Mihai Răzvan Ungureanu – asumat drept candidat la prezidenţialele din această toamnă până în momentul de faţă doar de propriul partid – vorbeşte, cu câteva luni înainte de alegeri, despre o situaţie care scapă logicii: fragmentarea dreptei, venită nu doar pe fondul lipsei de viziune a majorităţii liderilor de centru-dreapta, ci venită din acte de voinţă. Un joc politic cu semne de întrebare, în condiţiile în care nu mai e niciun dubiu că P.S.D. se pregăteşte intens de confruntarea electorală, apelând şi la mijloace cu care, neoficial, şi-ar putea domina lejer orice contracandidat.

„Nu se caută unitatea dreptei, ci recuperarea unor avantaje”

Aţi afirmat, recent, că şansele ca dreapta să dea un număr mare de europarlamentari, la alegerile din mai, scad din cauza fragmentării. Deşi, din 2013, vorbiţi continuu despre unitatea dreptei… Omul simplu, votantul de dreapta se întreabă: de ce, totuşi, nu se poate vorbi încă – şi nu e exclus să nici nu se vorbească anul acesta – de o unitate la care să subscrie tot eşafodajul politic de dreapta?

Dintr-un motiv foarte simplu. În rândul majorităţii liderilor de centru-dreapta lipseşte viziunea şi înţelegerea momentului istoric, al necesităţii şi urgenţei în acţiune. Este un fel de gândire similară cu „merge şi aşa”, care este una dintre cele mai păguboase filosofii posibile. Fragmentarea dreptei mai are, însă, o cauză: şi anume faptul că există, probabil, şi interes de a o menţine în felul acesta, arătându-le unora zăhărelul şi altora, băţul. P.S.D.-ul, evident, este interesat să menţină fragmentarea dreptei. Mai rău este în momentul în care această stare e întreţinută, existând şi calcule meschine de partid, prin care să fie evitată unitatea dreptei.

Încă din 10 decembrie 2012, de când am vorbit pentru prima dată, la Arad, despre nevoia de unitate a dreptei, mi s-a spus ca principiul pe care îl susţin este normal şi, totodată, indiscutabil, logic şi pragmatic. Partidul Forţa Civică a fost consecvent în afirmarea acestui principiu până la punctul sacrificiului propriu. În momentul, însă, în care unităţii de acţiune – ca principiu – i se răspunde cu invitaţia de fuziune prin absorbţie – mai ales acolo unde un asemenea răspuns este amestecat cu aroganţă şi suficienţă – este limpede că, de fapt, nu se caută unitatea dreptei. Se caută recuperarea unor avantaje, în modul cel mai cinic şi mai dispreţuitor faţă de aşteptările cetăţenilor. Aş minţi dacă v-aş spune că nu sunt dezamăgit!

Pe de altă parte, însă, iau situaţia ca atare şi consider în continuare unitatea dreptei ca fiind un obiectiv pe termen mediu şi lung, iar pentru europarlamentare iau în considerare situaţia de fapt. Partide succesive, cu excepţia Forţei Civice, şi-au anunţat intenţia de a merge singure mai departe. Ceea ce face să se vadă că, dacă există lacune de etică politică, ele trebuie căutate inclusiv în capacitatea unora de a judeca pe termen mediu şi lung şi de a fi consecvenţi.

Totuşi, un scor slab la europarlamentare va influenţa în mod negativ votul de la prezidenţiale…

Fără discuţie. Când am vorbit despre alianţe electorale (prima dată am vorbit, în 2012, despre alianţe politice), le-am gândit întotdeauna ca angajamente politice pe termen lung. Aceasta a fost ofera noastră. Nu cred că alianţele electorale ar trebui să satisfacă obiectivul rapid al câştigării unor posturi de europarlamentar sau doar obiectivul alegerii unui candidat unic la funcţia prezidenţială. Eu văd alianţele sub forma unor construcţii solide, pe termen mult mai lung, acoperind anul 2016, cu alegerile locale şi cele generale. Şi, de ce nu, în orizontul lui 2016 şi ulterior, le văd evoluând, cu tact şi viziune, către constituirea unui partid unic, suficient de flexibil pentru a adăposti mai multe orientări doctrinare, toate de dreapta sau de centru-dreapta.

