În raportul anual al Curţii de Conturi este pomenită una dintre celebrele privatizări de pe plan local, cea a fabricii Kandia Timişoara, în contextul în care responsabilul de privatizare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a părut să uite în mod inexplicabil de sume importante pe care Statul trebuia să le încaseze în urma acestei privatizări. Deşi au trecut doi ani de când Curtea de Conturi a impus AVAS luarea unor măsuri măcar pentru a încerca recuperarea acestor datorii, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Datorii îngropate

Odată cu publicarea zilele trecute a raportului anual, Curtea de Conturi a reamintit o serie de deficienţe “istorice” constatate la instituţia care se presupune că ar fi trebuit să fie responsabilul direct de marile privatizări de stat, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Curtea de Conturi a solicitat stabilirea întinderii prejudiciilor create AVAS, “prin pierderea unor drepturi de creanţă ale instituţiei în condiţiile acţionării cu întârziere în instanţă, în afara termenului de prescripţie şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea lor.”

Este al treilea an în care Curtea de Conturi cere acelaşi lucru, fără să existe nicio reacţie din partea instituţiei vizate. Curtea de Conturi menţionează în acest sens că aceste măsuri au fost dispuse ca urmare a constatării faptului că instituţia cu atribuţii în domeniul privatizării a pierdut dreptul de a solicita restituirea unor datorii, înscrise în contractele de privatizare a unor societăţi comerciale, “în condiţiile în care a acţionat cu întârziere în instanţă pentru restituirea lor, în afara termenului de prescripţie, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni: nr. 749/1998 privind privatizarea SC Kandia SA Timişoara, nr. 143/1999 privind privatizarea SC Semănătoarea SA Bucureşti şi nr. 949/1997 privind privatizarea SC Organe de Asamblare SA Braşov.”

Şi cum, deocamdată, se pare că nu se pot acţiona alte pârghii, inspectorii Curţii de Conturi au precizat că, având în vedere stadiul măsurilor, pentru înlăturarea abaterilor, s-a dispus prelungirea termenelor de aducere la îndeplinire a acestora.

Cu alte cuvinte, se aşteaptă încă din partea AVAS o acţiune care să rezolve cumva problema acestor datorii istorice către bugetul de stat, aferente unor privatizări pe care instituţia responsabilă nu le-a monitorizat aşa cum trebuia şi cum îi impuneau competenţele.

Sesizare la Parchet, fără vreun rezultat

În urmă cu un an, Curtea de Conturi a anunţat că, pentru acest caz, a făcut sesizare la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Totuşi, ţinând cont de faptul că respectivele datorii s-au prescris şi au trecut aproape 15 ani de la momentul faptelor incriminate, este greu de crezut că şi procurorii bucureşteni mai pot face ceva în acest caz.

În această plângere Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este acuzată de “neurmărirea încasării drepturilor de creanţă în termenul legal de prescripţie şi anularea acestora din evidenţa operativă şi contabilă fără dispunerea măsurilor legale de angajare a răspunderii angajaţilor care se fac vinovaţi de aceasta”.

Sesizarea vine în urma unui control făcut la AVAS, control cu ocazia căruia s-au descoperit nereguli legate de felul în care a gestionat Statul privatizarea fostei fabrici de ciocolată Kandia Timişoara.  

Raportul Curţii de Conturi mai arăta că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, privind privatizarea fostei Kandia SA Timişoara, a existat obligaţia plăţii de către societate a datoriilor către fostul Fond al Proprietăţii de Stat, reprezentând dividende restante pe anii 1996 şi 1997, până la data de 31 martie 1999. La data privatizării, în 1998, FPS, care era instituţia publică cu atribuţii în domeniul privatizării, deţinea la Kandia Timişoara drepturi de creanţă constând în dividende restante pe anii 1996 şi 1997, în valoare de sute de milioane de lei vechi. Ca urmare a acţionării în instanţă a fostei Kandia SA Timişoara, în vederea obligării la plata dividendelor, instanţa a respins solicitarea AVAS, constatând că s-a prescris dreptul la acţiune. Ca atare, spun inspectorii Curţii de Conturi, în 2009, printr-o notă cu privire la regularizarea diferenţelor valorice apărute în procesul de recuperare a creanţelor AVAS, s-a propus stornarea din evidenţa contabilă a AVAS a sumei reprezentând dividende aferente exerciţiului financiar al anului 1996, neachitate de către Kandia Timişoara. Propunere aprobată de Colegiul Director al AVAS.

Mai precis, pentru că a acţionat prea târziu în instanţă pentru recuperarea acestor datorii, AVAS a pierdut dreptul de a le mai recupera şi, ca atare, a decis să şi le scadă din contabilitate. Aceste sume reprezintă, alături de multe altele, pagube colaterale ale procesului de privatizare din Timiş.

