Foto: UVT

A plecat din România la mijlocul anilor 80, însă decizia emigrării o luase cu câțiva ani mai devreme. Principala cauză a fost aceea că nu se mai simțea om în propria țară. A ajuns în Occident, a lucrat pentru Radio Europa Liberă și pentru BBC. Nu a rămas în presă pentru că și-a dorit o carieră academică. Nici în Occident, pentru că și-a dorit să meargă într-o țară despre care nu știa nimic. Așa a ajuns, în 1987, în Canada, unde, timp de aproape 30 de ani, a predat Literatură comparată la University of Western Ontario. De unde a plecat, însă, pensionându-se anticipat, pentru că ajunsese să se simtă inadecvat, trădat de epoca sa: „M-am acuzat, m-am recuzat și am ieșit din sistem.”

Punctul de pornire al dialogului cu profesorul și scriitorul Călin Andrei Mihăilescu a fost acest sentiment de inadecvare la noile reguli academice impuse de corectitudinea politică, despre teama de a vorbi liber și repercusiunile care decurg din vorbirea liberă, despre declinul universității nord-americane unde identitatea a ajuns să bată orice merit și unde retoricile ”sunt brăzdate de un inflexibil leni/stali/nism”, despre ceea ce numește post-corectitudine politică, acea „extază și împlinire neagră a corectitudinii politice excesive”, și copyright-ul pe suferință. Despre motivele plecării din România, despre experiența la Europa Liberă și la BBC. Despre celebrul său eseu Utopia română, transmis și retransmis de BBC într-o serie de a 12 emisiuni, care pare să fi fost cauza tentativei de asasinat care l-a vizat. Despre România din anii 80 și cea de azi, în care revine an de an, dar unde, într-un fel – spune –, a trăit tot timpul.

„Multe din lucrurile care se întâmplă acum în universitățile nord-americane, din punctul de vedere al retoricii publice, sunt brăzdate de un inflexibil leni/stali/nism”

CV Călin Andrei Mihăilescu

Este născut la București, în 1956.

A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, Secțiunea Română-Spaniolă, București, 1981, apoi un masterat, în 1989, și doctoratul, 1992, ambele în literatură comparată, obținute la Universitatea din Toronto.

Trăiește în Canada din 1987.

A fost profesor de literatură comparată, teorie critică și studii hispanice la  University of Western Ontario până în 2017 și are colaborări cu Facultatea de Litere a Universității din București.

Este autorul mai multor volume și texte mai scurte în română, engleză, franceză și spaniolă: eseuri, studii academice acoperind mai multe discipline, proză, poezie, cărți pentru copii. Între volumele publicate în România se numără Ţară europsită (2002, republicată în 2020), Antropomorfina (2005), 16-17– Renaştere, manierism, baroc (ed. a doua, 2005), Cum era? Cam aşa… Amintiri din anii comunismului (românesc) (coord.; 2006) şi Happy New Fear! (2011).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Club Romania și al mai multor asociații academice naționale și internaționale.

„La un moment dat mi-am dat seama că dacă îmi formez nişte studenţi care măcar gândesc rebel sau liber sau variat, ca mine, o să le fac un deserviciu, pentru că ei nu-şi vor mai găsi joburi în universitatea contemporană neoliberală bazată pe business şi semicorporată întru stadiul de corporatizare întreagă, astfel încât am avut o problemă etică din punctul acesta de vedere”, spuneai într-un interviu relativ recent. Aşa că te-ai pensionat anticipat de la Western University Ontario, după aproape 30 de ani în care te-ai aflat la catedră. Situaţia aceasta îmi aminteşte de plecarea de la Universitatea Columbia a profesorului şi regizorului Andrei Şerban – tot după aproape trei decenii şi tot din motive de „inadecvare” la noile reguli academice, impuse de cenzura corectitudinii politice. Deci, Călin, şi tu eşti o victimă a poliţiei gândirii, a limbajului în care s-a transformat corectitudinea politică?

În genere, intelighenția românească consideră virajul către stânga, uneori foarte violent către stânga, al universității nord-americane, mergând până la excese numite Cancel Culture sau Woke și, mai înainte de astea, #MeToo, manifestările feministe, post-coloniale etc., ca pe o turmă de capre moarte în curtea vecinului. Toate aceste viraje forţează înțelegerea legăturilor dintre oameni către termeni adesea exclusiv identitari: identitatea mea devine nu numai brandul meu, ci și scutul cu care mă apăr de tine, nu de identitatea ta. Fracturile dintre diversele identități au crescut considerabil în ultimii 20 de ani, astfel că posibilitatea dialogului este din ce în ce mai redusă. Un traducător olandez s-a recuzat de la a traduce o romancieră negresă americană, spunând: „Sunt bărbat alb, nu am voie să traduc o femeie de culoare”. Asta înseamnă că oamenii ajung să fie ghetoizați de propria identitate, de comunitatea identitară din care fac parte, fără să mai poată comunica cu ceilalți, unul din rezultate fiind – iar asta se întâmplă cam în toate universitățile americane și canadiene – o înspăimântătoare tăcere. Oamenilor le este din ce în ce mai frică să vorbească. Dar eu nu mă consider o victimă. De aceea am vorbit întotdeauna liber.

