Dennis Deletant. Foto: Arhivă personală / Facebook

În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi (Humanitas, 2023) este titlul recentului volum de memorii al istoricului englez Dennis Deletant. De peste 50 de ani trecuţi de la prima vizită, când a venit aici să studieze limba și istoria țării, caută să înţeleagă reţelele din România. Atât pe cele din perioada comunistă, ci şi pe cele din perioada post-comunistă,  unele continuatoare ale primelor.

L-am invitat pe Dennis Deletant, profesor invitat al Catedrei de studii românești de la Georgetown University și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College London, la un dialog despre modul în care a văzut România la prima vizită şi despre ceea a ştiut înainte de la un profesor de-al său, Eric Tappe, venit la București în 1944 cu Misiunea Militară Britanică, despre întâlnirile cu oameni aflaţi în dizgraţia regimului comunist, printre ei Alice Magheru, Şerban Papacostea, Corneliu Coposu, despre Securitate şi intrarea lui în vizorul acesteia, dosarul său de urmărire având cinci volume, de mii de pagini, despre revoluţia din decembrie 1989, pentru care a venit în România, despre Memorialul de la Sighet, fondat de Romulus Rusan şi Ana Blandiana, unde a fost timp de câţiva ani rectorul Şcolii de vară.

 „În 1965 se știa foarte puțin despre consecințele impunerii comunismului de către Stalin”

CV Dennis Deletant

S-a născut la Norfolk (Anglia), în 1946. Este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London.

Primul contact cu România l-a avut în 1965, când a urmat cursurile Şcolii de vară de la Sinaia, organizate de Universitatea din București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council, în 1969, și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le-a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s Know-How Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire în 1995.

Cele mai importante lucrări ale sale sunt: Historians as Nation Builders: Central and South-East Europe (coeditor alături de H. Hanak), 1988; Studies in Romanian History, 1991; Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965–1989, 1995 (trad. rom. Ceaușescu și Securitatea, Humanitas, 1998); România sub regimul comunist, 1997; Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948–1965, 1999 (trad. rom. Teroarea comunistă în România: Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948–1965, 2001); Security Intelligence Services in New Democracies: The Czech Republic, Slovakia and Romania (împreună cu Kieran Williams), 2001; Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989 (ed. în colab. cu Mihail E. Ionescu), 2004; Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, 2006 (trad. rom. Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, Humanitas, 2008); British Clandestine Activities in Romania during the Second World War, 2016; Nicolae Mărgineanu, Witnessing Romania’s Century of Turmoil: Memoirs of a Political Prisoner (ed.), 2017; Romania under Communism: Paradox and Degeneration, 2019; British Clandestine Activities (trad. rom. Activități britanice clandestine în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Humanitas, 2019), Romania, 1916-1941: A Political History, 2022.

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Dennis Deletant, aţi ajuns, prima dată, în România în iulie 1965, la un an după ce regimul comunist de la Bucureşti graţiase deţinuţii politici; pe aceia dintre ei care supravieţuiseră bătăilor, torturilor, înfometării, lipsei de medicamente… Ce aţi ştiut dumneavoastră, ce se ştia la acel moment în Anglia despre crimele comunismului din România instalat la putere în 1946, cu sprijinul Moscovei?

Se știa foarte puțin, nu numai despre consecințele impunerii comunismului de către Stalin în România, ci și despre cele din celelalte țări din blocul sovietic. Literatura care trata istoria României de la impunerea  regimului comunist, în 1945, vorbea prea puțin despre mecanismul de teroare folosit de Stalin pentru a-și impune voința în România și despre organizarea Securității. Această omisiune a fost, la prima vedere, surprinzătoare, poate dată fiind importanța terorii instituționalizate practicate de Securitate în consolidarea regimului comunist, mai întâi sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), iar apoi sub succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu (1918-1989). Totuși, rămâneau prea puțin cunoscute structura și personalul organismului abilitat să terorizeze populația pentru a o determina să accepte introducerea legislației comuniste în România, abilitat să aresteze 80.000 de țărani care se opuneau reformei agrare din 1949, să închidă și să tortureze șase episcopi greco-catolici (uniați) și șase sute de preoți care au refuzat unirea cu ortodocșii în iarna lui 1948. Mai existau și alte motive pentru această omisiune. Unele dintre relatările oferite de victime despre tortură, închisori, lagăre de muncă erau atât de îngrozitoare, încât păreau de necrezut, mai ales că românii erau cunoscuți pentru înclinația lor către dramatism. În al doilea rând, nu existau surse oficiale românești cu ajutorul cărora să verifici aceste relatări. În fine, cercetătorii se temeau că, folosind materiale necoroborate cu mărturii independente, riscau să fie acuzați că nu sunt decât niște propagandiști anticomuniști. Controlul atent al vizitatorilor străini de către regim i-a permis acestuia să restricționeze fluxul de informații care ieșea (și intra) din țară, și astfel ceea ce s-a întâmplat în România a rămas, până târziu în anii 1960, aproape deloc cunoscut în afara granițelor.