Este însă ciudat că, raportat la perioada pentru care trebuiau încasate aceste datorii, a fost nevoie să treacă 15 ani pentru ca o instituţie a Statului cu abilităţi de control, respectiv Curtea de Conturi, să descopere aceste nereguli, şi 16 ani până când să se facă o sesizare la Parchet cu privire la aceste nereguli. Oricum, şi acest demers are, probabil, o valoare mai mult formală. Şi aceasta pentru că, după un an de la înregistrarea plângerii la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pe rolul instanţei bucureştene încă nu a apărut un proces legat de aceste constatări, ceea ce înseamnă că dosarul e încă la faza de cercetări, premergătoare urmării penale şi trimiterii în judecată.

Desfiinţată fără motiv

Kandia Timişoara a fost ani de zile cea mai prestigioasă fabrică de dulciuri din România. În 2003, a fost cumpărată, iar producţia a fost mutată în Bucureşti, într-o tranzacţie în care a fost vehiculat şi numele lui Omar Hayssam, printr-o societate pe care o deţinea. După această tranzacţie, Kandia a trecut prin trei cumpărări successive, de către branduri internaţionale de renume de pe acest segment, şi, în prezent, rămâne una dintre cele mai cunoscute şi apreciate mărci de ciocolată de pe piaţă.

Povestea Kandia putea fi însă una de succes şi la Timişoara, unde fosta fabrică timişoreană a fost lăsată de izbelişte. De multă vreme mai este pomenită doar în comunicatele Poliţiei Locale, atunci când se reclamă noi cazuri de furt de fier vechi. Acum, şi terenul pe care se află halele dezafectate ale fabricii este revendicat de către urmaşii foştilor proprietari ai parcelelor pe care s-a construit întreprinderea. Fosta Kandia a fost pomenită şi de conducerea Primăriei Timişoara, care ţinea să spună că va da amenzi pentru degradarea la care a ajuns terenul şi imobilul fostei fabrici.

Fabrica timişoreană, susţin unii lideri de sindicat, a fost închisă în ciuda faptului ca era o întreprindere profitabilă. Aceştia mai spun că profitul anual, în anii de dinainte de închidere, era de peste trei milioane de euro. După închiderea ei, în 2003, clădirea în care funcţiona a rămas nefolosită.

“Mie îmi e destul de clar că s-a dorit marca, una cunoscută şi apreciată de români, O dovadă e faptul că spaţiul fostei fabrici este şi acum nefolosit, în ruine, deci nu acesta a fost punctul central de interes, ci marca, ce se bucură şi acum de succes, după cum vedeţi. Activitatea putea foarte bine să rămână şi la Timişoara, unde a obţinut profit până în momentul închiderii, deşi colectivul i s-a redus gradual. Toate petiţiile noastre în care solicitam să nu se închidă fabrica timişoreană au fost ignorate de către reprezentanţii administraţiei centrale şi locale”, spune Aurel Mihuţ, liderul timişean al UGSR.

În momentul închiderii, îşi aminteşte acesta, nu s-a adus nicio motivaţie pentru acest demers, oamenilor propunându-li-se pur şi simplu să vină la Bucureşti să lucreze sau, dacă nu, să plece. “Vă daţi seama că a fost, de fapt, o bătaie de joc. La salariile care erau, nu se acopereau nici banii de mâncare şi chirie în Bucureşti. Cine îşi lăsa în aceste condiţii casa şi familia ca să meargă să lucreze în Bucureşti?”, mai spune Aurel Mihuţ.

O parte dintre angajaţii daţi afară în mod abuziv au obţinut, de altfel, în 2005 o decizie a Tribunalului Timiş care le dă dreptul la o serie de compensaţii.

O fabrică-reper pentru istoria industrială a Timişoarei

Kandia a fost prima fabrică de ciocolată din România, începând activitatea în 1890 într-un mic atelier, pentru ca din 1895 să înceapă producţia de fabrică. Din 1917 fabrica s-a numit oficial Kandia, aşa cum I s-a spus o bună perioadă insulei Creta. O alegere inedită, care sugera că e vorba de produse de lux, “exotice”.

Din anii ’20 ciocolata Kandia a devenit lider pe noua piaţă românească. În fabrica din Timişoara lucrau peste 300 de muncitori, iar sortimentele de bomboane şi ciocolată erau livrate în toate zonele ţării. În perioada comunistă, dezvoltarea fabricii a continuat, s-a ajuns la 800 de angajaţi iar ciocolata Kandia era una dintre cele mai căutate mărci de ciocolată din România.

Chiar şi după 1990, Kandia Timişoara a rezistat pe piaţă, tocmai datorită calităţii produselor. Din păcate, decizii care nu sunt nici acum pe deplin elucidate au făcut ca din fabrica timişoreană să mai rămână doar amintirea unor vremuri în care era un reper pentru industria alimentară din vestul ţării.