„Post-corectitudinea politică vizează şi atacă naturaleţea umană, naturalețea unei cărți, a unei priviri, a dialogului, a predării, a scrisului”

Adică, s-a ajuns la autocenzură. Ca pe timpul totalitarismului comunist, ca să mă raportez la istoria recentă, pe care am trăit-o și noi…

Autocenzura se naturalizează, şi în asta stă pericolul cel mare –, oamenii nu-și mai dau seama că se autocenzurează. Foarte multe din lucrurile care se întâmplă acum în universitățile nord-americane, cel puțin din punctul de vedere al retoricii publice, sunt, ca în România anilor 1950, brăzdate de un inflexibil leni/stali/nism. Lucrurile sunt mai complicate, mai greu de explicat pentru români, deoarece combinația dintre acest stângism quasi-stalinist și principiul corporatizării universității nu e uşor de perceput aici.

Ce s-a întâmplat în ultimii 40 de ani? Principiul administrării a orice în universităţi – a cunoașterii, a cercetării, a predării – a devenit din ce în ce mai prevalent, astfel încât, de la un moment încolo, profesorul a început să fie nu neapărat victima, ci complementul direct al acțiunilor administratorilor. Odată, un profesor universitar avea o secretară. Aceasta a devenit apoi secretara a doi, apoi a trei, apoi a cinci profesori, iar apoi postul secretarei a dispărut, astfel încât treburile de secretariat au trebuit să-i fie atribuite fiecărui profesor de către un administrator. Devenisem propria mea secretară. Apoi propriul meu contabil, când venea vorba de cereri de burse, călătorii la conferinţe sau la variate studii. În momentul în care atacurile identităţilor rănite au început să crească, profesorul a trebuit să înveţe să-şi fie propriul avocat, pentru a se apăra împotriva acuzațiilor de-o hărțuire sau alta a studentului-client. În curând, tu, profesor, ajungi să deprinzi câteva meserii adiacente, toate impuse, înmulţite şi ţinute din scurt de către administratorii universitari. Distanţa dintre administrator (de la decan până la preşedinte) şi profesor a tot crescut, până când decontectarea dintre principiul autoritar al administrării și cel al muncii academice s-a făcut lege.

Aici, două judecăți generice. Prima, pe care o văd la cam toate nivelurile și peste tot în lume: clasa profesorilor este din ce în ce mai marginalizată, mai supramuncită, mai subevaluată simbolic şi financiar. Ţie, profesor, ţi se cere, fie că predai clasa I la Toronto sau un curs doctoral la Princeton, să fii pertinent și mântuitor pentru fiecare din studenți, ceea ce nu se poate. Cum profesorul este făcut să se simtă din ce în ce mai inadecvat, mai puțin important, el poate fi exploatat până la os.

A doua: evoluția corectitudinii politice în ceea ce eu numesc post-political correctness. Diferența dintre cele două este următoarea: corectitudinea politică a început în anii ’50-’60 și s-a dezvoltat până în anii ’90 pe niște principii bune și necesare: reducerea violenței, a discrepanțelor dintre bărbați și femei, dintre albi și negri și așa mai departe. Cum se întâmplă de atâtea ori în istoriile ştiute şi în cele nemărturisite, lăsat în voia lui, un curent (un om, o idee…) se transformă, de-a lungul parcursului său, în opusul său. De unde corectitudinea politică era menită să îi egalizeze pe oameni, să-i facă să fie mai puțin violenți unii cu alții, atunci când a fost recunoscută ca instrument retoric fundamental şi nu s-a mai putut spune nimic împotriva ei în public, atunci ea însăși a devenit violentă. Corectitudinea politică presupunea transparentizarea individului sub ochiul public: fie cel de toate zilele, fie orwellianul Big Brother, fie auto-ochiul public. Deci, în momentul în care mă autocenzurez, îmi transform în așa fel comportamentul, poate chiar pentru mine însumi, ca în orice clipă să mă pot arăta în public şi să spun: „Sunt transparent. Vedeţi? N-am nimic de ascuns. Sunt nevinovat”. (În timpul Războiului rece, vesticul era luat de inocent până la proba contrarie, în timp ce socialistul estic era născut vinovat şi trebuia să-şi dovedească inocenţa. Între timp, în Vest lucrurile s-a întors cu susu-n jos). Asta, în engleză, se numeşte accountability, se traduce ca auto-justificare, şi reprezintă un sport naţional în mai multe ţări protestante. Cum se întâmplă cu orice violență de succes, de-acum mai bine de zece ani, în America de Nord corectitudinea politică a început să tranziteze către ceea ce eu numesc the post-political correctness (PPC), care este extaza şi împlinirea neagră a corectitudinii politice excesive. Aici, ţinta atacului nu mai individul, intimitate, interioritatea sa: post-corectitudinea politică vizează şi atacă naturaleţea umană, naturalețea unei cărți, a unei priviri, a dialogului, a predării, a scrisului. Voita utopie s-ar împlini în ceea ce scolasticii n-ar fi cutezat să se avânte: natura denaturata. Aşa că nu doar cetăţeanul, ci orice lucru trebuie să se justifice că e aşa cum e, că există. Totul trebuie filtrat prin mecanisme de tabuizare, în cele din urmă de justificare. Și cum e mai ușor să justifici ceva decât invocându-ți o identitate care e bazată pe o traumă, pe suferințe mai vechi, ai fost o victimă deci ești real ca individ, iar când ești real ca individ, orice altceva devine ireal. Dar nu sunt eu, Călin, este identitatea mea, pe care tu nu poți să o ataci pentru că am fost rănit odată. Această denaturalizare, monstruoasă, transformă oamenii de fapt în niște produse farmaceutice de drept. Justificarea îi limitează judecata celuilalt. Şi cum judecăţile (identitare) sunt, de la început şi în cele din urmă, prejudecăţi deghizate, justificarea este apărarea împotriva prejudecăţilor celorlalţi.