Primul care v-a vorbit despre România, spuneţi, a fost un profesor al dumneavoastră, Eric Tappe, care venise la București cu Misiunea Militară Britanică, în 1944. Aţi regăsit în România anului 1965, după două decenii de comunism, ceva din descrierea făcută de el?

Profesorul Tappe a stat numai doi ani la București, perioada în care România era încă în război (până în mai 1945). Mi-a povestit de prietenii lui români de atunci și la rugămintea lui am încercat să iau contact cu ei când am vizitat România prima oara în vara lui 1965. Dar unii dintre ei fuseseră victime ale represiunii comuniste, fiind închiși pentru asocierea lor cu Tappe ca membru al Misiunii Militare Britanice și pe baza aceea condamnați la închisoare, acuzați de „înaltă trădare”‚ iar de frică au preferat să nu mă vadă.

Despre crimele comise de regimul comunist aţi aflat înainte de a o cunoaşte pe cea care urma să vă devină soţie, Andreea Caracostea? Şi care provine dintr-o familie care a avut de suferit: bunicul său, Dumitru Caracostea, fost profesor universitar la Universitatea din Bucureşti în perioada interbelică, a fost arestat în mai 1950 pentru „simpatii pro-germane” şi închis la Sighet, iar tatăl ei, Andrei Caracostea, profesor universitar şi el, a fost arestat în 1952 şi trimis în lagărul de muncă de la Borzeşti.

Profesorul Tappe mi-a descris soarta pe care au avut-o unii din prietenii lui. Deci știam ceva despre crimele comunismului înainte s-o cunosc pe viitoarea mea soție.

„Pentru Alice Magheru, și prietenia era o artă ce trebuia prețuită”

Aţi avut, în timpul vizitelor în România, întâlniri şi cu oameni aflaţi în dizgraţia regimului comunist, printre ei numărându-se Alice Magheru, fiica lui George Focşeneanu, fost guvernator al BNR. Cum aţi cunoscut-o, ce v-a apropiat de ea?

Alice Magheru (1892-1983) a fost o figură memorabilă, cu care am stabilit o legătură strânsă. Microbiolog de formație, s-a căsătorit în 1920 cu doctorul George Magheru, strănepotul lui Gheorghe Magheru, unul dintre liderii revoluției de la 1848 din București. Alice a fost numită profesor asistent la Facultatea de Medicină a Universității din București în 1942, iar acolo s-a specializat în bolile infecțioase ale intestinului. Ea și soțul ei s-au izolat după venirea la putere a comuniștilor, în 1945, iar soțul ei nu și-a putut publica piesele de teatru și poeziile. El a murit în august 1952, însă Alice a continuat să lucreze și să fie apreciată ca biolog la Institutul Cantacuzino din București, până la începutul anilor ’60.

Am ajuns la Alice prin intermediul lui John Drew, prim-secretarul Ambasadei britanice, în martie 1969. Mi s-a dat numărul ei de telefon și mi s-a spus să trec pe la ea, locuia pe strada Justiției nr. 36. Era într-o duminică după-amiaza când am mers acolo, dar nu am reușit să găsesc soneria la impunătoarea poartă din fier, care era acoperită de iederă. Încercarea mea de a fi discret s-a lovit de nevoia de a-mi semnala prezența strigând de câteva ori. În cele din urmă, o femeie în vârstă, gârbovită, îmbrăcată cu un pulover și o fustă jerpelite, a apărut în curte și a deschis poarta. Fără nici un cuvânt, m-a condus prin holul întunecat până într-o cameră lipsită de mobilier, cu excepția unui pat de spital cu lenjeria șifonată. Apoi a ieșit, închizând ușa în urma ei. După ce am așteptat vreo 20 de minute, m-am hotărât să mă aventurez pe coridor. Nu am văzut niciun semn de viață, așa că am urcat scările și am bătut sfios la o ușă. O voce slabă mi-a răspuns: „Intrați“. În fața mea, într-un salon slab luminat, întinsă pe un pat și cu capul sprijinit pe pernă, o doamnă cu părul alb, purtând un halat înflorat, m-a salutat cu un zâmbet larg și mi-a spus: „Tu trebuie să fii Dennis. Îmi cer scuze că te-am lăsat singur în camera de oaspeți, dar Erji, menajera mea unguroaică, ce vorbește doar puțin româna, a crezut că ești de la Securitate și ne-am gândit că e mai bine să te lăsăm să aștepți“. „Ce v-a făcut să credeți asta?“, am întrebat. „Păi porți costum negru și cravată.“

