Librăria Cartea de Nisip, din Timişoara, va găzdui, sâmbătă, 4 noiembrie, de la ora 17, lansarea evenimentului cultural-istoric Memorialul Deportării: un proiect educațional. În cadrul proiectului va fi lansat volumul Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească.

Volumul Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească este editat de Claudia-Florentina Dobre şi Valeriu Antonovici, sub patronajul Centrului de Studii Memoriale și Identitare, şi apărută la Editura Ratio et Revelatio, din Oradea.

Lansarea va fi urmată de o dezbatere la care vor participa editorii cărţii, dar și martori ai deportării, precum şi, în calitate de invitat special, profesorul universiatr dr. Smaranda Vultur, autoarea mai multor volume de mărturii orale despre deportare, despre prezența evreilor, francezilor, a basarabenilor și bucovinenilor în Banat.

Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste, spun editorii. Cel mai amplu episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951, când aproximativ 44.000 de persoane, care locuiau pe o rază de 25 de kilometri de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste. Au fost deportate acele persoane considerate „periculoase” pentru regimul comunist, persoane care ar fi reprezentat un factor de revoltă atât în eventualitatea unui război cu Iugoslavia lui Tito, cât şi în procesul de colectivizare a agriculturii.

După debarcarea din trenurile care îi aduseseră în Bărăgan, „cetăţenii suspendaţi” ai României comuniste au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoala, primăria, miliţia, dispensarul şi magazinul. 18 sate au apărut pe harta Bărăganului în câteva luni. Satele „noi” se aflau sub stricta supraveghere a Miliţiei, părăsirea acestora fiind pedepsită în cele mai multe cazuri cu închisoarea.

În 1955, deportaților le-au fost ridicate restricţiile privind domiciliul obligatoriu. În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului le-au fost atribui altor locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul să circule liber prin România. După 1964, şi aceştia au fost eliberaţi. „Deportarea lua astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii. Pentru ca şi amintirea lor să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră…”, spun realizatorii proiectului.

Deportații intervievaţi au rămas în Bărăgan. Au rămas acolo fie pentru că nu şi-au mai dorit să se întoarcă în locurile de origine, simţindu-se trădaţi de consătenii lor, fie că nu mai aveau la ce. Mulţi dintre ei veneau din Basarabia, Bucovina sau din Cadrilater, iar Banatul nu fusese decât o „casă” temporară. „Izgoniţi din ea, nu vedeau rostul unei reîntoarceri. Familia fie rămăsese în teritoriile lipsă ale României, fie se închegase cu adevărat în Bărăgan. Aşa că au rămas să ilustreze peste timp dictonul românesc că «omul sfințește locul». Au rămas să dovedească prin existenţa lor că sărăcia, lipsurile și durerea nu sunt un motiv de ură sau dispreț față de viață”, spun editorii cărţii.

Evenimentul, Memorialul Deportării: amintiri, povestiri, patrimoniu, organizat de Centrul de Studii Memoriale și Identitare și Fundația Hanns Seidel, îşi propune să readucă în discuţie, într-o manieră informală, diferitele forme de represiune din perioada comunistă şi să provoace la dialog şi dezbateri pertinente asupra trecutului României. „Deportaţii nu au fost nişte victime pasive ale regimului comunist, ci nişte luptători care au transformat un handicap social într-un motor al reuşitei personale. Volumul oferă pretextul unor dezbateri mai largi despre valori şi idealuri în societatea românească trecută şi actuală”, mai spun organizatorii.