Eu am comis un act de sinucidere administrativă, m-am acuzat, m-am recuzat și am ieșit din sistem, uşa trântind-o nu tare, că sunt politicos. Istoria lui Andrei Șerban e uşor diferită.

Andrei Şerban spune că solicitarea acelui student transsexual, de la Universitatea Columbia, de a interpreta, în mod neconvingător, Monologul Julietei din piesa lui Shakespeare, a fost de fapt doar picătura care a umplut paharul. El conducea Şcoala de Actorie de la Columbia, când a demisionat.

Pentru Andrei Şerban, ca şi pentru mine, starea universității nord-americane este una de declin accelerat, în care carte se face doar marginal, intelectualismul a devenit ilegal, arbitrariul devine adesea ucaz, iar centrul e ocupat de social justice — o seamă de răzbunări istorice care fac, astăzi, legea. La ce bun să-ţi mai petreci viaţa între zidurile acestor ruinate cetăţi?

„Atroce ce s-a putut întâmpla într-o sută de ani!”

Cum se vede, din interior, această „universitate contemporană neoliberală” – care, adăugaţi, se îndepărtează tot mai mult, pe zi ce trece, de modelul universităţii liberale de secol XIX –, şi în care nu ţi-ai mai găsit locul?

Ultima carte a lui Kant se numește Lupta facultăților. E lupta dintre facultatea de filozofie și cele profesionale: medicină, drept și teologie, filosofia fiind purtătoarea adevăratei rațiuni. Prin filozofie, Kant sugerează că nu doar acea disciplină, ci artele liberale în genere ar trebui să constituie centrul spritual al universității liberale. Când Kant vorbește de facultăţi, el se referă și la instituții, și la facultăți mentale: universitatea „organică” oglindeşte buna rânduială a minții. În 1809, Humboldt crea la Berlin prima universitate liberală din lume, care nu avea nimic de-a face nici cu statul, nici cu așezămintele sau obiceiurile religioase. Aceasta a devenit modelul tuturor universităților din lumea liberă și al celorlalte universități preexistente care, relativ repede, s-au astfel restructurat. E universitatea de cel mai mare succes. Totul a ținut bine în această formă cam un secol, până când primul război mondial a spart toate tiparele. După război au început să apară, în primul rând în SUA, dar nu numai acolo, rupturi în modelul kantiano-humboldtian. Din cauza extraordinar de multelor victime din război, băieți fără vreun un picior ori fără multă știință de carte erau ajutați să învețe fără atâta pregătire. Atunci, cerințele „prea dure şi nepractice” ale universității liberale, de pildă caracterul obligatoriu al studiului limbilor clasice, au început să se relaxeze. Nivelul cunoștințelor a început să coboare peste tot.

Se spune că secolul XX nu e un secol al generaliştilor, ci al specialiștilor, care nu mai au un limbaj comun. Această lipsă de comunicare poate deveni foarte serioasă, poate duce la situații de autism științific. Un mare filosof francez, Michel Serres, numește starea asta thanatocrație, adică aducerea morții la putere, thanatocrația fiind bazată pe ruptura și, de la un moment dat, pe interzicerea comunicării.

După al doilea război mondial, multe din universități au scăzut mult mai mult nivelul de pregătire; în universitățile nord-americane nu mai era obligatorie instrucția high– sau middle class. Abandonarea limbilor clasice a fost urmată de marginalizarea limbilor străine. Engleza era de ajuns. Distrugerea umanioarelor în America de Nord începuse în forţă. 70 de ani mai târziu, mie îmi era imposibil să predau un curs de poezie, pentru că studenții nu-l luau, și atunci trebuia să-l numesc Poezie în film sau Film și poezie sau Film, poezie și identitate. Nivelul de cultură și de valorizare a cunoașterii a continuat să scadă.