A fost prima dintre numeroasele mele vizite în acea cameră. Celelalte părți ale vilei au rămas un mister pentru mine. Fusese construită de tatăl ei, George Focșeneanu, guvernatorul Băncii Naționale a României, în 1912, iar de atunci Alice locuise în ea. Bună povestitoare, mi-a descris în detaliu efervescența culturală care îi animase casa în anii ’30. În fiecare duminică după-amiaza, ea și soțul ei erau gazdele generoase ale unor artiști și muzicieni celebri. Compozitorul George Enescu (1881-1955), pianistul Dinu Lipatti (1917-1950) și artistul Jean Steriadi (1880-1956) le erau oaspeți, iar concertele durau până noaptea târziu. Germanii i-au propus lui Enescu să-i pună în scenă Oedip în Germania, dar, fiind un antinazist declarat, acesta a refuzat oferta. Din acest motiv, mi-a spus Alice, Enescu a stat ascuns în casă în timpul războiului și după aceea, până la plecarea lui din România, în 1946.

Camera aceea adăpostea și emana și efervescența culturală a lui Alice – rafturi cu cărți, birouri de scris, comode cu sertare, o măsuță acoperită de scrisori, mese mai mari încărcate cu cărți, picturi pe pereți, fotografii împrăștiate peste tot, o peșteră a lui Aladin care mi-a stârnit admirația pentru talentul ei artistic și explorările ei culturale. Poveștile lui Alice despre prietenii săi dragi erau legate de acea casă; era locul în care Steriadi îi pictase portretul, Enescu cântase la vioară, iar Lipatti – la pian. Când a venit în vizită la Londra, în noiembrie 1972, m-a invitat la National Gallery, unde mi-a ținut, vreme de trei ore, o adevărată lecție despre valoarea a nenumărate tablouri. Pentru ea, așa cum mi-a spus-o de multe ori, și prietenia era o artă ce trebuia prețuită.

„Dacă exista vreun român care să întruchipeze triumful conștiinței asupra represiunii, acela era Corneliu Coposu”

L-aţi întâlnit, de asemenea, pe Corneliu Coposu, fost asistent al preşedintelui PNŢ, Iuliu Maniu, şi el „duşman al poporului”, care a stat în temniţele comuniste timp de aproape 17 ani. Cum ați ajuns prima dată la el?

Venisem la București în august 1986, cu cei doi copii ai mei, pe care i-am lăsat la bunici, iar eu mi-am continuat cercetarea despre contactele britanice ale lui Iuliu Maniu, șeful Partidului Național Țărănesc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prietenii români mi-au spus că personajul-cheie cu care trebuia să vorbesc despre acest subiect era Corneliu Coposu, asistentul personal al lui Maniu. Mi s-a dat un număr de telefon, dar am fost avertizat că avea casa supravegheată de Securitate deoarece serile de poker pe care le organiza cu prietenii lui septuagenari erau considerate drept acoperire pentru reînvierea Partidului Național Țărănesc. L-am sunat pe domnul Coposu, i-am explicat pe scurt cine sunt și am convenit împreună asupra unei ore la care să mă duc la el. M-a avertizat că vizitele la el acasă erau monitorizate. Mulțumindu-i, i-am spus că, dacă dorea să mă primească, atunci nu-mi făceam griji despre ce ar fi putut crede alții.

Apropiindu-mă de casa lui din strada Mămulari nr. 19, în ziua de 12 august, la ora convenită, mi-am dat seama că orice încercare de a face ca vizita mea să treacă neobservată era imposibilă. Clădirea cu două etaje era singura rămasă în picioare într-o zonă care fusese demolată pentru a pregăti construirea noului complex civic al lui Ceaușescu. Am apăsat pe soneria de la ușă și mi-a deschis un domn înalt, impozant, cu părul încărunțit tuns scurt și o țigară spânzurată în colțul gurii. Ușa dădea direct către zona de demolare, unde buldozere mari scurmau pământul și pe unde treceau camioane încărcate cu cărămizi și moloz, iar când am fost poftit în casă, odată cu mine a intrat neinvitat și un nor de praf. Camera în care am mers era întunecoasă, cu obloanele trase pentru a ascunde zgomotul și praful de afară, și singura lumină venea de la o lampă de birou, care avea un bec economic de 40 de wați. Prezența fantomatică a unei persoane care trecea pe coridor înspre bucătărie făcea ca atmosfera să pară și mai conspirativă. Domnul Coposu mi-a prezentat persoana ca fiind sora lui, iar aceasta a zâmbit și s-a retras în bucătărie. A apărut după vreo două ore, prin fumul de la țigara domnului Coposu, aducând o ceașcă de cafea turcească, pe care am savurat-o. În ciuda suferințelor din închisoare, Coposu nu arăta nici decrepit, nici resemnat. Dacă exista vreun român care să întruchipeze triumful conștiinței asupra represiunii, al demnității asupra umilinței, al sincerității asupra servilității, atunci acela era Corneliu Coposu.