Spuneaţi că vi s-a propus fuziunea prin absorbţie. De către P.D.L. sau P.M.P.?

A fost o propunere venită dinspre toţi. De la P.D.L., de bine, de rău, o pot înţelege. P.D.L.-ul este un partid mare, cu istorie politică şi cu exerciţiu electoral clar, indiscutabil, cu structuri în teritoriu. Însă îmi este foarte greu să o înţeleg în momentul în care a venit dinspre P.N.Ţ. sau dinspre P.M.P. Pe de o parte, pentru că, de fapt, ceea ce se intenţiona era preluarea unui om, nu a unui partid. Pe de altă parte, era un calcul care scotea în afara rezultatului consecinţele negative ale unei asemenea mişcări. Fuziunea prin absorbţie ar fi pus într-o mare dificultate un partid de talia Forţei Civice, fie şi pentru faptul că Forţa Civică este compusă, în proporţie de 85%, din membri care nu au făcut vreodată politică, în sensul afilierii la un partid. La noi sunt oameni care au refuzat să intre în P.D.L., în P.N.Ţ. sau în P.M.P. şi care consideră că „politica altfel” se face cu alte figuri, poate necunoscute sau insuficient cunoscute astăzi, dar care, din punct de vedere profesional şi, poate, în viitor, şi politic, pot fi validate şi recunoscute public. Oameni care înţeleg că toată clasa politică din România are nevoie de reconstrucţie, reîmprospătare, termenul ei de valabilitate expirând în aceşti ani. Oameni care consideră că actuala clasă politică, în marea ei majoritate, şi-a atins pragul de creativitate politică. Sigur, actualei clase politice i se poate recunoaşte meritul consensului în cazul intrării României în N.A.T.O. şi în U.E. Dar nu e suficient. Actuala clasă politică nu valorifică, decât parţial, aceste avantaje. Şi atunci, e nevoie de altceva. E nevoie de o generaţie mai curată, mai bine adaptată cerinţelor acestor vremuri, rodată în confruntarea cu aşteptările fireşti ale civilizaţiei occidentale către care aspirăm. E nevoie de o generaţie vizionară, capabilă să depăşească vechiul complex al actualei clase politice adânc înrădăcinate în anii de dinaintea lui 1989 şi cu reflexe pe potriva vechiului regim.

Vorbeaţi despre proiectul destinat forţelor de dreapta, un proiect care să depăşească europarlamentarele, care să fie valabil pentru mai multe confruntări electorale. În ce constă?

Cred că unitatea de acţiune nu ar trebui să se rezume la obiective electorale imediate. Obiectivele electorale imediate declarate îndeplinite nu fac altceva decât să cimenteze drumul de la acţiune politică comună către unitate. Unitatea politică înseamnă altceva. Înseamnă ca în locul Forţei Civice, al P.D.L.-ului, al P.M.P.-ului să apară o altă formaţiune politică – independentă şi ca nume, şi ca afiliere – şi să reprezinte aspiraţia către nou, către altceva. O formaţiune politică mândră de faptul că este rezultanta a trei alte formaţiuni politice, dar în acelaşi timp, la distanţă de istoria fiecărei formaţiuni politice iniţiale. O formaţiune suficient de aşezată în intenţiile sale de viitor pentru a câştiga. De asta vorbesc despre un proiect mare, al unui partid unic capabil să reprezinte centrul-dreapta, capabil să reprezinte interesele unei majorităţi reale a oamenilor muncitori, cinstiţi şi europeni în comportament, capabilă să se opună devizelor populiste, niciodată înrobită Statului, dar întotdeauna patriotică prin ceea ce-şi propune să facă.

Ruperea U.S.L schimbă perspectiva, în dreapta scenei politice?

