George Lusztig. Foto: Institute for Advanced Study

Este unul dintre cei mai renumiţi matematicieni nu doar născuți în România, ci ai timpurilor noastre. A predat la universităţi de top, printre care, mai mult de 30 de ani, la Massachusetts Institute of Technology (MIT). Originar din Timişoara, George Lusztig a plecat din România în urmă cu mai mult de 50 de ani. Pe de o parte din cauza politicii de descurajare a carierelor la vârf dusă de regimul comunist şi a şicanelor şi abuzurilor aceluiaşi regim la adresa etnicilor evrei, iar pe de altă parte pentru că i se ivise o şansă pe care nu vrut să o rateze: invitaţia la Princeton.

L-am întâlnit, zilele trecute, când s-a întors în România pentru a primi Medalia de aur a Universităţii de Vest din Timişoara, la propunerea Facultăţii de Matematică şi Informatică, unde a predat o scurtă vreme, înainte de a plea din ţară. Am vorbit despre originile sale, despre familia sa, împuţinată în lagărele de exerminare naziste, şi despre drumul pe care l-a urmat în viaţă, de la şcoala de cartier din cartierul timişorean Fabric până la Massachusetts Institute of Technology, din SUA.

„Student fiind, ni s-a spus: «Tovarăşi, nu avem nevoie de vârfuri»”

CV George Lusztig

Este născut în 20 mai 1946, la Timișoara.

Este absolvent al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii din Bucureşti (1968). După absolvire a predat, pentru o scurtă perioadă de timp, la Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

În 1969 a emigrat în Germania. În acelaşi an a fost acceptat la Institutul de Studii Avansate din Princeton. Din 1971, an în care şi-a luat doctoratul la Princeton, a lucrat ca Research Fellow la Universitatea Warwick în Anglia, până  în 1974, când a fost numit profesor de matematică la această universitate, unde a rămas până în 1977. În 1978, George Lusztig a devenit profesor la Massachusetts Institute of Technology (MIT), unde predă și în prezent.

Este unul dintre cei mai renumiţi matematicieni născuți în România, specialist în reprezentări de grupuri și grupuri algebrice. Academicianul Solomon Marcus spunea că Lusztig este, alături de János Bolyai și Dan Virgil Voiculescu, unul din cei trei matematicieni cei mai mari care s-au născut în spațiul locuit de români.

Aa primit o serie de premii şi distincţii: Premiul Berwick al Societății Matematice din Londra (1977), Membru al Societății Regale din Londra (1983), Premiul Cole pentru algebră al Societății Americane de Matematică (1985), profesor onorific al Universității din Cordoba (1989), membru al Academiei Americane de Arte și Științe (1991),  membru al Academiei Naționale de Științe a Statelor Unite (1992), doctor honoris causa al Universității Paris VII (1997), Medalia Brouwer a Societății Olandeze de Matematică (1999), Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de comandor (2003), Membru de onoare al Institutului de Matematică al Academiei Române (2005), Diploma de Merit Academic a Academiei Române (2007), Premiul AMS Leroy P. Steele „pentru completa reformulare a teoriei reprezentărilor și schimbarea pe parcurs a unei mari părți din matematică” (2008), Premiul Shaw (în valoare de un milion de dolari) în științe matematice „pentru contribuțiile sale fundamentale la algebră, geometria algebrică și teoria reprezentărilor și pentru conjugarea acestor subiecte în rezolvarea unor vechi probleme și descoperirea unor noi și elegante conexiuni” (2014), Simons Fellowship in Mathematics (2014) şi Premiul Wolf pentru matematică (2022), Medalia de aur a Universităţii de Vest din Timişoara (2024).

Domnule George Lusztig, sunteţi, o spun voci avizate, unul dintre cei mai mari matematicieni ai epocii noastre –un „George Enescu al matematicii româneşti”, v-a numit academicianul Solomon Marcus. Studiile, până la cele universitare, le-aţi făcut în România. Credeţi că aţi mai fi avut o carieră de anvergura aceasta rămânând în ţară? Ar fi fost suficiente doar talentul, inteligenţa şi studiul?

Categoric, nu aş fi putut avea o astfel de carieră în România. În primul rând, nu aş fi avut cum să întâlnesc matematicienii cu care am colaborat şi care au contribuit imens la parcursul meu profesional. Când am fost student la Bucureşti, unul dintre academicieni ne-a ţinut o cuvântare şi ne-a spus: „Tovarăşi, nu avem nevoie de vârfuri”. Deci, era o politică de descurajare de a face carieră, ni se impunea o linie pe care să nu o trecem. Asta era situaţia din România acelor ani, asta era perspectiva…

Aţi absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti ca şef de promoţie şi, totuşi, nu aţi primit post în mediul universitar din Capitală, cum v-aţi dorit, ci unul de profesor la Sibiu…

De fapt, nu am fost singurul şef de promoţie. Am fost doi studenţi cu cea mai mare medie posibilă. Nu am apucat să merg la Sibiu, pentru că la întâlnirea aceea în cadrul căreia se repartizau posturile, profesorul Dan Papuc, decanul Facultăţii de Matematică din Timişoara de la acea vreme, mi-a oferit un post la Timişoara.