Istoria lui era o paradigmă a sorții opozanților în comunism. Arestat în iulie 1947, ca membru al Partidului Național Țărănesc, a petrecut 17 ani prin diferite închisori, îndurând bătăile și izolarea. Avea o memorie remarcabilă și, pe parcursul a trei ore, am trecut în revistă împreună cu el detaliile legăturilor clandestine ale lui Maniu cu britanicii în perioada războiului și a dictaturii lui Antonescu. Îi plăcea să-și amintească trecutul și, dacă nu aș fi pus capăt convorbirii, de teamă ca sora lui să nu mă considere lipsit de bun-simț, el ar fi continuat să vorbească. I-am cerut un al doilea interviu, iar el a acceptat imediat, propunându-mi să ne reîntâlnim peste o săptămână. Când am revenit, primul lucru pe care mi l-a spus a fost că primise vizita unui colonel de la Securitate. Nu era ceva neobișnuit, căci, de când fusese eliberat din închisoare, era întrebat regulat despre ce face și ce vizitatori primește. Colonelul era, se pare, îngrijorat, de faptul că Coposu ar fi discutat cu mine despre situația actuală din România și că aș fi putut fi folosit de el drept mesager pentru a cere ajutor ca să reînvie Partidul Național Țărănesc. Coposu m-a avertizat că puteam fi percheziționat la plecare și că însemnările pe care le făcusem, deși inofensive, ar trebui puse într-un loc sigur. Așa am și făcut la plecare.

„Șerban Papacostea a fost un simbol al rectitudinii și al fermității rareori întâlnite într-o societate sfâșiată de comunism”

Un alt om care, înțeleg, v-a devenit apropiat a fost Şerban Papacostea. Nici el, ca fost discipol al liderului liberal Gheorghe Brătianu, trecut prin iadul concentraţionar comunist, pentru legături cu Institutul Francez, nu era bine văzut de regimul comunist. Cum s-a legat această relație?

Șerban Papacostea a fost, pentru mine, un simbol al rectitudinii și al fermității rareori întâlnite într-o societate sfâșiată de comunism și obligată să-și întoarcă privirile de la Vest la Est. Aceste calități personale i-au conferit o autoritate intelectuală neobișnuită printre istoricii români. Primul meu contact cu el a fost în 1974, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din București. Studiind istoria medievală a României aflasem că era un specialist reputat. Mai mult, aflasem de la socrul meu, Andrei Caracostea, că tatăl lui, Dumitru Caracostea, fusese prieten cu unchiul lui Șerban; deși aveau orientări politice diferite, împărtășeau aceleași rădăcini macedo-române.

Am mers să-l întâlnesc pe Șerban la Institutul „Iorga”. La secretariat se afla o tânără doamnă afabilă care, după ce s-a arătat impresionată de cunoștințele mele de limba română, s-a dus să-l caute. Șerban a venit din sala de bibliotecă și m-a invitat într-o sală de consiliu care era folosită și ca loc în care se primeau oaspeții. Iar acolo, după ce m-am prezentat, s-au pus bazele unei prietenii și unei colaborări ce aveau să dureze 43 de ani.

Șerban s-a născut la București pe 25 iunie 1928, ca fiu al unui avocat descendent al unei familii macedo-române care înființase prima școală românească din Macedonia. Tatăl lui Șerban era membru al Partidului Poporului al lui Alexandru Averescu, prim-ministru între 1920 și 1921. Șerban a crescut deci într-o casă în care veneau adeseori în vizită cei mai importanți politicieni interbelici, cum ar fi Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc și Constantin (Dinu) Brătianu, șeful Partidului Național Liberal. Între 1946 și 1949, Șerban a studiat istoria la Universitatea din București și, după ce și-a luat diploma, a continuat să frecventeze ocazional biblioteca Institutului Francez. Pe 3 martie 1950 a fost arestat în fața Institutului. Potrivit măsurilor impuse de Moscova, ce prevedeau că legăturile României cu Occidentul trebuiau întrerupte, studenții care frecventau institutele francez, britanic, american sau italian au fost arestați și duși la închisoarea Rahova din București. Șerban mi-a povestit cu o doză de amuzament cum încerca anchetatorul lui să-i definească originea socială. A fost categorisit ca „burghez“, „mic-burghez“ și „chiabur“. Când Șerban i-a spus că era „mic-burghez“, anchetatorul i-a replicat că era „burghez“. A fost condamnat „administrativ“, adică fără proces, la un stagiu de muncă forțată și mutat în niște foste barăci de la marginea Bucureștiului, de unde a fost trimis cu trenul la Capul Midia, un loc aflat la nord de portul Constanța și punctul final al unui uriaș proiect ingineresc menit să construiască un canal ce avea să lege Dunărea de Marea Neagră.

