Protocolul de colaborare între Parchetul General şi SRI e o dovadă a faptului că instituţiile statului s-au simţit, la un moment dat, depăşite de nivelul la care ajunsese corupţia – consolidată în mulţii ani în care doar s-a mimat anticorupţia. Nu e o scuză, e doar o posibilă explicaţie. Şi de aici, cred, ar trebui pornită discuţia referitoare la acest Protocol ale cărui prevederi, cele care stârnesc controverse, nu mai au de fapt valoare juridică, de doi ani.

Să ne uităm la contextul în care a fost redactat acest protocol. În 2009, corupţia era percepută ca o problemă de securitate naţională, dovadă stă includerea ei, la un an după încheierea Protocolului între SRI şi Parchetul General, ca vulnerabilitate şi în Strategia de Apărare a Ţării 2010 şi menţinută ca atare şi în cea redactată în 2015. Dovadă a unei corupţii endemice stau şi numeroasele dosare de corupţie în care au fost emise sentinţe de condamnare la închisoare – vizate fiind şi multe figuri din establishment-ul politic al ţării –, şi prejudiciile imense aduse statului prin acte de corupţie.

Pentru – probabil, cum spuneam – un plus de eficienţă al luptei anticorupţie, în februarie 2009 a fost semnat Protocolul de colaborare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi SRI, pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale. Deci, implicit, în domeniul corupţiei, văzute ca problemă de securitate naţională. De ce a trebuit implicat, mult mai puternic decât transpare din propria lui lege, SRI-ul? Pentru că, explica fostul preşedinte Traian Băsescu, într-un interviu din mai 2014, „politizând alte instituţii (…), acestea au acţionat tot timpul în favoarea partidului care îl numise pe director şi nu au combătut corupţia sau evaziunea fiscală, aşa cum ar fi trebuit să o facă însuşi directorul.”

Voci ale asociaţiilor de magistraţi care critică, acum, foarte vehement acest Protocol acuză că, prin intermediul lui, au fost încălcate norme constituţionale şi internaţionale privind statul de drept. Acuzele vizează extinderea competenţelor de cercetare penală ale SRI pe „infracţiuni ce au corespondent în ameninţările la adresa siguranţei naţionale” şi „infracţiuni grave”, adică, pe o paletă largă de infracţiuni. Apoi, formarea de echipe mixte operative, planul comun de acţiune al acestora şi faptul că obliga procurorii să informeze SRI despre o anchetă, în condiţiile în care urmărirea penală nu este publică, şi să informeze ce fac cu informaţiile primite de la acest serviciu.

Este, însă, un document ale cărui prevederi – exact cele controversate – nu mai sunt valabile. Din februarie 2016, de când CCR s-a pronunţat pe situaţia interceptărilor şi a stabilit că sunt constituţionale doar cele care privesc securitatea naţională, deci nu şi cele care privesc cazuri de corupţie. Apoi, anul acesta, tot în februarie, CCR a stabilit că este neconstituţional şi ca SRI să trimită la Parchet probe rezultate din interceptări sau filaje făcute pe mandat de securitate naţională, dacă acestea nu vizează strict infracţiuni de securitate naţională. Ceea ce înseamnă că, dacă SRI face interceptări într-un caz de terorism, de exemplu, în care cel vizat comite şi evaziune fiscală sau spălare de bani de milioane de euro, probele privind evaziunea şi spălarea de bani nu mai pot fi trimise Parchetului. SRI poate trimite doar informaţii.

Interesant este faptul că nu l-a denunţat niciun procuror, niciun membru CSM nici atunci, nici ani de zile după aceea. Nici măcar în 2015, după ce generalul Dumitru Dumbravă, directorul Direcţiei Juridice a SRI, vorbea public despre câmpul tactic, extins în instanţe –„ „dacă în trecut ne retrăgeam din câmpul tactic o dată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu (…) în prezent ne menţinem atenţia până la soluţionarea a fiecărei cauze” –, declaraţii care stârniseră un val de critici publice. Solicitărilor unor asociaţii de magistraţi adresate CSM, pentru a cere clarificări la SRI în legătură cu cadrul legal care îi permitea să-şi menţină interesul faţă de un dosar până la soluţionarea definitivă, CSM le-a răspuns că nu e încălcată independenţa Justiţiei. Este interesant, deci, momentul în care SRI acceptă declasificarea acestui act, la solicitarea ministrului Justiţiei, Tudorel Toader.

Ce ar putea urma după desecretizarea acestui protocol care, de facto, nu mai produce efecte,  nu e clar – este de aşteptat opinia oficială a specialiştilor din CSM, inclusiv în privinţa unor posibile abuzuri făcute în numele acestui Protocol. Şi, pentru comparaţie şi echitate, solicitarea desecretizării Raportului dintre SRI şi Parchetul General, încheiat în 2004.

Ceea ce e clar este faptul că, pe probe rezultate în urma muncii în echipă a unor ofiţeri de informaţii şi procurori, au fost pronunţate deja sentinţe care le-au confirmat, deci, veridicitatea.

Iar ce se urmăreşte de fapt este străveziu: decredibilizarea luptei anticorupţie, care se aşteaptă să vină la pachet cu falsa victimizare şi, eventual, cu încercarea de albire, a unor indivizi care şi-au şi ispăşit deja pedepsele în dosare de mare corupţie. Pe unii s-ar putea chiar să-i revedem în politica mare, cu false aureole de  martiri. Pentru că anticorupţia nu este pe agenda actualei Puteri. Din contră, linia pe care se merge este, de fapt, apărarea protejaţilor de partid probleme judiciare, sub umbrela unei demagogice invocări a statului de drept; folosită şi în lupta cu aşa-numitul „stat paralel”.