Uite un exemplu: acum vreo zece ani am dat peste un examen de clasa a opta, de absolvire, într-un sătuc din Kansas de 1904. Le-am dat acest test spre rezolvare unor (vreo 25) studenți avansaţi, masteranzi și doctoranzi. O oră. Cel mai bun rezultat l-a obţinut un băietan: 24 la sută. Întrebările erau relativ simple: geografie, gramatică, matematică, istorie, cunoștințe generale. Atroce ce s-a putut întâmpla într-o sută de ani! În acest secol de nemaipomenit avans tehnologic, umanitatea şi-a tot adăugat, cu foame rabelaisiană, proteze tehnologice: fizice, chimice, electrice etc., în timp ce mintea omului a fost din ce în ce mai puțin stimulată. Confort pretutindeni şi traumă identitară, clamată spre a-l masca. Ergo. În momentul în care, acum vreo zece ani, mi-am dat seama că nu mai poţi primi burse, ca profesor, dacă vrei să faci un studiu despre un poet grec sau despre o idee care a răsărit în iluminismul francez, pentru că sunt considerate teme irelevante, pentru că în toate planurile de cercetare fondurile se alocau pentru chestiuni ce ţin, în esenţă, de reproducţia tehnologică, m-am trezit că bădădăiam printr-o lume opusă celei în care crezusem când am intrat în universitatea nord-americană.

Mama mea este născută în 1932. Tatăl ei era avocat. Ea a vrut să facă Medicină, dar avea dosar prost, aşadar nu a putut intra la Medicină. A vrut să studieze pianul, nu a putut, tot pentru că avea dosar prost nu a intrat la Conservator. Singurul loc unde a fost admisă a fost Institutul de Sport, acolo dosarul nu era o chestiune vitală. Nu era vina mamei că nu a putut să facă ce voia să facă: ea, ca atâtea alte milioane de trăitori în lagărul sovietic, a fost victima segregației în numele puterii populare, a răzbunării săracului asupra bogatului – monstruozitățile comunismului timpuriu.

În noiembrie 2020 am văzut o listă cu aproximativ 460 de universități și colegii americane – asta înseamnă cam 15 la sută din toate institutele de învățământ post-secundar de pe continent, care declarau următoarele: „Pentru a remedia greșelile istorice, am decis ca în următorii cinci ani (60 de luni) să angajăm do profesori de culoare”. Excesul acesta, care te poate arunca în alcoolism sau, de sus, fără paraşută, este, nu mă îndoiesc, temporar. Hispanicii (latinos) vor spune: „Negrii reprezintă doar 13 la sută din populația Statelor Unite, noi suntem aproape 38 al sută. Pe noi cine ne reprezintă? Că și noi am suferit: americanii ne-au furat și Texasul, și California, și Arizona, dacă e vorba să vorbim de traume trecute.” Unii o şi spun deja. Dar hispanicii sunt excluşi din discursul public identitar împănat de resentimente ca o pulpă de porc, de căţei de usturoi. Aici, ca în atâtea alte rânduri, îşi iţeşte capul copyright-ul pe suferință, pe care, azi, îl au doar afro-americanii. După cum copyrightul pe suferință în secolul XX este doar pentru Shoah; celelalte genociduri – gulagul sovietic, Armenia, Cambodgia, unde un sfert din populaţie a fost măcelărită de khmerii roșii, Rwanda – sunt derivate, fictive, aproape, ca derivativele financiare. Copyright-ul pe suferință creează, în ordinea socială, campioni ai traumei. Acum campionul traumei este afro-americanul. Peste 20 de ani cine știe cine va fi încununat?

„În vremea noastră mediocrată în care mediocrul e mesajul, meritocraţia a dispărut din discursul public”

Într-un sistem de învăţământul modelat  ideologic mai poate fi încurajată meritocraţia sau întâietate în promovare au cei care se încadrează în tiparele impuse de corectitudinea politică?

În vremea noastră mediocrată în care mediocrul e mesajul, meritocraţia a dispărut din discursul public. Lucrurile au mers atât de departe încât identitatea unui individ bate orice merit. Pedagogia e una dintre cele mai grele meserii pentru că se desfășoară în timp și necesită multe facultăți din punctul de vedere al profesorului, şi rafinament, şi înțelegere, şi grijă, şi capacitatea de a pedepsi, încât este de o imensă complexitate.

Toată viața mea am fost om de școală și în tot acest timp am întâlnit doar vreo cinci profesori adevărați, aceia care îţi schimbă viața. Or este foarte greu în momentul care profesorul nu mai are timp de nimeni, când elevul sau studentul se uită pe tabletă ori telefon în timp ce i se predă, când aceste atitudini şi năravuri fac din vraja unei lecții o imposibilitate. Acesta e momentul în care magia profesiei a întrutotul dispărut. Despre ce meritocrație să vorbim? Profesorul a devenit un administrator, prin note, a unor semne sau rune pe care elevul sau studentul le scrie. Nu vreau să par pesimist, deși sunt extrem de dezamăgit, pentru, că împotriva a tot ceea ce am făcut în viață, lucrurile se îndreaptă în direcția asta. Sunt trădat de epoca mea.

„Dacă ești profesor adevărat, nu ai nevoie de nici o proptea ca să știi când s-a copiat”

Flagelul plagiatului, al imposturii academice a contaminat şi zona universitară din Canada, cum se întâmplă în România, de ani de zile?

