât am familia aici, mă voi întoarce foarte des.
Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.
Ultimele comentarii