La sosire, deținuții au fost aliniați în fața comandantului lagărului. Șerban a observat că avea câte un dosar pentru fiecare, iar culoarea copertei indica tipul tratamentului în închisoare. I-a strigat pe nume și le-a împărțit sarcinile. După ce a terminat cu prizonierii le-a strigat: „Avem destule gloanțe pentru fiecare sabotor!“ Deși suferea de distrofie musculară – își petrecuse șase ani din viață, între 12 și 18 ani, într-un corset de ghips – lui Șerban i s-a dat sarcina de a săpa patru metri de pământ pe zi și de a-l căra cu roaba pe un deal din apropiere. Deținuții primeau o lopată și un târnăcop. Nici cel mai robust țăran n-ar fi reușit să străpungă pământul, care era tare ca piatra… Fiindcă nu reușea să-și facă norma, Șerban se aștepta să fie aspru pedepsit, dar, de fapt, a fost protejat de unul dintre gardieni, un locotenent pe nume Filip, care l-a transferat la cantină, să care găleți și să curețe cartofi. Alți deținuți au fost mai puțin norocoși; mulți au fost epuizați de efortul cotidian de a-și face norma de săpat și au murit fie de tuberculoză, fie de stop cardiac. Potrivit cifrelor Securității, 133 de deținuți au murit la Canal numai în luna ianuarie 1953.

Dispensarul medical al lagărului de muncă de la Capul Midia care, potrivit estimărilor lui Șerban, avea 4.000 de deținuți – cazați în 20 de barăci, fiecare cu o capacitate de 200 de oameni –, consta într-un cabinet micuț, numit „centru medical“. Nu avea medicamente și singurii doctori disponibili erau cei care proveneau din rândurile deținuților. Perioadele de detenție variau între șase luni și doi ani. Deținuților nu li se dădeau haine curate și, pentru că nu aveau voie să primească pachete de acasă, cu mâncare și schimburi, erau îmbrăcați în hainele cu care fuseseră arestați. În scurt timp, acestea au devenit zdrențuite și murdare. Erau treziți la 5 dimineața, se spălau rapid la o cișmea și li se dădea o cană cu cicoare și o bucată de pâine sau mămăligă, după care erau adunați în curte pentru inspecția de dimineață și plecau spre șantier. Numărarea celor câteva mii de deținuți dura mai mult de o oră. Deținuților li se ordona să meargă la și de la șantier încolonați și să cânte un cântec comunist, ca să se învioreze: La muncă, la muncă / Veniți voioși la muncă / Roaba e plină, / Alta să vină. / Veniți voioși la muncă.”

Pauza de prânz era la ora 13, pe șantier. Consta într-o cană de apă și fasole bătută. Munca se încheia după căderea serii. Când deținuții se înapoiau în lagăr erau numărați din nou și abia după ce se încheia inspecția aveau voie să se spele și să ia masa de seară, de obicei o supă de cartofi.

Șerban își amintea că, după masa de seară, deținuții trebuiau să curețe, cu schimbul, cartofi pentru cantina lagărului. Înt-o zi, un bărbat în vârstă care stătea în fața lui l-a întrebat de tatăl său, Petre Papacostea: „Domnule Papacostea, dumneata ești tânăr, ai o șansă să scapi de aici. Eu nu. Dar când îl vezi pe tatăl dumitale spune-i că ai fost la Capul Midia cu Cristescu Plăpumaru și amintește-i că ne-am întâlnit în casa mareșalului Averescu.“ Șerban a crezut că omul era un simplu plăpumar care lucrase în casa mareșalului, nu Gheorghe Cristescu, secretarul general al Partidului Comunist din România între 1921 și 1924, care făcuse câțiva ani de închisoare în perioada interbelică pentru că făcea parte dintr-o organizație interzisă prin lege. În 1949, Cristescu a fost din nou arestat, sub acuzația de „deviaționism de dreapta“ de la linia partidului. Când Șerban i-a cerut să compare condițiile din închisoarea comunistă cu acelea de sub domnia regelui Carol II, Cristescu a răspuns că tratamentul din partea Siguranței „burgheze“ în închisoarea de la acea vreme a fost „lux“ pe lângă cel aplicat de tovarășii săi.

După câteva luni de detenție, Șerban a fost eliberat. Și-a câștigat traiul ca pontator de fișe de prezență și dactilograf. Apoi a obținut o slujbă mai bună, ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din București, iar în 1957 a devenit cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, poziție în care a rămas mai bine de 40 de ani.

El mi-a insuflat pasiunea pentru istoria României. Aceasta s-a adăugat admirației pe care o aveam pentru el ca cercetător și ca om de caracter. Deși a fost marginalizat atât personal, cât și profesional în timpul regimului comunist, a reușit să se afirme ca savant de reputație internațională. Nu i s-a dat voie să călătorească în Occident înainte de revoluția din 1989 și abia în 1990 a fost primit în Academia Română, ca membru corespondent, în ciuda numărului impresionant de publicații. În 1990 a fost ales director al institutului Iorga, singurul director ales de personalul științific al unui institut. A fost primit ca membru plin al Academiei Române în 1996, o poziție din care s-a distanțat de reflexele autoritare și de retorica unora dintre colegii lui.