Nu. Acum există softuri ca Turnitin.com, apărut acum 20 de ani. Dar dacă ești profesor adevărat, nu ai nevoie de nici o proptea ca să știi când s-a copiat. Dacă nu, ai nevoie de atari proteze. Răspunsul generic la întrebarea ta este, aşadar: nu, fără îndoială. Cazurile de plagiat în lumea nord-americană sunt infinit mai puține decât în România, unde plagiatul pornește de sus. Rodica Zafiu, marea noastră lingvistă, a fost la un moment dat membră în CNATDCU, care între altele trebuia să dea un verdict de plagiat în cazul unei teze de doctorat. Ne aflăm în aprilie sau mai 2012, când începe asaltul uselist. Revista Nature dă în vileag plagiatul lui Ponta, moment în care toate tunurile politice sunt puse pe acest grup de 18 profesori din CNATDCU.

Îndrumător de doctorat, pentru reamintire, a fost Adrian Năstase, fost premier, fost președinte al PSD.

Da, iar cel din care Ponta plagiase cu toptanul îi fusese profesor, un fost afiliat de-al lui Năstase. Un menage à trois. E irelevant să ne întrebăm dacă Ponta ştia că s-a plagiat. Pentru că Ponta, conform logicii staliniste a PSD-ului, era prințul moştenitor, după cum fusese și Năstase faţă de Iliescu. Ponta era electul acestei logici leni/stali/niste. Istoria asta, cu toate nenorocirile din vara lui 2012, a fost „rezolvată” foarte bine de unul din băieții de la Times New Roman: pe harta României a pus ștampila Copy, iar Paste, în mijlocul Siberiei. Situaţiile acestea sunt cu atât mai grave cu cât au devenit banale. Hannah Arendt vorbea despre o banalitate a răului: când ai omorât 20 de oameni și îl omori și pe al 21-lea, aproape nu mai simți nimic. La fel cu plagiatele.

„Entuziasmul meu față de oameni, ca orice entuziasm, e o îndumnezeire”

„Junilor mei studenţi le vine greu să citească texte mai lungi de două-trei pagini. Mintea lor e formatată de spartanismul verbal al sms-urilor, al Twitter-ului, al Facebook-ului”, spui. S-ar putea ieşi din această situaţie sau momentan nu se întrevede nicio cale de ieşire, ceea ce ne condamnă să ne adâncim şi în analfabetism funcţional? Pentru că, de fapt, prin asta se traduce nu doar incapacitatea de a citi şi de a înţelege ceea ce citeşti, ci şi de a răspunde, de a exprima sentimente nu prin cuvinte, prin fraze, ci prin emoticoane ori prin cuvinte prescurtate barbar.

Când am început să predau, în urmă cu 30 și ceva de ani, aveam vreo 300 – 400 de studenți de anul întâi. Vorbeam cu ei deschis şi îi vedeam cum, după vreo zece minute, unii ațipeau, alții îşi pierdeau atenția. Mă întrebam de ce nu se puteau concentra. Deoarece copiii nord-americani creșteau cu televizorul, or în televiziunea nord-americană cursul de știri, cursul unui film este de șapte minute, urmat de un flux de reclame de 90 de secunde. Mi-am zis să încerc să-i antrenez invers: în ora următoare am vorbit șapte minute, apoi am zis să avem un minut de liniște, dar după aia, în următoarea repriză de șapte minute erau foarte alerți. Cu aceste întreruperi din șapte în șapte minute i-am ținut vreo două săptămâni. După care am început să lărgesc timpul la nouă minute, apoi la unsprezece. La sfârșitul semestrului ajunsesem cam la 25 de minute în care se puteau concentra bine. În al doilea semestru, până în aprilie, i-am dus la 50 de minute. Asta se putea educa.

Două decenii mai târziu, o generație diferită, care nu se mai concentra nici șapte minute. Poate doar două-trei. Concentrarea îi părăsea la un moment dat în mijlocul frazei. Vorbim de fenomene disociative care sunt fundamentale în psihologia mai ales a unui tânăr, fenomene disociative care sunt justificate de faptul că, dacă nu mă uit la două lucruri în același timp, niciunul nu există. Acesta e glorificat ca multitasking și gândirea neopozitivistă a business-ului; ei înțeleg costuri mai mici pentru unul care face două lucruri. Multitaskingul ascunde de fapt în spatele lui ADD sau ADHD. Sindromul lipsei de atenție sau concentrare mi se pare din ce în ce mai accentuat la generațiile tinere. Situația este gravă din cauza modificărilor chiar a naturaleții percepției obișnuite.

Sunt însă optimist de felul meu și știu că plasticitatea speciei din care încă facem parte este mântuirea noastră: adică ne vom adapta, într-o generație sau două, la barajele de texte scurte, simultane, împestriţate cu imagini vizuale. Creierul nostru este atât de plastic, se acomodează la atâtea lucruri, între care la produsele create de el însuși, încât am încredere în felul în care suntem făcuți – naturaliter.

În 1966, la senectute, Martin Heidegger a dat un interviu revistei Der Spiegel, pe care l-a condiționat să fie publicat doar după moartea lui. A murit în 1976 și, imediat după aceea, interviul a fost publicat sub sforăitorul titlu Numai un Dumnezeu ne mai poate mântui, în care el spunea că „ne-am adâncit într-o fundătură de unde nu mai putem ieși; doar un Dumnezeu ne mai poate mântui”. Spre deosebire de Heidegger, eu nu am încredere în acest Dumnezeu, pe care, de altfel, el nu l-a cultivat vreodată. Eu am încredere în om. Asta mi-a adus multe bucurii, multe necazuri, multe dezamăgiri. Entuziasmul meu față de oameni, ca orice entuziasm, e o îndumnezeire: simți că un zeu te înflăcărează. Da, ne vom schimba, poate în bine, odată. Nu știu cum și nu știu dacă vom/vor mai fi aceiași care suntem azi. Doar omul ne poate mântui. Restul e tehnologie sau altă teologie.