Nu într-un mod fundamental, în acest moment, P.N.L. este un partid în derută. Încercarea de a-l ţine închegat aduce mai curând a disperare decât a recompunere. E un partid în depresia cauzată de pierderea puterii. Din această încercare prin care trece azi P.N.L. nu poţi ieşi decât ori întărit, chiar dacă mai mic, ori profund fragmentat şi, atunci, disoluţia devine sigură. Să vedem ce va face P.N.L.-ul. În rest, formaţiunile sunt cele pe care le ştim.

Cum am mai spus, şi fragmentarea aceasta a dreptei vine din acte de voinţă, nu vine întâmplător. În momentul în care a apărut, Forţa Civică şi-a asumat public dorinţa de a antrena într-un partid nou cetăţenii care nu sunt mulţumiţi de ceea ce există astăzi în România. E motivul pentru care către Forţa Civică se îndreaptă românii nemulţumiţi în general de prestaţia clasei politice şi care nu mai vor să vadă aceleaşi figuri, nu vor să vadă aceleaşi personaje politice recirculate şi reşapate. Cumva, apariţia Forţei Civice era o necesitate dictată de dorinţa de a avea şi reprezentarea, şi preferinţa politică, şi – dacă vreţi – decizia electorală a acelei părţi a cetăţenilor români cu drept de vot care refuză să mai iasă la vot, iar aceştia sunt din ce în ce mai mulţi.

„Prezidenţiabilul U.S.L., prezidenţiabilul P.N.L. Crin Antonescu nu poate fi convingător nici astăzi, nici la începutul lunii noiembrie 2014”

S-a vehiculat ideea refacerii polului de dreapta care să includă şi P.N.L. Dacă informaţia e corectă, în ce condiţii ar putea liderii de dreapta care apărau, în 2012, statul de drept, să facă o alianţă cu dreapta care, în 2012, lovea, alături de P.S.D. şi P.C., în statul de drept?

Eu nu văd posibilă susţinerea lui Crin Antonescu de către electoratul tradiţional al dreptei. Memoria cetăţenilor români nu este chiar atât de scurtă pe cât pot presupune calculele cinice sau analizele de laborator.

Dar un P.N.L. susţinând un candidat al dreptei?

Asta este altceva. Dacă acest candidat al dreptei nu este Crin Antonescu, poate discutăm altfel. Nu ştiu care va fi opţiunea lor în cele din urmă. Cert este că prezidenţiabilul U.S.L. şi, pe cale de consecinţă, prezidenţiabilul P.N.L. Crin Antonescu nu poate fi convingător nici astăzi, nici la începutul lunii noiembrie 2014. Iar mai încolo, în 2015, vom vorbi despre un alt preşedinte al P.N.L

Cert este că mariajul P.N.L. – P.S.D. e prea recent pentru a-l extrage din memoria românilor şi pentru a curăţa P.N.L-ul de absolut orice responsabilitate a guvernării. Dimpotrivă, această responsabilitate există, P.N.L.-ul trebuie să şi-o asume, până acum nu a schiţat vreun gest de asumare, aşa că nu vorbim nicicum de o corectare a imaginii P.N.L. sau a acţiunii, în acest moment.

„«Programul politic» reflectă instabilitatea de substanţă a Guvernului”

Aţi văzut noul program „politic”, prezentat Parlamentului, după învestirea Guvernului. E sau nu e acesta program de guvernare?

Acest program este o compunere prost alcătuită. Vă dau un singur exemplu: faptul că măsurile fiscale, anunţate cu atâta vigoare, sunt condiţionate de existenţa fondurilor necesare din buget. Să spui că modifici C.A.S.-ul cu puncte procentuale, în condiţiile în care ai spaţiu fiscal, ori să spui că modifici TVA-ul, în condiţiile în care ai spaţiu fiscal, este, evident, o formulare care iese din cadrele asumării unui program de guvernare. Un program de guvernare este ferm, asertiv, reprezintă un angajament, nu este un şir de fraze încărcate de condiţii. Dar, în fapt, acest program reflectă instabilitatea de substanţă a acestui Guvern, alcătuit pe treisfeturi din aceiaşi oameni. Toţi avem conştiinţa faptului că, după prezindenţiale, acest Cabinet ori se schimbă, ori cade. E un Guvern-plombă, care încearcă să acopere două episoade de evoluţie politică: până la europarlamentare şi după prezidenţiale. Tot aşa este şi programul de guvernare.