Nu m-a surprins să constat că numele său nu figura pe lista celor 82 de academicieni care, pe 8 februarie 2017, au semnat un apel intitulat „Identitate, suveranitate și unitate națională“, prin care atrăgeau atenția asupra „alarmantei încercări de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate «corectitudinii politice»“.

Șerban avea un simț al respectului pentru adevăr și mi-a insuflat respectul pentru importanța acestuia într-o societate care, în mare măsură, plătea un tribut retoric ideologiei comuniste. În anii în care ne-am întâlnit înainte de revoluție, m-a invitat la el acasă, iar eu i-am adus cărți despre care știam că este interesat direct. În schimb, el a adunat pentru mine publicații românești care erau imposibil de găsit la Londra. Ne împărtășeam reciproc impresiile despre ceea ce citeam și, în același timp, el își dorea să audă de la mine ce credeam despre ceea ce ascultase cu o seară înainte la BBC, căci era un anglofil convins. Uneori venea vorba despre activitatea colegilor lui de la institut, pe care o comenta cu un zâmbet. Nu era niciodată malițios, mă lăsa să trag propriile concluzii.

După revoluție am reușit să ne întâlnim mai des, întotdeauna la ora 5 după-amiaza, într-un birou în care trei pereți erau acoperiți cu lucrări de referință despre istoria medievală a Europei. Mă aștepta întotdeauna cu o ceașcă de cafea, un pahar-două de Cinzano, un castronaș cu salată de fructe și un platou mare cu fursecuri langues-de-chat. Într-una dintre aceste întâlniri, mi-a spus despre o conversație la telefon, în urmă cu mulți ani, în care șoaptele celor care trăgeau cu urechea se auzeau mai bine decât vocea mea. Păstrase distanța față de unii dintre colegii lui, unii dintre ei buni prieteni, despre care, după revoluție, s-a aflat că fuseseră informatori, dar a recunoscut de multe ori în fața mea că nu știa ce ar fi făcut el dacă ar fi trebuit să se confrunte cu tortura sau șantajul. Am făcut un abonament pentru el la Foreign Affairs, pentru care m-a răsplătit cu articole științifice în limba română. Ultima noastră discuție a avut loc pe 12 iunie 2017.

„Un volum al Securităţii, de câteva sute de file, este dedicat corespondenței mele cu rude și prieteni din România”

Întâlnirile acestea – care, toate, au avut loc în plină eră comunistă – sunt, deduc, menţionate în dosarul dumneavoastră de urmărire întocmit de Securitate, aflat în arhiva CNSAS. Totuşi, cu ce au umplut securiștii cinci volume: filaje, interceptări telefonice, turnătorii?

Un volum de câteva sute de file este dedicat corespondenței mele cu rude și prieteni din România. Celelalte patru volume conțin note de filaj, interceptări telefonice, note date de informatori, traduceri ale unor articole ale mele apărute în reviste academice sau în presa britanică.

Aţi descoperit pe lista turnătorilor oameni pe care i-ați considerat prieteni, apropiați?

Câțiva, dar majoritatea notelor lor nu sunt răutăcioase.

„Am acceptat invitația Anei Blandiana convins că, dacă societatea românească eșua în confruntarea cu trecutul său, victimele opresiunii vor fi persecutate încă o dată”

Ați fost, timp de câţiva ani, rectorul Şcolii de vară a Memorialului de la Sighet. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan?

Când am putut să revin în România, pe 29 decembrie 1989, printre primii prieteni pe care am dorit să-i văd au fost Ana Blandiana și Romulus Rusan, amândoi prinși în tumultul politic al acelor zile. Pe amândoi i-am cunoscut prin soția mea, Andreea, care a tradus în engleză, împreună cu o prietenă, Brenda Walker, un volum de poezii al Anei, în anii ’80.

Printre alte oportunitățile oferite de căderea lui Ceaușescu era și aceea a dezvăluirii nedreptăților din trecut și, în mod special, a reintroducerii victimelor comunismului în istorie. Astfel, când, în 1993, Ana m-a invitat să iau parte la un proiect de înființare a unui memorial al victimelor comunismului la Sighet, am acceptat cu plăcere. Sighetul, aflat în nordul Maramureșului, fusese ales drept centru pentru încarcerarea celor pe care comunismul îi considera cei mai periculoși opozanți, liderii partidelor democratice majoritare, foști miniștri și capi ai bisericilor, deoarece era un oraș relativ îndepărtat, aflat în vecinătatea URSS. Închisoarea fusese construită în 1896-1897 de către autoritățile maghiare, Transilvania făcând pe atunci parte din Imperiul Austro-Ungar, iar primii prizonieri politici i-au trecut porțile pe 22 august 1948. Între această dată și 1956, în cele 72 de celule ale sale au fost închiși patru foști prim-miniștri, printre ei Iuliu Maniu, fostul lider al Partidului Național Țărănesc, Constantin Brătianu, liderul Partidului Național Liberal, și episcopii cultului romano-catolic și ai celui greco-catolic. Aproximativ 180 de membri ai elitei românești dinainte de război au fost deținuți aici, mai mult de două treimi dintre ei având vârste de peste 60 de ani, iar câțiva, cum a fost și cazul lui Maniu, peste 70. Mulți dintre ei nu au fost niciodată judecați pentru vreo infracțiune, ci doar arestați în urma unui ordin emis de Ministerul de Interne, fiind duși direct la Sighet.