„Principala cauză a plecării mele din România era că nu mă simțeam om în țara mea”

În anii ’80 ai plecat din România şi, după un an petrecut în Occident, ai ales Canada, pentru că, spuneai, era o ţară despre care nu ştiai mai nimic. De ce ai plecat din România?

M-am decis să plec într-o noapte, pe malul Dunării, la Cochirleni. Era toamna lui 1978. Începeam anul II și fusesem duși să facem muncă voluntară la cules de struguri pentru patrie. Eram studenți din trei facultăți, de la Filologie, de la Fizică și de la Geologie, cred, cazați în barăci de fostă colonie penitenciară. Spre deosebire de anul anterior, în care avuseserăm și apă caldă la dușuri, apa caldă nu mai exista și, în plus, curgea doar trei ore ope zi. Mâncarea era proastă, carnea – uneori, aproape verde. Am vorbit cu profesorii, aceștia au vorbit cu ceilalți, nu s-a rezolvat. Atunci le-am zis profesorilor, din care unii sunt foarte cunoscuți – unul este Eugen Simion – că le dăm trei zile să îmbunătățească situația. Cum nimeni nu a făcut nimic, după trei zile am convocat o întâlnire cu toți studenții într-o baracă goală, cam ca în Împărat și proletar. Eram vreo 450 de studenți și trei lideri: un băiat de la Fizică, un altul, Horia Patapievici, și eu. Ziceam că trebuie să facem ceva și am votat ca a doua zi, era vineri, să ne urcăm în tren să mergem la București, iar sâmbătă dimineața să mărșăluim prin fața Rectoratului Universității din București, cerându-ne drepturile de proletari. A fost un entuziasm printre studenți cum în viața mea nu mai trăisem. Simțeam că se întâmplă ceva, că putem schimba ceva, că aveam dreptate şi că ne-o vom lua. A doua zi, grupul lui Horia și al meu au fost ținute mai mult prin vii, că ne dăduseră de cules câteva lădițe în plus. Când am ajuns în campament, nici ţipenie: toți plecaseră. La poartă îi așteptaseră profesorii și tovarășii de la BOB (Biroul Organizației de Bază, celula de partid din orice instituție comunistă), îi așteptaseră cu bilete de tren dus-întors, cu darul a patru zile de vacanţă și cu bani de buzunar, câte 50 de lei. Partidul veghea şi dăruia. De unde în seara anterioară fusesem pe culmi, crezând că suntem o generație care poate face ceva în nemişcătoarea-ne ţară, seara aceea a fost infernală. Acela a fost momentul în care mi-am zis că, dacă la 20 de ani, nu pot să conving pe cineva de drepturile sale, ori să facem ceva împreună, nu mai am ce căuta în țara asta. Aia a fost seara în care am decis să plec.

Ţi s-au pus piedici de ai avut nevoie de aproape zece ani până când ai reuşit să emigrezi?

Tatăl meu era în Germania vestică, am încercat să mă duc de două ori la el, n-am fost considerat apt… Trebuia să fii apt, adică aprobat de instituție. Mi-am terminat facultatea în 1981, în 1982 m-am însurat și, trei luni mai târziu, am decis să ne depunem actele. A durat mai bine de o mie de zile până am primit aprobarea. În tot timpul ăsta stăteam la cozi interminabile la Serviciul de Pașapoarte, uneori zece ore, mai ales iarna, doar pentru a-l convinge pe securist să ne pună dosarul un pic deasupra vrafului. În comunism, batjocorirea ființei umane era lege: o batjocoreau cum puteau, ţinând-o la frig, la întuneric, dându-i mâncare cu raţia, nedându-i drepturi constituţionale, distrugând-o cum puteau. Politica lui Ceaușescu era la fel de criminală și pe partea distrugerii oamenilor, și pe partea producerii, prin interzicerea avorturilor, a cât mai multor oameni. În final am primit aprobarea: eram, potențiali, nemți.

Statul român comunist şi-a luat taxa de la statul german și pentru voi?

10.000 de mărci de cap. Plecarea mea a avut mai multe cauze. Cea principală era că nu mă simțeam om în țara mea, că trebuia să dovedesc la fiecare întorsătură şi intersecţie că sunt om. Iar cei care erau consideraţi oameni plini, așa-numiții ceaușești, erau o rasă de Neanderthali; cu cât erai mai cretin și mai pupincurist, cu atât ajungeai mai sus. Apoi a fost absența cărților. Am debutat în 1981 ca profesor de română, în satul enigmatic numit Naipu, din județul Giurgiu, o localitate între București și Alexandria, unde făceam zilnic naveta, și unde, vreo trei ani mai târziu, predam nouă discipline, pentru că profesorii parcă plecau mai repede decât veneau. Cred că n-am predat matematică, rusă și biologie, ultima pentru că nu-mi plăcea să tai broaște. În rest, de toate.