…Aţi afirmat într-un interviu că nu aţi primit post în cercetare din cauza etniei, dumneavoastră fiind etnic evreu. V-au spus-o şi direct sau doar v-au lăsat de înţeles?

În faţă. În ziua în care trecusem prin faţa comisiei de repartizare, secretarul de partid al facultăţii, Mirică, mi-a spus explicit că nu am primit repartizare la Bucureşti din acest motiv.

„Eram conştient că profesia aceasta era cea mai departe de politică”

„Evreitatea a avut un rol important atât în alegerea matematicii (…), cât şi prin faptul că era un domeniu în care aveam şansele cele mai mari să fiu judecat obiectiv”, aţi mai spus. Aşadar, o alegere făcută pentru că ştiaţi că un matematician nu era încorsetat, în munca lui, de cenzură cum au fost, în anii comunismului, filozofii, istoricii, scriitorii, artiştii, de pildă. Aţi ales matematica mai târziu, când deja eraţi conştient de aceste nedreptăţi, de aceste derapaje antidemocratice ale regimului comunist?

Am ales matematica la sfârșitul clasei a VII-a, atunci am hotărât că vreau să o studiez mai aprofundat, să devin matematician. Eram conştient că profesia aceasta era cea mai departe de politică. Tata îmi spusese, de altfel, că va trebui să învăţ mult mai mult şi mult mai bine decât ceilalţi ca să am o şansă.

Cât timp aţi predat la Timişoara?

Un an. Pe atunci facultatea avea alt nume: Matematică şi Mecanică.

În România, cine v-a fost mentor în anii de formare?

La Timişoara am avut în şcoala elementară un profesor care m-a influenţat foarte mult, Tiberiu Popovici. Mai târziu, la Bucureşti a fost profesorul Teleman, era conferenţiar pe atunci.

„Michael Atiyah m-a invitat la Princeton după ce am rezolvat o problemă a lui”

La sfârşitul anilor ’60 v-aţi decis să părăsiţi România? Din ce motiv?

În1969 am avut două invitaţii în Occident: una în SUA, la Princeton, pentru un an, şi una la Bonn, în Germania, pentru o conferinţă. Mi-au refuzat însă plecarea la Princeton, dar m-au lăsat să plec la Bonn. Când am ajuns în Germania, am decis să nu mă mai întorc, Princeton era prea important pentru ca să ratez ocazia care mi se ivise.

Înţeleg că aţi ajuns la Princeton datorită profesorului Michael Atiyah. Cum i-aţi atras atenţia şi admiraţia?

Am rezolvat o problemă a lui şi datorită acestui fapt m-a invitat acolo. Eu fusesem plecat în 1968, o săptămână în Italia, la o şcoală de vară, iar de acolo am fost invitat în Anglia; am mers, deşi nu aveam permisiunea autorităţilor din România. Acolo l-am întâlnit pe Michael Atiyah. După aceea m-am întors  în ţară. Nu avusesem pe atunci intenţia de a emigra.

După decizia luată la Bonn de a nu vă mai întoarce aţi devenit un „element ostil” pentru regimul comunist. Părinţii, rămaşi acasă, nu au avut de suferit?

Tata nu mai trăia atunci, murise când am fost eu în facultate, în schimb mama a fost chemată de mai multe ori la Miliţie. A murit însă, şi ea, la scurt timp după ce am plecat eu. După aproape doi ani. Surorii mele, în schimb, care urmase şi ea Facultatea de Matematică, dar la Timişoara, i-au interzis, timp de mulţi ani, să mai călătorească undeva în afara ţării. Târziu a reuşit să plece din România. Acum locuieşte şi ea în SUA, în apropiere de mine.

Deci pe mama dumneavoastră nu aţi mai întâlnit-o după plecarea în Germania…

Nu… Abia în 1992 m-am întors prima dată în România.

Înainte de plecarea în Occident familia dumneavoastră nu a luat în calcul şi ideea emigrării în Israel? Au fost mulţi evrei care au luat drumul acesta.

În familia noastră nu a fost luată în calcul o astfel de situaţie.

La Princeton aţi şi predat?

La Princeton am făcut cercetare timp de doi ani, între 1969 şi 1971. Dar de la Bonn nu am plecat direct acolo, pentru că nu aveam viză pentru America. Am fost invitat la o conferinţă în Canada, am stat acolo două luni şi acolo am aplicat pentru viză în SUA.