„Factorul politic profită în mod cinic de banii negri”

Declaraţi că, în decembrie 2013, evaziunea fiscală atinsese o valoare estimativă de 20 de miliarde de euro, în condiţiile în care, la finalul mandatului dumneavoastră, în mai 2012, era de 14 miliarde de euro, un nivel la care aţi adus-o, în câteva luni de guvernare, de la 18 miliarde de lei. Anul trecut, premierul sublinia necesitatea înfiinţării Direcţiei Antifraudă, în subordinea şi coordonarea personale, pentru, motiva el, a se lupta eficient cu marea fraudă. „Eficienţa” se vede, dacă o raportăm la acea cifră crescută cu şase miliarde de euro, în decurs de un an şi ceva…

Eu îl pot înţelege pe premierul Ponta că încearcă să micşoreze pe cât posibil evaziunea fiscală, mărind astfel contribuţia la buget. Problema reală este că niciun Guvern nu a avut o strategie coerentă care să asigure atât condiţiile de dezvoltare economică, cât şi echilibrul bugetar. Dezideratele acestea pot fi atinse simultan. În ceea ce priveşte evaziunea fiscală – care, de multe ori, are şi implicare politică – în loc de a merge la originile ei, s-a apelat la măsuri restrictive, punitive care, în majoritatea lor, au agresat antreprenorii şi au creat neîncredere în capacitatea Guvernelor de a găsi soluţii de a stimula creşterea economică. Sigur, între timp au mai fost şi crize. Cert este că evaziunea fiscală nu trebuie căutată în faptul că nu-ştiu-cine vinde flori pe trotuar. Există şi acolo evaziune, fără discuţie, dar este neînsemnată în raport cu evaziunea fiscală mare, care este asociată cu criminalitatea organizată, de multe ori factorul politic închizând ochii sau profitând în mod cinic de banii negri. Surse de evaziune fiscală sunt peste tot. Unele dintre ele sunt reacţii naturale la măsurile economice spoliatoare ale Guvernelor. De exemplu, munca suprataxată – cum este cazul acum – obligă antreprenorii să transfere locuri de muncă din zona fiscalizată în zona nefiscalizată, în aşa fel încât să-şi apere o brumă de profit, capabilă să asigure supravieţuirea propriei afaceri. Un alt factor al evaziunii fiscale este variaţia continuă a conţinutului Codului Fiscal, fapt care generează neîncredere în raport cu Statul, pe seama ansamblului dinamic fluid al măsurilor fiscale, singurul lucru paradoxal care rămâne constant fiind evaziunea.

Marile găuri negre din economia naţională – care sunt nefiscalizabile sau semifiscalizabile, pentru că sunt asociate măsurilor sociale şi, deci, sunt subiecte de politică populistă – creează, la rându-le, evaziune de proporţii. Nu mai vorbesc de traficul de bunuri, de lipsa de fiscalizare în reţelele de transport, de import şi distribuţie de mărfuri perisabile, de lemn şi de alte bunuri care au căutare pe piaţa internă românească.

Unele măsuri au fost luate, dar altele nu, existând – o repet – un calcul politic cinic în spatele lor.

De ce s-a dorit, însă, înfiinţarea unei structuri suplimentare de control, în condiţiile în care există structuri specializate pe combaterea fraudei? Şi de ce subordonată premierului, nu ministrului de Finanţe?

Post să suspectez că prin această măsură se creează o pârghie de presiune economică suplimentară, care se poate traduce prin presiune politică, mai ales în preajma unui an electoral.

Foarte mulţi dintre întreprinzătorii de talie mică şi medie se plâng că sunt sufocaţi de Stat. La sfârşitul anului trecut, A.N.A.F. a trimis tuturor agenţilor economici scrisori de somare pentru plata contribuţiilor către Stat. E şi aceasta o metodă prin care încerci să le aminteşti tuturor că au o datorie de plătit. Dar în timp ce factorii privaţi încearcă din răsputeri să fie corecţi, nu acelaşi lucru se întâmplă cu întreprinderile mari la care Statul este acţionar majoritar şi care au aruncat aceste somaţii la coşul de gunoi, văzându-şi în continuare de treaba lor.