Ce am descoperit mai târziu este că principiul administrativ din universitatea neoliberală este similar Comitetului Central de atunci – cu mari diferențe, desigur: asta e neutră, nu pute, nu vorbește agramat, dar principiile sunt aceleași. Deci, oarecum, la celălalt capăt al vieții, m-am întâlnit, din nou, cu aceeași situație, numai că acum nu mai am unde și de ce să plec, pentru că mi-am construit lumi interioare cu care mă descurc.

„În Occident nu îmi doream să fac jurnalism, ci să intru în  lumea universitară”

În 1986, când ai ajuns în Germania, te-ai stabilit la München. Cum ai ajuns la Radio Europa Liberă?

Prin Gelu Ionescu. Îmi fusese profesor, un excelent profesor, care acum era redactor la secţia culturală a postului. Eu, în ultimii trei ani în România, nu putusem să semnez cu numele meu. O mulțime de texte mi-erau semnate fie cu pseudonim, fie de numele prietenilor mei; în momentul în care m-am decis să plec, devenisem persona non grata, aşa că nu am mai avut drept de semnătură. În Marele dicționar al scriitorilor români editat de Mircea Zaciu şi Marian Papahagi (şi Aurel Sasu), la care ne-am chinuit o mulțime, am decis ca textele mele să fie semnate de Liviu Papadima, ca să poată fi publicate.

Cu Gelu Ionescu aveam o adevărată legătură de maestru și învățăcel, iar prin el am cunoscut pe toată lumea de la Europa Liberă. Nu am vrut, însă, să lucrez acolo.

De ce?

Deși banii erau foarte mulți, am spus „nu” din prima pentru că mi-am zis că am plecat din România reușind să nu citesc Scânteia, or acolo aici fi trebuit să o citesc zilnic. Ar fi fost un carnaval al destinului. Eu venisem în Occident să citesc biblioteci, nu Scânteia. Jumătate de an am colaborat cu ei, ca freelance, la fel la BBC, pentru care am lucrat mult mai mult. Vlad Georgescu, un important istoric, șeful postului Europa Liberă la vremea aceea, mi-a spus: „Ești nebun să nu iei un job ca ăsta. Uite câți bani sunt.” Am încuviinţat. Plus că, așas nu periclitam pe nimeni – mama era încă în ţară. În bună măsură, am trăit din banii de la radio primiţi pe colaborări. Nici la Londra nu am vrut să mă stabilesc, pentru că nu îmi doream să fac jurnalism, ci să intru în  lumea universitară.

„M-am întrebat: voi trăi, cu spaima în suflet, dezvoltând psihoze? Şi am decis să nu îmi pese”

Ai povestit că a existat o tentativă de asasinat la adresa ta. Era 1988, te aflai deja la Toronto, când cineva ţi-a tăiat frânele de la maşină. Bănuieşti o legătură de cauzalitate cu colaborarea ta cu Europa Liberă? Cu câţiva ani înainte, sediul de la München fusese vizat de un atac terorist pus la cale la Carlos „Şacalul”, la comanda Securităţii din România.

Atentatul ăsta, „de avertisment” nu venea din cauza textelor pentru Europa Liberă, ci a unei serii pentru BBC, o serie în 12 episoade care se numește Utopia română. Seria asta am terminat-o la München, tocmai plecam spre Canada, era aprilie 1987, și am înregistrat-o la Radioul Bavarez, cei de acolo trimiţând benzile la Londra în ultima mea zi müncheneză. Prin octombrie 1987, Oana Lungescu (colegă de facultate, pe atunci redactor la BBC-ul românesc, azi purtătoarea de cuvânt a NATO) mi-a spus că seria celor 12 emisiuni fusese transmisă de BBC, că a plăcut, aşa că au mai difuzat-o o dată și o vor da încă o dată, prin iarnă. „E genul acela de serie pe care nici un român care ascultă BBC-ul nu ar trebui să-l rateze”, mi-a spus. Cea de a treia transmisie a seriei s-a terminat în februarie 1988. În aprilie, am plecat să vizităm o verișoară de-a mea, la Ottawa. Am intrat pe autostradă. Aveam o mașină mică, Inocenti, mai mică decât un Fiat 500, și aveam cam 120 la oră, când – heii! nu am frâne!. Am reuşit să ies pe banda din dreapta, asta tot la viteză foare mare, şi cu frâna de motor am reuşit să o aduc la 10 km/h. Am dus-o la primul atelier, unde mecanicul mi-a spus: „Cineva nu te place. Uite cum ţi-au ciupit conductele de lichid de frână. Tăietură profesionistă”. Povestea asta am legat-o imediat de colaborarea mea cu BBC. M-am întrebat: voi trăi, cu spaima în suflet, ca atâţia imigranţi români care au fost implicaţi într-un fel sau altul în politică, dezvoltând psihoze? Sau nu? Şi am decis să nu îmi pese. Dacă chiar voiau să-mi facă felul mai târziu, le-ar fi fost uşor. Deci, pur şi simplu am ignorat. Ceea ce m-a ţinut liber.

Deci nu ai depus plângere penală?