George Lusztig, la Universitatea de Vest din Timişoara. Foto: UVT

Dar la Massachusetts Institute of Technology cum aţi ajuns să predaţi? Printr-un concurs de împrejurări sau v-aţi dorit să ajungeţi acolo?

Niciodată nu am făcut cerere pentru vreun post. Toate mi-au fost oferite. Primul a fost la Timişoara, apoi a urmat Princeton, de acolo am plecat în Anglia, pentru aproape şapte ani, iar apoi am primit o scrisoare de la MIT, unde am fost angajat din 1978 până acum de curând.

„Cinci oameni din familia noastră au murit în lagărele de exterminare”

În Timişoara unde aţi locuit?

În cartierul Fabric, exact vizavi de Sinagogă, o vedeam pe geam. E singura casă din Timişoara care are această proprietate.

V-au confiscat-o comuniştii?

Nu, pentru că nu a fost proprietatea noastră, părinţii au stat cu chirie acolo. Amândoi au fost contabili. Mama venise la Timişoara din Slovacia. Tatăl ei se recăsătorise, ei nu i-a plăcut de a doua soţie a lui şi a venit la Timişoara, la o mătuşă. Erau anii ’30. Tata este de lângă Cluj. Nu ştiu cum a ajuns la Timişoara, dar aici a cunoscut-o pe mama. Era în perioada în care şi Clujul, şi Slovacia erau în Imperiul Austro-Ungar.

Fiind evrei, aţi avut în familie victime ale Holocaustului?

Da, şi în familia din partea mamei, şi în cea a tatălui. Bunicul meu matern, Hegedus Eugen, şi bunica mea vitregă au fost ridicaţi de acasă, din Slovacia, şi au fost duşi la Auschwitz, unde au fost omorâţi amândoi. Mama, plecând la Timişoara, a scăpat… Din partea lui tata, sora lui şi doi copii ai ei, în jur de 10 ani amândoi, au fost duşi tot la Auschwitz şi omorâţi. Ei au fost luaţi din Cluj, în perioada în care Transilvania a fost la Ungaria. Deci, cinci oameni din familia noastră au murit în lagărele de exterminare.

Mai aveţi pe cineva în Timişoara?

Nu, pe nimeni. Doar în Cluj mai am nişte rude. Şi am un prieten din copilărie, originar din Timişoara, plecat şi el din ţară.

În Timişoara, unde aţi făcut şcoala?

Şcoala era în cartierul Fabric, în zona Traian, lângă Biserică (este vorba despre Școala Gimnazială nr. 1, construită în anul 1847, cea mai veche din Timişoara – n.r.). Iar liceul l-am urmat la Şcoala Medie nr. 5, aşa îi spunea pe atunci. Este în tot Fabric, lângă Piaţa de fân – Badea Cârţan, cum se numeşte acum. Îmi amintesc că, atunci, când a trebuit să intru la liceu, au fost probleme cu originea mea socială. Pentru că la un liceu bun – la „Loga”, de exemplu, exista pericolul să nu fiu admis din cauza originii mele, părinţii au ales acest liceu de care vă spun, care nu era cel mai bun din Timişoara, din contră, era, probabil, cel mai prost din  oraş.

La şcoală, la joacă aţi simţit tensiuni etnice?

Când am fost în ciclul II la şcoala elementară, la prima oră de fizică profesoara a spus: „Toţi evreii să se scoale în picioare”. Totuşi, nu mi s-a întâmplat nimic după aceea. Ulterior cineva mi-a spus că nu antisemitismul a fost motivul acelei solicitări a profesoarei, ci faptul că voia să afle cine pleacă în Israel. Spera, astfel, să cumpere mai ieftin lucruri de la familiile de evrei se pregăteau să emigreze.

Vă mai leagă sufleteşte ceva de acest oraş sau timpul şi distanţa au estompat nostalgia?

Da, sigur, sunt legat sufleteşte. Mă întorc aici cam la fiecare cinci ani. Ieri, am fost să vizitez casa în care am locuit până la trei ani. Este în cartierul Elisabetin, pe strada Porumbescu. Data trecută când am venit la Timişoara am vizitat casa cealaltă în care am stat, din cartierul Fabric, vizavi de Sinagogă. Acolo am stat de la 3 la 17 ani. Dar am intrat numai în curte, nu şi în apartament.

În ultima perioadă lumea democratică se confruntă cu o recrudescenţă a extremismelor şi, implicit, a antisemitismului, un val puternic de antisemitism fiind resimţit după atacarea Israelului, în 7 octombrie 2023. Aţi fost ţinta sau martorul vreunui act de antisemitism în ultima perioadă?

În universităţile americane – ştiţi, cu siguranţă –, este mare tulburare în perioada aceasta… Personal, însă, nu m-au atins.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.