Am acceptat invitația Anei Blandiana convins că, dacă societatea românească eșua în confruntarea cu trecutul său, atunci victimele opresiunii vor fi persecutate încă o dată. În mintea mea răsunau cuvintele lui Desmond Tutu, care le rostise referindu-se la excesele apartheidului: „Trebuie să privim în ochi bestia represiunii și s-o respingem din priviri, nu s-o lăsăm să treacă nestingherită“. Am privit proiectul Sighet nu în termeni de distribuire a vinovățiilor, ci în termeni de atribuire a responsabilităților. Prin dăruirea și eficacitatea Fundației Academia Civică, represiunea din România a fost, cred eu, dezvăluită nu doar în fața publicului românesc, ci și în plan internațional, și nu este exagerat să afirm că Memorialul de la Sighet e considerat de mulți specialiști drept cel mai elocvent și mai impresionant muzeu de acest fel din Europa.

Inițial, cea mai mare parte a sprijinului financiar provenea din donații private, oferite mai ales de membri ai comunității de emigranți români și au fost înființate birouri în Franța, Germania și Statele Unite. Participarea istoricilor străini la conferința de la Sighet, organizată în fiecare an în luna iulie, începând cu 1993, a fost finanțată prin granturi ale Consiliului Europei. Cu vremea, printre sponsorii generoși s-au numărat fundațiile germane Konrad Adenauer Stiftung, Hanns Seidel Stiftung și Friedrich Ebert Stiftung, precum și Arhiva Națională de Securitate din Washington DC și instituții poloneze și britanice, printre care British Council. În 1997, Parlamentul a declarat Memorialul de la Sighet „clădire de importanță națională“ și a votat acordarea unei sume de 60.000 de dolari pentru întreținerea sa. Deși binevenită, această sumă nu era de-ajuns pentru acoperirea costurilor de administrare ale Memorialului, iar Ana și Romulus și-au dedicat cea mai mare parte a timpului lor strângerii de fonduri, în încercarea de a-i asigura viitorul.

Memorialul nu este doar un muzeu; este un centru viu de cercetare și se poate lăuda cu o întreagă bibliotecă de pu- blicații apărute sub egida „Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului“. Sunt onorat să fiu membru în con- siliul științific al acestei Academii, unde printre colegii mei se numără Stéphane Courtois, Thomas Blanton și Helmuth Müller-Enbergs, precum și istorici români și foști deținuți politici, ca Alexandru Zub și Șerban Papacostea.

O preocupare specială pentru mine a reprezentat-o școala de vară pentru elevii din România și Republica Moldova, la care am participat de mai multe ori și, vreme de doi ani, am fost chiar „rector onorific“. Impactul pe care participarea la această școală l-a avut asupra tinerilor de 17-18 ani este evident din contribuțiile lor la discuții și din eseurile lor, publicate de Fundație într-o serie de volume anuale. Eforturile neobosite și altruiste depuse de Ana Blandiana și de Romulus Rusan în beneficiul școlii au făcut ca victimele comunismului să nu fie astăzi uitate de tinerele generații.

„Trenul revoluției a pornit de la Timișoara printr-o revoltă populară și a fost deturnat până să ajungă la București”

În decembrie 1989 aţi revenit în România, cu o echipă a BBC. Dumneavoastră unde aţi încadra evenimentele din decembrie 1989? Au fost catalogate de unii drept revoluţie, de alţii – lovitură de stat.

Trenul revoluției a pornit de la Timișoara printr-o revoltă populară și a fost deturnat până să ajungă la București de un grup de oameni din eşaloanele doi şi trei ale fostei Securităţi şi ale fostei nomenclaturi PCR. Dar după părerea mea, răsturnarea lui Ceaușescu a dus la o revoluție politică: s-a înlăturat monopolul partidului unic; au fost organizate alegeri multi-partide – deși defectuoase în mai 1990 –, a fost desființată economia centralizată și s-a abolit cenzura. În 1996, s-a realizat un transfer democratic de putere, atunci când neocomuniștii au suferit prima înfrângere la urne de după 1990. La nivel personal, a avea pașaport a devenit, la începutul anilor ’90, un drept, nu un privilegiu, iar restricțiile de a circula în afara granițelor țării au fost desființate, iar abominabilul decret împotriva avorturilor, introdus de Ceaușescu, a fost imediat abrogat.