Nu, că sunt realist. Ce putea face Poliţia toronteză? Ce a putut să facă FBI-ul în cazul asasinării bietului Ioan Petru Culianu; pe el îl urau mai multe grupuri, dar probabil l-a omorât, poate Securitatea, şi sigur securismul. E o imensă pierdere pentru cultura română.

Foto: UVT

„Tragismul «Utopiei române» este încercănat de Alzheimer-ul de care suferă România”

Despre Utopia română Traian Ungureanu spunea că e un text mai tragic azi pentru că „tot mai puţini pot înţelege de ce textul nu e depăşit”. În opinia ta, mai e de actualitate, măcar prin unele puncte?

Traian are un stil extrem de tăios şi strălucitor în acelaşi timp; e unul din marii noştri jurnalişti. Ceea ce spune el – şi cu asta sunt de acord – este că tragismul acestui text este încercănat de Alzheimer-ul de care suferă România. Sigur, comunismul nu a fost drama tuturor, dar ceea ce povesteşte Utopia română  a fost drama tuturor oamenilor, azi de la vreo patruzeci şi ceva de ani în sus. Dar vezi, foarte mulţi trăiesc evitând trecutul şi mai ales violenţa aia a trecutului. Ce spune Traian Ungureanu este că de fapt tragedia e cea a uitării, iar ceea ce uiţi nu poţi să înţelegi, nu poţi să ierţi.

Sunt 20 de ani de la momentul în care eseul tău, celebru deja, Ţară europsită, care şi-a împrumutat titlul unei cărţi, republicate în urmă cu doi ani. Un eseu scris în 1997, pentru o publicaţie din România, după o pauză de şapte ani în care ai refuzat să mai scrii în română oripilat de Mineriada din 13-15 iunie 1990. România tinereţii tale, spuneai, era o ţară împărţită între Caragiale şi Stalin. Cum o percepi acum?

E mai puţin europsită decât în urmă cu 25 de ani. Poate e mai mult neuropsită, în sensul în care nevroza de a fi european a început să o pătrundă și pe ea. Dar iarăși, cum se întâmplă cu Securitatea, cu orice instituţie, cu identitatea românească, lucrurile se divid și depinde cum te uiți la România, o țară dublă, una a satelor, a școlilor cu wc-ul în curte, şi una a orașelor. După cum există două Bucureștiuri, unul al nordului,  aproape cel mai frumos oraș din Europa, şi unul al cartierelor ceaușiste. Aproape că trebuie o antropologie diferită pentru cele două Bucureștiuri și cele două Românii. Facem parte din Europa, de multe ori pe hârtie, însă situația este mult mai bună după 25 de ani, fără nici un fel de dubiu.

„Ador România mică, a locurilor mele sau a prietenilor mei, a amintirilor”

Nu ai rupt legătura cu România, deşi eşti plecat de aproape 40 de ani: te întorci anual în ţară, vorbeşti şi scrii într-o română impecabilă. Dar definitiv te-ai mai întoarce acasă? Asta, dacă „acasă” mai este aici.

Legăturile mele cu România s-au schimbat în timp. Am avut ani în care „scuipam” cărţi ca să ridic un zid între mine şi România pe care nu o vroiam. Eu ador România mică, a locurilor mele sau a prietenilor mei, a amintirilor, a locurilor în care m-am îndrăgostit, în care mi-au venit idei, o geografie personală  preţioasă pentru mine. Dar pe măsură ce anii au trecut, lucrurile s-au îmbunătăţit mult aici. Dezgustul meu faţă de universitatea nord-americană mi-a schimbat progresiv legăturile cu România. Şi s-a mai întâmplat un lucru: Ilinka, fiica mea, care are 32 de ani, născută şi trăită la Toronto, a plecat la Berlin, acum nouă ani, a lucrat cinci ani acolo, iar de patru ani lucrează la Bucureşti, a adus-o Cristian Mungiu pentru distribuţie şi vânzări de filme. Ei bine, Ilinka se mărită la Bucureşti, peste o lună,  cu un băiat grozav, pe care îl cheamă Andrei şi cu care am bătut cârciumile Centrului vechi o noapte întreagă, până am ajuns la una genial numită „Nişte domni şi fiii”.

Deocamdată nu pot trăi în România full time, unde nu am vrut şi nu vreau nici funcţii, nici joburi. Plănuiesc ca, la un moment dat, să locuiesc trei luni în România, apoi trei în Italia, în Grecia, Spania sau Franţa – pentru că am nacafale mediteraneene, apoi iar în România pentru trei luni. Întoarcerea mea ar fi, totuşi, una parţială, pentru că, într-un fel, eu am trăit tot timpul aici. În plus, mai e ceva care contează pentru mine: trebuie să vorbesc româna cu cei de aici, cu elevi şi şantierişti şi scriitori şi cu golani, ca să fiu fluent în cât mai multe argouri. Pentru mine, legătura principală este cea cu limba română; cea cu cultura română vine pe al doilea loc.

• Citiți și: Andrei Şerban: „Dacă nu simți în interiorul tău vibrația forței de deasupra, nu poți crea”

P.S. Mulțumiri Librăriei La două bufnițe, din Timișoara, care a fost gazda acestui interviu.