„Concentrarea în mâna premierului, sub autoritate directă, a unui serviciu special, ar putea avea o componentă discretă de acţiune politică”

Ce efecte poate atrage după sine, în perioadă electorală, politizarea D.G.I.P.I.? Serviciul secret al Internelor a fost trecut, imediat după învestirea Guvernului Ponta II, în regim de urgenţă, în subordinea de facto a premierului – atâta timp cât primul-ministru şi-a trecut în fişa postului numirea conducerii acestui serviciu.

Evident, şi această decizie poate fi suspectată de efect politic. Concentrarea în mâna premierului, sub autoritate directă, a unui serviciu special, ale cărui competenţe ar trebui să se restrângă efectiv la nivelul ministerului de resort, ne aduce înapoi cu presupunerea că direcţia aceasta, specializată pe combaterea anumitor tipuri de infracţiuni, ar urma să aibă şi o componentă discretă de acţiune politică. Evident, nu pot fi de acord cu o asemenea măsură. Este profund abuzivă şi toxică la adresa democraţiei româneşti.

Serviciile secrete, fie ele naţionale sau departamentale, nu ar trebui să aibă o subordonare politică de acest tip. Serviciile de informaţii departamentale, în condiţiile respectării absolute a competenţelor lor, trebuie să depindă de miniştrii desemnaţi, iar serviciile secrete naţionale, conform legilor în vigoare, să depindă de C.S.A.T. Aşa cum era desenată până la începutul anului trecut funcţionarea D.G.I.P.I., lucrurile puteau fi în egală măsură funcţionale şi controlabile. Acum, avem de-a face cu o structură informativă care scapă inclusiv controlului parlamentar. Ceea ce, iarăşi, nu este o notă bună pentru democraţia românească.

“Trecerea S.T.S. la Parlament e o măsură politică”

Aţi fost membru al C.S.A.T. Cum vedeţi planul P.S.D. de a trece S.T.S. în subordinea Parlamentului?

Şi aceasta este o măsură politică. Zgomotul s-a făcut în preajma începutului de an electoral. Există un mit pe care P.S.D. l-a transformat în direcţie de acţiune politică, potrivit căruia S.T.S. ar avea vreun rol activ în manipularea rezultatelor electorale, ceea ce este profund fals. S.T.S. este doar un mijloc de asigurare a comunicaţiilor naţionale.

Asta este de jure…

Şi asta este şi de facto.

Interesul acesta subit al unui partid politic, respectiv al P.S.D., de transfera, în an electoral, S.T.S. la M.A.I., ca primă variantă, apoi, la Parlament, ca a doua variantă invocată – adică, orice, numai să nu mai rămână în subordinea C.S.A.T. – este, totuşi, dubios. Şi duce cu gândul că, după modelul fraudei la referendumul din 2012, făcută, se pare, şi prin intermediul unor angajaţi ai M.A.I. – şi acesta, şi de jure, şi de facto, doar un mijloc de asigurare a aplicării legii –, şi la S.T.S. s-ar găsi cineva care să pună serviciul, neoficial şi ilegal, în slujba unor interese politice. Dacă s-ar găsi o breşă umană dispusă la ilegalităţi…

Într-un regim autoritar, în care nu vorbim despre democraţie, evident, ar exista un asemenea pericol. Dar într-un regim autoritar nici nu ar mai exista S.T.S., ar exista doar Securitatea, cu departamentele sale…

Partidul-stat P.S.D. doreşte, însă, să pună mâna pe toate pârghiile puterii, şi văzute, şi nevăzute. Pentru că aceasta este de fapt gena P.S.D. – P.C.R. Iar controlul absolut asupra puterii este reflexul acestui sindicat de oameni politici puşi pe furt şi pe sărăcirea ţării, obiectiv care cuprinde şi preluarea pârghiilor executive ale puterii democratice.