În 1990, România a pornit-o cu stângul şi cu stânga neocomunistă în democraţia postdecembristă. „Statul român democratic a venit pe lume asistat de securiști chiar în sala de nașteri. Și în timp ce a crescut, ei se repliau, se reorganizau și îl treceau sub «protecția» lor. (…) Așa am ajuns să fim manipulați, înșelați și furați ca în codru. Libertatea a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice”, îmi declara, într-un inteviu, Germina Nagâţ, care a condus, timp de peste 15 ani, Direcția Investigații a CNSAS. Dumneavoastră când aţi realizat că majoritatea structurilor de putere postdecembriste din România au fost confiscate de oameni din eşaloanele doi şi trei ale fostei Securităţi şi ale fostei nomenclaturi PCR?

Am participat la rugămintea BBC-ului la multe interviuri ca traducător cu mai mulți factori de decizie din FSN – Ion Iliescu, Petre Roman, Gen. Victor Stănculescu, Silviu Brucan, Ion Caramitru, Mircea Dinescu – și mi-am format repede o apreciere a peisajului politic…

La primele întâlniri de după decembrie 1989 pe care le-aţi avut cu liderul PNŢCD, Corneliu Coposu, acesta v-a și spus că este înconjurat de securişti. A pronunţat nume atunci?

Nu – cred că se gândea la acei colegi de partid care au fost informatori.

Aţi relatat într-un interviu că aţi discutat cu doi dintre experţii canadieni care, în 1990, la solicitarea guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, au întocmit un raport referitor la fondurile fostei Securităţi, în jur de 900 de milioane de dolari – spuneaţi –, mare parte aflate în bănci din Elveţia. Aţi studiat acel raport? În ce bănci au fost depozitate acele fonduri, pe mâna cui au ajuns? Spuneaţi că e vorba despre nişte generali de Securitate.

Nu am studiat acest raport, dar unul din experți mi-a relatat câteva dintre rezultatele cecetărilor întreprinse.

În 1995 aţi publicat un studiu sistematic despre Securitatea din România. Între sursele de documentare au fost arhivele Securităţii. Aţi primit acces la tot ceea ce ați solicitat? România era, la acel moment, departe de momentul înfiinţării CNSAS şi al desecretizării unei părţi a arhivelor fostei Securităţi.

Da – să nu uităm că nu exista atunci o lege privind accesul la arhiva Securității.

 „Căutarea mea este să înțeleg aceste rețele, iar ca să le înțeleg încerc să interoghez și trecutul, și prezentul”

Dennis Deletant, „În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi”, traducere Alina pavelescu, Humanitas, 2023, 280 pagini

Suntem la aproape 34 de ani de la căderea comunismului. Dosarele Revoluţiei şi Mineriadei, tergiversate de justiţie de peste trei decenii, nu au ajuns nici acum la final. La fel, nici procesul disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, omorât în bătaie de Securitate, la jumătatea anilor ’80. Cum vă explicați această situaţie?

România este o țară de rețele, mai puțin de structuri. În privința aceasta nu se deosebește de multe alte țări. Căutarea mea este să înțeleg aceste rețele, iar ca să le înțeleg încerc să interoghez și trecutul, și prezentul. Este o caracteristică a rețelelor să respingă transparența, mai ales dacă sunt implicate în acțiuni care pun în primejdie statul de drept.

Spuneţi că Woodrow Wilson International Center v-a contactat recent solicitându-vă să studiaţi relaţiile strategice dintre SUA şi România în anii ’90, în documentele Pentagonului şi ale diplomaţiei americane. De ce e aşa de importantă acea perioadă? Există de partea americană semne de întrebare în privinţa Puterii de la Bucureşti din vremea aceea?

Woodrow Wilson nu m-a solicitat să studiez relațiile strategice între SUA și România, ci eu am propus acest subiect care este de un interes sporit la Washington datorită consecințelor invaziei rusești în Ucraina. Tocmai faptul că FSN-ul era dominat de neo-comuniști a făcut ca administrația americană să nu aibă încredere în Guvernul Petru Roman, o atitudine întărită după mineriade. Încetul cu încetul, România, după 2000, a reușit să-și repare imaginea la Washington și să fie considerată un partener strategic crucial și de încredere al SUA.

Titlul celui mai recent volum al dumneavoastră pare că invocă o acţiune încă în desfăşurare. Așadar, de ce „în căutarea României”, ce anume căutați și nu ați găsit și de când o faceți?

Cum am spus, căutarea mea este să înțeleg aceste rețele, iar ca să le înțeleg încerc să interoghez și trecutul, și prezentul.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.